România anului 2018 pare să aibă nevoie de mai puțini erudiți și de mai mulți cinstiți, de mai puțini licențiați și mai mulți angajați

(Foto: Guliver/Getty Images)

„Învăţământul nostru este bun. Chiar foarte bun în anumite domenii, pe anumite programe de studiu, este excelent şi este păcat că umbrim aceste valori ale învăţământului românesc, printr-o scoatere în evidenţă a unor elemente nu atât de importante pentru învățământ, cum ar fi plagiatele (…), mai ales în condițiile în care trebuie să vă spun că nici legea după care trebuie să îi condamnăm nu este chiar perfectă, nu prevede nicăieri legea respectivă că trebuie să punem ghilimele la un text pe care îl preluăm“, a fost declaraţia care a prefațat învestirea lui Valentin Popa în funcția de ministru al Educației. Un început de mandat promițător, care girează furtul intelectual, printr-un discurs viciat din punctul de vedere al logicii argumentative, construit pe baza unui fals argumentum ad verecundiam, asociat autorității legii.

În România, reglementarea juridică a plagiatului se realizează prin Legea nr. 206/2004, modificată prin OG nr. 2/2016, în care sunt invocate cele două elemente constitutive ale plagiatului: 1) elementul material, preluarea unui text, fără a menționa sursa textului preluat; 2) elementul intenţional, intenţia vădită de a prezenta textele preluate şi necitate ca fiind creaţie sau contribuţie personală.

Copiatul și plagiatul, oricât de lacunar sau de coerent ar fi reglementate în dreptul intelectual, sunt, în primul rând, două probleme de moralitate. Orice raport de simbioză între ceea ce Valentin Popa numește „valoare” și actul de a plagia poate avea un singur rezultat – impostura. În plus, infracțiunea de a plagia atentează în mod direct atât la drepturile morale ale unui autor asupra lucrării sale, cât și la drepturile sale patrimoniale, îngrădind libertatea unui autor de a obține beneficiile originalității operei sale. Totodată, prin furt intelectual, asistăm la un atentat asupra interesului public, cititorul fiind fals informat asupra paternității informației pe care o asimilează și o utilizează. De aceea, într-o Românie umbrită de „false valori”, exercitarea drepturilor și a recunoașterilor ce decurg din prezumția de autor trebuie să se manifeste concomitent cu datoria corelativă a cititorilor, a societății civile în ansamblu de a verifica autenticitatea filiației autor-operă, de a se asigura că amprenta stilistă textului citit este unitară.

În devenirea noastră ca națiune, vigilența cititorilor, observarea filogeniei plagiatului, lupta împotriva instaurării unei dictaturi a imposturii vor avea întotdeauna un rol esențial. Pentru că, în esență, propensiunea noastră de a plagia reflectă modul în care este construită o societate. Cât timp structura morală a societății nu va contracara proliferarea fenomenului plagiatului, metafora formelor fără fond și asocierea cu tentația facilului se vor infiltra în mod ireversibil în portretizarea noastră culturală.

Grosolan sau subtil, explicit sau abil, furtul intelectual poate avea un singur scop - exhibarea erudiției. Multe persoane publice își fundamentează autoritatea și prestigiul pe nisipurile mișcătoare ale plagiatului, maschează anterioritatea temporală a ideilor „lor”, integrându-le cu imoralitate și cu nonșalanță în propria structură identita1ră. România anului 2018 pare să aibă nevoie de mai puțini erudiți și de mai mulți cinstiți, de mai puțini licențiați și mai mulți angajați și, poate cel mai important, de mai multă demnitate. Să îți analizezi cu luciditate competențele și să pretinzi în consecință. Și, în esență, să îți însușești și să te bucuri doar ce ceea ce poate răsări din pământul mai mult sau mai puțin fecund al limitelor tale umane. Căci cred cu tărie că a mătura o stradă bine e infinit mai demn, mai merituos și mai greu decât a prezenta o teză doctorală de slabă calitate sau un colaj de idei reciclate sub marca identitară falsă a unui unic autor. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp