Ne vom face bine ca țară, atunci când românii vor avea despre ceilalți aceeași părere pe care o au despre sine

sursa foto: Inquam Photos

Există momente în viața unei societăți când politica încetează să mai fie doar despre partide, lideri și negocieri și începe să vorbească despre ceva mult mai profund: despre felul în care o națiune se vede pe sine. Criza politică pe care o traversează România în această perioadă pare, la prima vedere, încă un episod familiar din serialul nostru democratic despre alegeri, promisiuni, negocieri, desemnări de premieri, alianțe fragile și declarații contradictorii. Un președinte ales pe un anumit proiect politic, un partid care revendică responsabilitatea guvernării, dar ezită în fața costurilor. Lideri care par să se susțină reciproc într-o zi și să se distanțeze în următoarea. O societate care privește totul cu un amestec de speranță, neîncredere și oboseală. Dar poate că, pentru a înțelege cu adevărat ce se întâmplă astăzi, ar trebui să privim mai puțin către Palatul Cotroceni, Palatul Victoria sau sediile partidelor și mai mult către noi înșine.

Ce ne spune această criză despre noi înșine?

În cercetarea „România între lumi”, desfășurată pe un eșantion de peste 2000 de angajați români, apare un fenomen sociologic paradoxal: o țară care trăiește în trei oglinzi. Atunci când românii vorbesc despre ei înșiși, în vârful ierarhiei valorilor se află încrederea, onestitatea, colaborarea, competența și responsabilitatea. Când îi descriu pe colegii lor, imaginea rămâne relativ apropiată, dar devine mult mai pragmatică. Când însă sunt întrebați cum cred că funcționează România, tabloul se schimbă radical. În vârful clasamentului apar câștigul financiar, recunoașterea socială, confortul, distracția și siguranța, în timp ce încrederea, onestitatea, adevărul și responsabilitatea coboară mult în ierarhie. Poate că aici se află una dintre cele mai importante concluzii despre România contemporană. Nu trăim într-o singură țară, ci trăim simultan în trei. În România pe care credem că o reprezentăm noi înșine, în România pe care o atribuim celor din jur, și în România pe care credem că o vedem la nivelul întregii societăți. Iar distanța dintre aceste trei imagini produce o mare parte din tensiunile noastre publice.

De ce nu ne mai surprinde nimic?

Un observator străin ar putea fi surprins de viteza cu care entuziasmul electoral este înlocuit de scepticism. În România însă, acest fenomen pare să fi devenit aproape o rutină. Un lider apare cu promisiunea schimbării și instantaneu primește un capital uriaș de speranță. Apoi, ajunge în contact cu realitatea instituțională, este obligat să negocieze, face compromisuri, iar o parte dintre susținători încep să simtă că au fost dezamăgiți. Acest ciclu se repetă cu o regularitate aproape matematică de peste trei decenii. Și asta nu pentru că liderii sunt identici și nici pentru că alegătorii sunt naivi, ci pentru că există o diferență structurală între logica unei campanii electorale și logica guvernării. Campaniile sunt construite din posibilități, iar guvernarea este construită din constrângeri. Campaniile vorbesc despre ce ar trebui să fie, în timp ce guvernarea se confruntă cu ceea ce există deja. Iar între cele două apare inevitabil dezamăgirea.

Problema României nu este doar deficitul bugetar

În ultimele luni, s-a vorbit aproape exclusiv despre deficitul bugetar. Și pe bună dreptate, finanțele publice reprezintă o problemă serioasă. Statul consumă mai mult decât produce. Presiunea asupra finanțelor publice este reală, fondurile europene sunt condiționate de reforme, iar piețele financiare cer predictibilitate. Dar deficitul bugetar este doar partea vizibilă a icebergului. Sub apă, există un alt deficit, mult mai vechi și mai greu de corectat: deficitul de încredere. În societățile cu nivel ridicat de încredere socială, oamenii acceptă mai ușor reformele dificile, deoarece presupun că regulile se aplică relativ echitabil. În societățile cu nivel redus de încredere, apare imediat suspiciunea. Cine va plăti? Cine va fi exceptat? Cine profită? Cine câștigă? De ce să respect regula dacă alții nu o respectă?

Aceste întrebări nu sunt expresia unui defect moral, ci a unui capital social redus. Iar România se confruntă de mulți ani cu această problemă, mult mai gravă din punct de vedere social și economic decât cea a deficitului bugetar.

De ce căutăm mereu salvatori?

Există un mecanism social care apare aproape peste tot în lume: cu cât oamenii au mai puțină încredere în instituții, cu atât investesc mai multă speranță în persoane. Nu mai cred în sisteme, cred în lideri. Nu mai așteaptă soluții de la norme și reguli, ci le așteaptă de la oamenii providențiali. Așa apar, periodic, figurile salvatoare ale politicii românești. Fiecare generație își produce propriul reformator. Și fiecare nou reformator primește o cantitate enormă de speranță. Iar mai devreme sau mai târziu, fiecare descoperă că niciun lider nu poate compensa singur slăbiciunea instituțiilor. Aici apare una dintre marile lecții ale maturizării democratice. O societate nu devine stabilă atunci când găsește liderul perfect, ci devine stabilă atunci când nu mai depinde de existența unui lider perfect.

De ce este atât de greu să construim o majoritate?

Actuala dificultate de formare a unui guvern stabil nu este doar rezultatul unor neînțelegeri între lideri politici. Este expresia unei dificultăți culturale mai profunde.

Pentru ca partide foarte diferite să poată guverna împreună, este nevoie de trei lucruri: încredere, obiective comune și capacitatea de a accepta compromisuri. Or, exact aici apar cele mai mari vulnerabilități ale României de astăzi. Negocierea este adesea percepută ca pierdere; compromisul este adesea perceput ca slăbiciune; iar concesia este adesea percepută ca trădare. În loc să fie văzută ca un instrument de construcție, negocierea devine o confruntare pentru control. Din acest motiv, partidele românești discută frecvent mai întâi despre ministere și funcții și abia apoi despre programe și obiective. Și asta nu pentru că politicienii români sunt fundamental diferiți de cei occidentali, ci pentru că operează într-un mediu social cu un nivel mai redus de încredere reciprocă.

România adaptării și România construcției

Există însă și motive de optimism. Cercetarea despre valorile românilor ne arată și o caracteristică remarcabilă: capacitatea noastră de adaptare. Adaptabilitatea, flexibilitatea și progresul ocupă poziții importante în modul în care românii se percep pe ei înșiși. Aceasta este una dintre marile noastre resurse. Am traversat tranziții economice, schimbări politice, crize financiare, pandemii și transformări tehnologice fără să ne pierdem capacitatea de a merge înainte. Problema este că adaptarea și construcția nu sunt același lucru. Adaptarea înseamnă să găsești o soluție pentru prezent, în vreme ce construcția înseamnă să creezi condiții mai bune pentru viitor.

Adaptarea produce supraviețuire, construcția produce dezvoltare. Iar România ultimilor treizeci și cinci de ani a excelat în adaptare. Întrebarea următorilor zece ani este dacă va reuși să exceleze și în construcție.

Miza reală a momentului

Din acest motiv, adevărata miză a actualei crize politice nu este numele viitorului premier, nici distribuția portofoliilor și nici formula exactă a viitoarei coaliții. Deși toate acestea contează, ele nu reprezintă esența problemei. Miza reală este dacă România poate începe să reducă distanța dintre valorile pe care oamenii spun că le apreciază și valorile pe care cred că le văd funcționând în societate. Distanța dintre încredere și suspiciune, distanța dintre onestitate și oportunism, distanța dintre colaborare și fragmentare, distanța dintre responsabilitate și transferul permanent al responsabilității către ceilalți.

Poate că adevărata modernizare a României nu va veni doar din reforme fiscale, digitalizare, investiții sau fonduri europene. Deși toate acestea sunt necesare, nu sunt și suficiente.

O societate devine cu adevărat modernă atunci când suficient de mulți oameni ajung să creadă că merită să coopereze chiar și atunci când nu se cunosc; să respecte regula chiar și atunci când ar putea să o ocolească; și să construiască împreună chiar și atunci când beneficiul nu este imediat.

În fond, marile crize politice nu sunt niciodată doar despre politică, ele sunt despre cultura unei societăți. Iar actuala criză a societății noastre pare să ne spună un lucru simplu și incomod: România nu duce lipsă de oameni care își doresc schimbarea, România duce încă lipsă de suficientă încredere pentru a o construi împreună.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp