Popescu a văzut un spirit. Popescu, care nu crede în Dumnezeu, nici în Dracu, care n-a aflat până la vârsta asta unde e sediul sufletului şi e de părere că viaţa, ce-i viaţa?..., nu-i decât debutul sfios al morţii, iar moartea, decât o căpăţână plină cu ţărână, Popescu, deci, a văzut, cu ochii lui, un spirit.
Alţii au Fantoma de la Operă, noi avem şi noi Spiritul de la Teatru. Se mişcă pe scândura Naţionalului ca pe o pernă de aer, purtat uneori de subţiori de mai tinerii actori. Toţi sunt tineri când joacă împreună cu el.
Are aproape un secol, dar vocea a rămas neschimbată, e aceeaşi care după: „Angel radios!” ar fi rostit: „... de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun” [*] cum niciun alt Rică Venturiano n-a reuşit vreodată. Inteligenţă, umor, melancolie, ironie, autoironie, seninătate tristă şi încă ceva, imposibil de prins în cuvinte, umple fiecare cuvânt rostit de Spiritul Teatrului.
Ascultându-l, înţelegi ce îl deosebeşte pe un actor mare de ceilalţi oameni: vorbeşte cu vorbele tuturor, în limba română şi totuşi în alta, în care fiecare silabă înseamnă altceva. O limbă în care un „şi”, un „dar”, o virgulă sau tăcerea te pot face să râzi – ce miracol e râsul adevărat! – sau să cazi pe gânduri.
Şi joacă în „Egoistul”. La aproape 95 de ani, când nu mai ai corp decât pentru durere, când ai câştigat şi ai pierdut totul, când cunoşti mai mult morţi decât vii, ce egoism te-ar mai putea aduce să rupi din tine încă două ore de trudă sufletească, fără pauză, în faţa unei săli în care mai toţi ar putea să-ţi fie copii?
Am văzut actori uriaşi stingându-se de mult. Egoistul Radu Beligan şi-a legumit viaţa, a trăit zgârcit, mai mult cu gândul, ca să aibă de unde dărui teatru atâtor generaţii.
Nu-mi amintesc vreun rol în care Beligan să mă fi dus spre plâns. N-am văzut actor mai cerebral. În aplauzele finale a rămas în spatele echipei, pe scaun.
Când, la ieşirea din scenă, singura, a ridicat mâinile către sală şi s-a sprijinit apoi, frânt, cu umărul de tocul uşii, lăsându-şi capul în piept, undeva în Popescu s-a închegat o lacrimă.
Nu îl pot imagina pe Beligan ducându-se acasă. Îl văd limpede aşezat într-un fotoliu, în magazia cu recuzită a Teatrului Naţional, închizând ochii ca să-i mai deschidă doar la viitorul spectacol.
* Tocmai replica aceasta lipseşte în celebra montare cinematografică a „Nopţii furtunoase” realizată de Jean Georgescu în 1943. Mult aş fi vrut să-l aud pe Radu Beligan spunând: „Mi-am pierdut uzul raţiunii...”.
Articolul a fost publicat în data de 19.04.2013 în Gândul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
