Foto: Lafargue Raphael/ABACA / Abaca Press / Profimedia
„Slava Ukraini!” Nişte cuvinte pe care le vom uita cu greu. Pe de o parte pentru că sunt asociate unei tragedii în aceste zile şi pe de altă parte pentru că ne vor aduce aminte că am fost oameni.
Când am citit pe o reţea socială că a început războiul, pur şi simplu nu mi-a venit să cred. Nu urmăresc des niciun post de televiziune, însă ştiam că sunt tensiuni. Dar nu aş fi crezut că se va ajunge aici.
Am deschis televizorul şi am început să caut pe internet informaţii. La scurt timp, am găsit celebrul grup care ne-a unit pe toţi în România, grup care la momentul acela însuma undeva la patruzeci de mii de oameni. Reactualizam pagina şi pur şi simplu numărul acestora creştea cu peste o sută de membri pe minut. Nu-mi venea să cred! Ce mobilizare! Era ca un flashmob al generozităţii în spaţiul virtual.
Ȋmi venea să mă urc în maşină şi să fug la vamă. Dar am copil mic. Am început apoi să mă frustrez că nu pot să fac nimic. Dar am continuat să caut. Să citesc. Să mă informez. De peste tot. Am descoperit, rând pe rând, grupuri din toată Europa. M-am gândit că pot face un bine cu un telefon în mână. Am început să le strâng şi să le ofer mai departe. Acolo unde era nevoie. Am încercat să transmit informaţia mai departe şi să ajut să se întâlnească oferta cu cererea. Nu am făcut mare lucru. Dar vreau să vă relatez din mijlocul societăţii civile ce am văzut cu ochii mei.
Ȋn urma căutărilor, am descoperit un mesaj transmis de o doamnă, mesaj în care susţinea că valul de refugiaţi abia a început şi făcea apel la dozarea eforturilor.
Am văzut mai departe oameni dezamăgiţi care îşi ofereau ajutorul şi nu avea cine să îl primească. M-am gândit să o parafrazez pe doamna despre care vă povesteam mai sus şi să fac apel la calm. Ȋn acel moment, nu m-am gândit la ce va duce mesajul meu. Am început în scurt timp să primesc mesaje de la oameni necunoscuţi, care îmi cereau să îi ajut cu informaţii. La început m-am panicat, apoi am început să caut în continuare. Am primit şi mesaje plăcute şi mai puţin plăcute. Cineva m-a întrebat unde poate găsi o doamnă ucraineană singură. Că îi oferă dumnealui tot ce are nevoie. M-am îngrozit. Aleg să scriu despre acest lucru dintre toate pentru a creşte conştientizarea. Am văzut oportuniști și profitori.
Dar în cea mai mare parte am găsit loialitate şi altruism.
Energia negativă a conflictelor militare din zilele noastre duce un război intens cu energia pozitivă a generozităţii.
Încercând să fac o listă cu toate grupurile de suport, am găsit un grup de francezi gata să plece în Ucraina. M-am întrebat de ce ar vrea un fericit locuitor din Montpellier sau din Nisa să facă asta... Este vorba despre adevăratele valori. Priorităţile noastre se schimbă de la o zi la alta. Cu ce folos ai ce-ţi doreşti dacă eşti singur, iar semenii tăi suferă? Dacă în pandemie am aflat că o rochie scumpă nu mai înseamnă nimic atunci când nu ai unde să o porţi, acum viziunea aceasta a căpătat noi proporţii. Vorbim despre oameni care fug cu ce au pe ei, din agoniseala unei vieţi întregi.
Am găsit grupuri de suport prin toată Europa, inclusiv Germania, Italia, Austria și UK. Aici a fost marea surpriză. UK este în Europa în continuare. Câteva hârtii nu vor schimba mare lucru, nu-i așa?
Am văzut şi mărturii venite direct din buncăre și mulțumiri din partea unor oameni care aveau parte în sfârșit de prima noapte de odihnă din ultima săptămână. Am văzut şi strigăte de ajutor.
Dar am văzut suflete umane unite. Nu am văzut culori politice, nu am văzut rase, bariere lingvistice, orientări sexuale. Toți ne-am înțeles deopotrivă. Am emanat cu toții atâta bunătate, încât am fost copleșiți.
Am văzut deopotrivă lacrimi de bucurie și de tristețe pe aceiaşi obraji. Ai noştri şi ai lor.
Astfel că, după atât de mult timp în care am fost distanțati social, am început să ne recăpătam încrederea în semenii noștri. Și să ne apropiem din nou. Și parcă nu mai fusesem nicicând atât de departe unii de alții.
Societatea civilă, ONG-uri, Biserica, mame și tați, vameși care au luat copii acasă peste noapte, jandarmi care au ajutat doamne cu cărucioare, oameni care au intrat în zona de război ca să scoată inclusiv animale, femei curajoase care luptă pe front alături de bărbaţi. Copiii lor.
Este incredibil unde ne poate aduce un război. Am înţeles nişte lucruri. Oamenii nu au nevoie de legi şi de birocraţie pentru a se putea organiza.
Majoritatea oamenilor se iubesc între ei, iar cei ce nu se iubesc nu o fac nici pe vreme de război, nici pe vreme de pace.
Faptul că s-au cenzurat în ultimele zile acte de cultură celebre ale artiştilor ruşi îi apropie pe unii mai mult de conducerea rusă decât de ucraineni, în ciuda a ceea ce se doreşte să se demonstreze în ultimele zile.
Războiul face victime de toate părţile. Chiar dacă unii nu luptă.
Oamenii sunt lângă oameni. Lângă alţi oameni şi atât. Nu sunt nici lângă un partid, nici lângă celălalt.
Unora dintre noi, românii, ne curge sânge ucrainian prin vene. Vibrăm împreună cu Ucraina la fiecare plânset de copil.
Cei care se întreabă de ce nu îţi ajuţi propriul popor şi îi ajuţi pe alţii nu ştiu că ai facut-o, pentru că tu nu te lauzi. Nu au făcut-o nici ei, dar dacă ar fi făcut-o, sigur ştia tot poporul.
Nu vrem să fim etichetaţi, suntem oameni şi atât.
Singura victimă este tot societatea civilă.
Vecina mea a găzduit o doamnă cu o fetiţă de patru ani. Era şocată de cum a întâmpinat-o România. Casa ei a fost bombardată. Era o simplă femeie de la ţară. A plâns şi nu a dormit toată noaptea. A ajuns acum la mama ei în Italia. I-a scris vecinei mele că nu o va uita niciodată. Vecina mea mi-a spus că Dumnezeu a venit la ea în casă prin chipul celor două şi a ales să-L primească cu braţele deschise. Nişte cuvinte simple ale unei doamne care a înţeles că nu ne costă nimic să fim oameni.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.