România nu crede în copii. Doar în copy-paste

Foto: Inquam Photos / George Călin

Iubiţi confraţi întru românitate, acest articol mi-a fost inspirat de două categorii de imagini.

Prima e legată de ziua internaţională a iei (24 iunie). Mulţi români au postat (şi) anul acesta despre „ia românească”, certificându-şi ostentativ mândria prin fotografii cu obiectul vestimentar în cauză. Dar cum ia e, prin definiţie, o bluză caracteristică portului naţional românesc, de ce o numesc „ie românească”? Inclusiv pe Euronews (România) am citit că 24 iunie este Ziua Universală a Iei româneşti. De ce să accentuăm unicitatea acesteia prin recurs la pleonasm?

A doua categorie are legătură cu pozele care însoţesc paginile online de promovare a capitalei noastre. Rar dai peste o fotografie despre Bucureşti care să nu fie însoţită de referinţa la „Micul Paris” sau „Noul Berlin”.

Pornind de aici, doamnelor şi domnilor (şi nu numai), am ajuns la unele concluzii (enumerate/exemplificate mai jos) ce nu vor face mare plăcere românilor frumoşi, verzi şi iubitori de neam ai acestei naţii. Dar asta e.

Bucureştiul, pare-se, nici după mai bine de un secol nu scapă de povara de a fi „Mititelul Paris” sau „Nou-nouţul (să fim serioşi!) Berlin”. Iar românul încă mai consideră aceste adjective drept complimente. În plin secol XXI, el tot nu pricepe că îi fac oraşului un imens deserviciu. Bucureşti ar trebui să fie doar Bucureşti. Dar pentru că nu se vrea, nu se poate sau nu se doreşte, ne cramponăm de aceleaşi comparaţii răsuflate care aveau oarecare noimă la fin de siècle, când scoteam capul în lumea civilizată, dar acum i-ar face bine să le depăşească, dacă nu să le repudieze. La urma urmei, nu e vina Bucureştiului că se încăpăţânează să rămână Mititelul Paris, ci a noastră, că tolerăm situaţia. Mândria asta, manifestare a unui – aparent – de nedepăşit complex de inferioritate, nu e numai prostească, dar străduinţa de a împinge în eternitate o comparaţie la scară – nici măcar reuşită – cu Parisul, e sinucigaşă. Ne furăm singuri căciula. Trebuie să-ţi lipsească o doagă să încerci să convingi un australian care vine în Europa să viziteze Mititelul Paris în loc de Paris. Domnule, noi avem aceleaşi chestii pe care le găseşti şi la Paris, doar că sunt mai mici, mai naşpa şi mult mai puţine. Come visit Bucharest!

Altminteri, comparaţiile se pot multiplica la infinit. Aşa cum Bucureştiul e Mititelul Paris, putem socoti Târgovişte un Mili Bucureşti (adică un mili Mititel Paris), Pucioasa o mini Târgovişte (adică un mini mili mititel Paris), iar Fieni o juma’ de Pucioasa (adică juma’ de mini mili mititel Paris). Practic, inclusiv cartierul în care locuiesc ai mei în Fieni ar putea revendica – cu puţină imaginaţie; mă rog, foarte multă – o bucăţică din faubourg-ul Saint-Germain, pe Marius Gheorghiu (un stand-up comediant născut acolo) l-am putea numi un Louis de Funès al Fieniului, furnalul de la fabrica de ciment drept Turnul Eiffel, iar piaţa de două sute de metri pătraţi unde chiulesc elevii de la liceul industrial nişte grădini Tuileries locale. Ba chiar şi eu, care am scris nişte cărţi, aş putea fi, de ce nu, un Maupassant al urbei. Sau, de ce să nu ridic ştacheta, chiar Camus (că era şi bărbat bine). De fapt, fiind singurul care a scris cărţi în zona aia, aş putea pretinde liniştit orice nume, inclusiv al lui Simone de Beauvoir; c-aşa poate mă identific.

E o caracteristică naţională lipsa de asumare a ce reprezentăm (cu bune şi cu rele). Nu ne place neam să fim autentici. În rarele situaţii unde se relevă, originalitatea noastră e o căutare patetică a atenţiei, precum purtatul găinii pe post de pălărie. Deşi pretindem contrariul, ne ruşinăm de ceea ce întrupăm. Fireşte, nimeni nu e complet autentic, împrumuturile sunt inevitabile şi influenţele se manifestă non-stop asupra tuturor (de la individ la comunităţi, societăţi, rase, popoare şi religii), problema noastră e însă că nu avem curajul să ne arătăm în fundul gol, fără a ne îngroşa strident defectele, fără a pretinde că ne tragem din basmele eroilor sau clamând o ridicolă şi nu mai puţin sterilă pretenţie la excepţionalitate. De aceea şi copiem ca apucaţii ce se petrece în afară, doar ne vom amesteca/confunda cu cei mai răsăriţi ca noi (cunoaştem de la Titu). Indiferent de domeniu, trebuie să fim o copie a ceva mai măreţ decât noi. Precum Bucureştiul. Din păcate, asta are un efect inhibitor letal asupra puţinelor forme incipiente de autenticitate, determinând românul să renunţe, adesea, la început de drum. Iar când un străin, mai târziu, pune în practică ceea ce românul doar a gândit sau demarat, va afirma, nespus de încântat, că chestia în cauză i-a trecut şi lui prin scăfârlie, dar nu a făcut-o fiindcă i-a fost teamă c-o să facă lumea bâză de el. Şi va muri legănându-se cu impresia dulce că, in nuce, şi mintea lui a copt ceva îndrăzneţ. A copt o laie!

Ce agravează situaţia este că, având atâţia plagiatori în bătătură, am început să suferim toţi de sindromul impostorului. Orice întreprindem, ne-am inoculat presentimentul dureros că, dacă se scormone cu atenţie, descoperim că împăratul e gol. Că tot ce prezentăm ca fiind al nostru, într-un final, se dovedeşte că nu ne aparţine, fiind doar copiat cu modificări neesenţiale. Aşa că şi d-asta suntem reticenţi. În plus, ar trebui bifat si un capitol la care excelăm, acela că – oriunde intervine mândria naţională – suntem incredibil de bătuţi în cap. Percepţia românului despre ţara lui e atât de deformată, încât se laudă inclusiv cu interlopii (alde Rechinu’ şi alţi Scarface-i locali sunt prezentaţi în presă ca nişte staruri, un fel de self-made men care au reuşit într-un domeniu exclusivist), iar inima lui sângerează inclusiv din pricină că România are mai puţini miliardari decât Cehia, Polonia sau Ungaria. Până şi bogaţii lor, îşi spune cu amărăciune, sunt mai mulţi şi mai avuţi decât ai noştri, atât de vraişte suntem. Pe de altă parte, nu îl bucură nici situaţia opusă: anume că săracii noştri sunt, totuşi, mai mulţi şi mai săraci decât ai lor. Dar aşa e el, un mofturos permanent, nu-i convine niciodată nimic.

Ce agravează situaţia este că, având atâţia plagiatori în bătătură, am început să suferim toţi de sindromul impostorului. Orice întreprindem, ne-am inoculat presentimentul dureros că, dacă se scormone cu atenţie, descoperim că împăratul e gol. 

Dacă ar face parte dintr-o clasă în care toate naţiile ar avea un reprezentant, ar fi acel elev anost, îmbrăcat cam sărăcăcios, dar relativ corect, care nu se remarcă prin mari abateri disciplinare, nu are rezultate foarte bune, dar nici foarte proaste, stă cuminte în bancă, nu încearcă să impună nimănui punctul lui de vedere pentru că, de regulă, nu are (iar când are, e irelevant), nu îi place să iasă în evidenţă, nu fluieră în biserică şi caută doar să-şi vadă de viaţa lui care nu interesează pe absolut nimeni. Preferă ceea ce e călduţ, sigur şi nu-l angajează emoţional şi intelectual prea mult. Când e mângâiat pe cap, se bucură. Când e tras de urechi, se pleoşteşte. Dacă e călcat pe bec, se enervează de complezenţă, cât să nu lase impresia că e inert. De regulă, nu bruftuluieşte pe nimeni şi, tot de regulă, îşi umflă muşchii – cum am avut ocazia să observ – doar când ajunge în Africa, printre alţii mai ghinionişti. Ori când vin nepalezii să lucreze în patria lui. Dacă unul din clasă zice hai să chiulim, nu pleacă, fiindcă nu se face. Dacă însă chiulangiul îi antrenează şi pe ceilalţi, o-ntinde şi el. Că nu vrea să rămână de căruţă. Majoritatea ce zice? Păi, zice să chiulim. Bine, vin şi eu. În fond, îi e totuna.

Cerșeşte apreciere, recunoaștere (pe motiv că e egalul lor) de la naţiuni şi oameni care, în adâncul inimii, simte că îl disprețuiesc sau, în cel mai bun caz, le este indiferent. Se bagă în fața lor cu mutra lu’ Decebal de pe Dunăre, cu pozele din Deltă, cu casele lui Charles de la Viscri, cu Brâncuşi şi Eliade. Vedeţi, vedeţi ce ţară frumoasă avem! Vedeţi ce artişti proeminenţi a oferit România!

Da, normal că văd. Şi, ce-i cu asta? Cei cărora le spui sunt tot atât de interesaţi de cultură cât eşti şi tu. Eliade înseamnă pentru ei cât înseamnă pentru tine Ibn Sina, Hokusai, William Blake sau Naguib Mahfouz. Sau chiar Eliade. Iar Delta ta îi pasionează cât te preocupă pe tine Delta Volgăi sau a Nilului.

Felul exagerat în care se manifestă entuziasmul românului pare expresia unei incapacităţi viscerale de a pricepe adevărul elementar că şi alţii au chestii la fel de mişto, ba poate mai mişto.

Noi nu ştim să ne bucurăm cu măsură de ceea ce se găseşte pe tarlaua moştenită de la vitejii geto-daci. Când, pe o pagină străină de Facebook, se publică o fotografie care evocă România (Castelul Bran, Peleş, Cantacuzino, Casa Poporului, Transfăgărăşanul, Salina Turda, biblioteca din Iaşi, cam astea sunt în top), în câteva zile pagina se viralizează în online-ul românesc şi, dacă intri acolo, constaţi că trei sferturi din comentarii sunt neaoşe, iar majoritatea like-urilor aparţin unor români. E din România, se simt obligaţi să sublinieze, cu exaltarea unor posedaţi, trei sferturi din comentacii români. Doar la indieni am mai remarcat disperarea asta (deşi, unde sunt peste un miliard, posibil să mă înşel, totuşi).

Felul exagerat în care se manifestă entuziasmul românului pare expresia unei incapacităţi viscerale de a pricepe adevărul elementar că şi alţii au chestii la fel de mişto, ba poate mai mişto. Drumuri spectaculoase, peşteri faine, cascade şi alte marafeturi sunt peste tot în lume. Căscăduţa aia din Bigăr, nu zic, o fi ea drăgălaşă, dar asta până vezi, nu zic cascada Victoria din Zambia, dar măcar Plitviče din Croaţia sau oricare cascadă din Islanda.

În spatele fanfaronadelor sale, se află eterna neîncredere. În mare, îi lipseşte îndrăzneala de a experimenta, de a greşi, de a da se da cu fundul de pământ. Ineditul îl desfiinţează sub pretextul că în mod cert trebuie să fie o tâmpenie şi, la orice iniţiativă, reacţia instinctivă e o impacientă revoltă mentală, un scepticism acru şi nelipsita atitudine miştocărească. E strigător la cer să-ţi imaginezi că românul ar fi capabil de ceva bun, original, interesant. Nu se verifică dacă e util sau nu, faptul în sine că românul s-a gândit la ceva înainte de a fi fost conceput de mintea altor popoare mai luminate e curată erezie/inepţie. Dau un exemplu oarecare: să spunem că guvernul va hotărî ca fiecare cetăţean cu un anumit venit să aibă obligatoriu grijă de un câine sau pisică (eventual, să dea 20 lei/lună la un centru de animale). E o idee bună, e o idee rea? Nu contează, pentru că imediat se vor alinia de-a lungul şi de-a latul ţărişoarei argumente de genul: am rezolvat oare problema oamenilor străzii? Asta e, o duceam minunat, maidanezii ne mai lipseau din grijă. Dar elveţienii, mari iubitori de animale, de ce nu au legiferat ei primii asta? Şamd Însă, dacă peste o sută de ani (sau zece), chestiunea pe care o ridic ipotetic va deveni un loc comun în rândul statelor cu greutate, o vom adopta şi noi ca şi cum ar fi lucrul cel mai firesc cu putinţă. Dar nu înainte.

Aşa că mai tot ce facem trebuie să fie urmarea a ce au făcut alţii. De aceea, dadaismul nu ar fi avut nicio şansă în mititelul Paris. Şi nici cubismul sau impresionismul. De multe ori îmi spun că noi am avut nu un Brâncuşi, ci o duzină (răspândiţi în diferite arii), dar găselniţele lor, talentele lor au fost stârpite din faşă de râsul plăvan al semenilor. Cine a avut ceva de spus în plan artistic, a preferat să îşi ia tălpăşiţa pe alte meleaguri. De altfel, Eugen Ionescu, la 23 de ani, a şi spus că, „dacă aş fi fost francez, aş fi fost geniu” (ceea ce, din fericire pentru el şi, prin ricoşeu, pentru noi, s-a confirmat ulterior).

Talentul unui român nu poate fi original, el trebuie derivat din al altuia. Dacă nu ar fi existat Maradona, lui Hagi i s-ar fi spus Stoichkov de la Nord de Dunăre, însă sigur nu ar fi rămas doar Hagi. Noul val românesc în cinematografie trebuie să fie şi el un noul Noul Val (La Nouvelle Vague) francez, dar românesc. Cutare scriitor e Márquez-ul de pe Dâmboviţa, cutare poetă e Anna Ahamotva a noastră, altul, urmaşul lui Gellu Naum care a fost, la vremea lui, André Breton al României, iar altul e Julio Iglesias de România. Şi să nu uităm că regele Angliei se trage din Vlad Ţepeş care, după cum umblă vorba, s-ar trage din maimuţă. Iac-aşa, din generaţie în generaţie, noi îmbătrânim cu marginalii noştri, iar marginalii noştri îmbătrânesc fără a găsi puterea să se desprindă de modelele cu care au fost comparaţi în tinereţe. Şi mai e o chichiţă, elita noastră artistică e comparată cu atâtea nume consacrate de peste hotare, că nici ea nu mai e sigură cu cine seamănă. În orice caz, nu cu sine. Asta ar trage-o mult înapoi în planul încrederii personale. Şi nu cred că-şi va reveni. Preferăm să facem la nesfârşit piruete în jurul unor comparaţii trase de păr, să ne târâm umili, zilnic, sub nivelul unui original oarecare, cu care semănăm oarecum (nu prea mult, dar cât de cât, deşi, de cele mai multe ori, deloc). Dar asta e realitatea. Să-l compari pe un artist român cu el însuşi e cel mai dur afront pe care i-l poţi aduce. Peste străduinţele lui trebuie să se întindă umbre din Rembrandt, Jarry si Brecht, pe chelia sa trebuie să troneze peruca lui Lawrence Sterne şi aşa mai departe, altfel nu se poate.

Spune-i unuia: “Vasile, taică, literar vorbind, tu semeni cu tine şi atât” şi, în secunda următoare, îţi va tufli o pereche de palme, deşi, în fond, tu i-ai confirmat originalitatea, fără doar şi poate. Spune-i, însă, că registrul lui stilistic seamănă vag, dar extrem de vag – aşa cum Fieni aduce a Paris – cu stilul ăluia de i-au beştelit recent jihadiştii ochiu’ şi te va pupa recunoscător pe amândoi obrajii. Ba, cu prima ocazie, îţi va oferi şi-un pet Timişoreana la doi litri.

De ce? Pentru că el nu vrea în ruptul capului să fie doar el. Fără un punct exterior pe care să-şi sprijine talentul şi valoarea, e pierdut în spaţiu, pluteşte în imponderabilitate ca un balon de săpun. Pe când orice comparaţie – oricât de îndepărtată şi alandala – cu o personalitate (la o adică, dacă nu e pretenţios, merge şi o somitate băştinaşă, fie ea defunctă sau în viaţă) va fi automat mai mult decât acel zero rătăcit în eter, chiar dacă, după virgula ce separă pe zero, mai sunt trei zerouri până să se înalţe cifra trei (sau doar cifra trei, imediat după virgulă, în cazul indigen).

Dacă am avea un antreprenoriat mai creativ, am putea dezvolta o profitabilă industrie din aceste palide replicări ale celebrităţilor. Cum fiecare municipiu are un Dostoievski, un James Joyce sau măcar o Angelina Jolie, întrucât îi avem (i-am avut) confirmaţi pe Maradona din Carpaţi, Mbappe din Videle, Ray Charles/Orbison de Romania, Alain Delon şi Pamela Anderson de România (plus, cât pe ce să-l uit, pe Paul de România) şamd… de ce să nu falimentăm muzeele de ceară cu tradiţie, precum Grévin şi Tussaud, scoţând din debaraua cu bunătăţuri artistice ale naţiei, asemenea chinezilor care produc orice (mai puţin asta; momentan), minim cinci exemplare pe celebritate? Vrei să vezi pe Vincent Van Gogh? Caută-l pe Vicenţiu van Vaslui, paznicul unui superb lan de floarea soarelui care, deşi nu pictează decât ocazional... ochii soţiei, e tot timpul într-o ureche! Vrei să vezi pe Jackie Kennedy/ Evita Peron/ Cleopatra/ Maggie Thatcher de Romania? Mergi la Târgşorul Nou. Vrei pe Maupassant/ Camus/ Simone de Beauvoir de Fieni (mulţumesc)? Păi, foarte simplu: de la Mititelul Paris, o iei pe DN 71, îi dai molcom până la mili-mititelul Paris, apoi o ţii drept până la mini-mili-mititelul Paris şi, gata, în zece minute eşti la juma’ de mini..., adică la Fieni – deşi, să-mi fie cu iertare, acum merg mai rar acolo, căci, pe urmele lui Bel Ami, mi-am stabilit reşedinţa în Paris (în fine, ăla „mititel”).

Aceeaşi atitudine deconcertantă se observă la român în legătura cu performanţa.

În capul lui, Simona Halep e o tenismenă mare doar dacă şi alte nume mari din tenis admit asta. Dacă Agassi, Sampras, etc. exprimă o opinie în acest sens, concedem şi noi. Până la urmă, dacă şi Sampras zice de bine despre Halep, înseamnă că chiar e o tenismenă de top. Noi, pe cont propriu, nu avem capacitatea să tragem astfel de concluzii. Confirmarea trebuie să vină întotdeauna din afară. Până nu ne dă un nume glorios verdictul, o scăldăm dintr-o extremă în alta. Facem asta nu din modestie sau obiectivitate, ci tot din neîncredere. Chiar când ne mândrim, ne e jenă puţin. Parcă am vrea să ne scuzăm când unul ca Popovici rupe abrupt cu mediocritatea noastră constantă prin realizarea a ceva extraordinar. Da, e nemaipomenit, recunoaştem cu jumătate de gură, dar e un accident. În realitate, ştiţi, noi nu ne ocupăm cu aşa ceva. Să nu tragă, Doamne fereşte, mapamondul concluzia că am fi toţi nişte Popovici, gata să ne luăm la trântă cu universul! Nu, nici vorbă. Noi suntem oameni simpli, am suferit mult în istorie, să ştiţi... Greutăţile ne-au strivit din vechime. Turcii, tătarii, gepizii, ruşii, eschimoşii şi papuaşii ne-au cotropit, de asemenea, fără milă. Acum, bineînţeles, ne bucurăm, performanţa lui David e a noastră, a tuturor românilor, dar nu ne îmbătăm cu apă rece. Iar când la următorul concurs de anvergură, Popovici nu repetă performanţa, putem vedea cum răzbate o uşurare naţională din pieptul colectiv românesc. Cum ziceam, ne scuzăm turnându-ne singuri cenuşă în cap, s-a întâmplat o dată, atât. Mai că ne vine să-i urechiem pe străini (cum au făcut francezii cu noi): Aţi pierdut o bună ocazie de a tăcea (cu laudele la adresa noastră). Data viitoare, vă rugăm, fiţi înţelepţi, ţineţi-vă banii la puşculiţă şi nu mai pariaţi pe români! Noi nu o facem niciodată, d-aia îi ţinem la saltea, că viaţa-i grea. Cât priveşte pe Popovici, vedeţi bine, nici el nu a mai convins a doua oară. A reintrat în matca neaoşă, unde-i e locul. Totuşi, să reţineţi, poporul român e foarte ospitalier! Om fi noi o naţiune mititică... nuuuu, nu mitică, mititică, da, cu un Paris mititel, dar avem un suflet mare. Nouă ne plac micii, papanaşii şi sarmalele şi, pentru cultura dumneavoastră, mama lui Harvey Keitel e din Brăila, iar stiloul a fost inventat de românul Petrache Poenaru (puteţi verifica şi pe wikipedia). Şi, bineînţeles, Nadia Comăneci şi Hagi, Cioran, Eliade şi Ionesco. Ah, şi Brâncuşi, da. Simple accidente, de altfel. Promitem să nu le repetăm. Acum, fără supărare, mutaţi reflectorul la alte popoare, cu mai multe posibilităţi şi tradiţie în performanţă. Iar la noi reveniţi peste douăzeci, ba nu, peste cincizeci de ani, când, dacă va dori bunul Dumnezeu, poate Mioritza Land va produce un nou accident genetic care va atrage iar atenţia planetei în mod inexplicabil asupra noastră.

Aceeaşi manevră psihologică adoptau cu Halep. Când tenismena pierdea, un număr impresionant de românaşi începea să comenteze că nu e de talia lui Şarapova, Williams, Navratilovna şamd.

Ori de câte ori din masa indistinctă a românilor răsare unul mai de soi, apăsăm pe umerii acestuia toate frustrările şi dorinţele milenare de răzbunare a unei condiţii, cel mult, mediocre, încât sărmanului îi vine să-şi ia lumea-n cap.

Simona Halep e cea mai mare tenismenă pe care a avut-o tenisul românesc. Punct.

Popovici, cel mai mare înotător. Punct.

Da, dar românul vrea ca vârfurile noastre să fie în domeniile lor ce reprezintă Nadia în gimnastică. Sau Neagu şi Patzaichin. Etalonul, punctul de referinţă. Sau măcar pe acolo. Nu unu-două zvâcuri şi dup-aia o scalzi în primii zece din lume ca ultimul nătântoc. Nu, să facă hatârul românului şi să câştige turnee şi medalii până s-o plictisi. El, nu Halep. Ori de câte ori din masa indistinctă a românilor răsare unul mai de soi, apăsăm pe umerii acestuia toate frustrările şi dorinţele milenare de răzbunare a unei condiţii, cel mult, mediocre, încât sărmanului îi vine să-şi ia lumea-n cap. În acelaşi timp, noi nu suntem dispuşi a-i aprecia meritele cu un set de instrumente obiective, ci după standardele aberante din capul nostru. Astfel, când un român se remarcă într-un domeniu mult deasupra oricărui conaţional, suferim de parcă ne-ar fi fi tras clapa când, pus în rând cu vârfurile altor ţări, se dovedeşte a fi doar al cincilea sau al şaselea. Pentru român, care nu a făcut nimic remarcabil cu viaţa lui, să ajungă careva – în care el a investit toate speranţele – doar o dată pe culme (ori aproape de culme), e dezamăgitor. Nu va admite oficial asta, doar proştii sunt sinceri (şi, după cum ştim, o duzină se manifestă şi pe şleau). Însă inclusiv cei care o încurajau pe „Simo” când pierdea – că aşa era frumos –, în sinea lor rumegau: oare chiar nu putea să se mobilizeze mai bine? Nu, nu putea. D-aia a fost înfrântă în semifinală. În finală. Sau în turul al doilea.

C-aşa e-n tenis. În sport. În viaţă. O mai iei şi-n freză.

La fel stă treaba cu patriotismul. Oficial, ne batem isteric cu pumnul în piept, pe şestache, însă, până nu avem certitudinea că atuurile ţării sunt validate în afară, suntem mai degrabă ambigui. Românul se făleşte cu ţara lui extraordinară, dar când un cuplu de suedezi se stabilește în România, se miră ca de nu știu ce ciudățenie (căci i se pare normală doar situaţia contrară). Dacă un italian oarecare spune ceva frumos de România, imediat – pe toate canalele – ni se aduce la cunoștință cât de mult ne apreciază străinii ţara. Aşa e, avem o ţară superbă, murmură românaşul transfigurat. Dacă, însă, un elvețian îi critică ţara, îi dă dreptate si ăstuia. Indiferent ce spun, toți au dreptare despre noi, mai puțin noi, care, neştiind unde ne situăm, oscilăm în funcție de părerea lor. Cu un adaos: să nu dea naiba să-i treacă prin cap nepalezului de la Glovo să zică ceva nasol de ţărişoara lui, că l-a linşat. Ce e dedesubtul său, mucles!

Însă românul nu oferă dovadă mai monumentală de ridicol decât atunci când se laudă cu cancan-uri. Spre exemplu, atunci când frumuseţea româncelor e confirmată de celebrităţile care le-au trecut prin pat. Din felurite motive, toate încurcăturile astea sentimentale (inclusiv ONS-urile) ale unor românce/români cu străini/străine par întotdeauna de domeniul fantasticului.

O româncă, wow, s-a măritat cu zisul moştenitor de la Ferrari. Tim Robbins a fost cu o româncă. Carlo Ancelotti, de asemenea. Mădălina Ghenea, he heeee... Ion Dichiseanu a dat-o pe spate pe Sarita Montiel care a jucat cu Gary Cooper în „Veracruz” (anii ’90-’00: cine e Gary Cooper, cine e Sara Montiel, cine e Dichiseanu?). Dar nu doar Dichi a făcut ravagii. Au mai fost şi penalul Truică cu Patricia Kaas, Ilie Năstase cu Diana Ross şi-ncă un actor (i-am uitat numele) cu Marina Vlady (ştim cu toţii ce se întreabă ăi din anii ’90-’00, aşa că nu voi relua).

Cu ce îi ajută pe români asta, nu îmi dau seama. Nici ei nu ştiu, dar asta nu-i împiedică să se împopoţoneze cu toate stupidităţile.

Timişoara a fost primul oraş iluminat electric din Europa (chiar dacă atunci era parte a Imperiului Austro-Ungar), iar Johnny Weismuller era român (chiar dacă din familie de şvabi şi se născuse lângă Timişoara care, la vremea aia, făcea parte din acelaşi imperiu).

Şi asta nu e tot.

Să se reţină, Lauren Bacall, mă-sa, era de undeva din România Mare, la fel matroana bordelului din Statele Unite care i-a dat în gât pe Bonnie & Clyde, Alexandra Nechita, micuţa Picasso (nu mai e aşa mică, are aproape 40 de ani) a locuit şi ea doi ani în România, Sebastian Stan (Captain America), de asemenea, regina sprâncenelor din Univers e româncă, Edward. G. Robinson s-a născut la Bucureşti, Jean Negulesco, la Craiova, iar gagica aia, June, care i-a sucit minţile lui Henry Miller, făcându-l să divorţeze şi să-şi ia lumea artistică-n cap, ei bine, tot de prin România Mare venea. Lista poate continua şi, bineînţeles, continuă mereu cu exemple-şablon pe care presa, neavând ce ronţăi, le rostogoleşte veselă întru resuscitarea de like-uri şi morţi care ne fac mândri (fie şi prin alianţă).

Dacă un român salvează o oaie de la înec în Oceanul Antarctic, imediat presa vuieşte despre compatrioţii care ne fac mândri. Aflăm, astfel, pentru a suta oară, că românul obişnuit e săritor, sufletist, cu spirit de sacrificiu, harnic, ba chiar respectat şi, dacă nu credeţi, să ştiţi că avem şi un cercetător român care lucrează la NASA. Ba nu, sunt doi, că avem unul şi la Oxford, sau zece, desigur, şi ca ei sunt mulţi alţii care au plecat din România, că aici îşi îngropau talentul. D-aia ne pleacă şi medicii. D-aia ne pleacă valorile. D-aia râmânem cu cretinii, cu hoţii, cu plagiatorii şi drogaţii care ne omoară copiii pe stradă şi nu păţesc nimic.

D-aia. Şi d-aia.

Şi, apropo, ştiţi cine mai era de faţă când a salvat românul oaia? CEO al companiei La vache qui rit. Ei bine, puţini cunosc, dar unchiul dinspre tată al lui bunică-su a fost căsătorit cu nimeni altcineva decât cu... ţineţi-vă bine... o româncă.

O româncă? va face românul ochii cât cepele. Nu-i vine a crede. Cum, face el în extaz, Leonardo di Caprio, care putea alege orice fătucă (sub 25 de ani) din orice colţ de lume, a ales-o pe Ghenea să petreacă o noapte cu ea? Pfffoa! Ce femeie extraordinară! Noi avem femei frumoase, domne, mereu am zis asta, îşi va bate el satisfăcut burta, evitând a arunca, totuşi, o privire către nevastă-sa (care iese niţel din schemă).

Ca să continuăm. Veţi fi poate şocaţi să aflaţi, dar nimeni alta decât însăşi străbunica lui Natalie Portman provine din România. Părinţii lui Dustin Hoffman au fost evrei de origine română. Bunica Barbarei Bach, care a fost căsătorită cu Ringo Starr (de la Beatles) şi a interpretat rolul fetei Bond în filmul „The spy who loved me“ (mă refer aici la Barbara, nu la bunică), era şi ea – ghiciţi oare? – tot din România. Lista poate continua. Vreţi?

O pot ţine la nesfarşit cu puzderia de soţii de CEO şi bunici şi străbunici de vedete cu pedigree mioritic...

Vă simţiţi mai bine?

Desigur că da, că nu, că nici nu contează.

Rezervele de patetism cu care ne machiem gena strămoşească sunt inepuizabile.

Căci poate un Hagi, altfel decât Hagi, s-a născut deja în România. La fel, un Tzara, Brâncuşi, Brătianu sau Aslan. Ţine de noi să nu le sugrumăm talentul din faşă, după cum de noi ţine ca Bucureşti să fie, simplu, Bucureşti, nu o copie debilă a Parisului. 

Şi, totuşi, poate a venit vremea să renunţăm la tonul elegiac şi funebru cu care ne plângem de milă, poate a venit vremea să ne dezbărăm de etichetele care de mult nu mai au darul de a ne transforma dintr-o gloabă într-un pur sânge (imaginar) fiindcă am halit un făraş plin de rahat cu ce-au zis străinii despre noi. Poate a venit vremea să renunţăm la cancan-urile şi ştiaţi că-urile de-un caraghioslâc pe care numai condiţia unui provincialism desuet le poate da o patină memorabilă. Poate a venit vremea să renunţăm la românismele ieftine cu care ne gonflăm zi de zi naţionalismul.

Aşa că - păstrându-le respectul cuvenit – hai să punem deoparte maeştrii de altădată, iar pe cei de azi, cu atât mai mult, să recunoaştem că noi atât am putut şi să ne străduim ca, peste două generaţii, să ieşim la interval într-o nouă versiune. Nu neapărat noi, cei de azi, care încă suntem tributari unor modele defecte şi unui kil de prejudecăţi şi stereotipii, dar putem să pregătim copiii. Ştiu, e greu, Tik-Tok, viaţa grea, corupţie, alea-alea...şi, totuşi, cum zicea Noica în „Jurnalul de la Păltiniş” (una din puţinele realizări veritabile ale lui Liiceanu): „S-au văzut cărţi citite şi la lumina lumânării”.

Căci poate un Hagi, altfel decât Hagi, s-a născut deja în România. La fel, un Tzara, Brâncuşi, Brătianu sau Aslan. Ţine de noi să nu le sugrumăm talentul din faşă, după cum de noi ţine ca Bucureşti să fie, simplu, Bucureşti, nu o copie debilă a Parisului. De noi ţine ca românul să fie mândru nu pentru că “ia românească” – că şi ungurul poate inaugura oricând o zi internaţională a „kürtős-ului unguresc” şi se poate poza cu el pe Facebook –, ci pentru că românul românesc. Sau, mult mai bine, pentru că om responsabil, muncitor, corect, creativ etc.

De noi ţine să coborâm cu picioarele pe pământ şi să ne acceptăm locul pe care-l ocupăm fără a bate câmpii.

De noi ţine să punem deoparte chibiţeala, să ne suflăm mucii şi să-i dăm bice.

De noi ţine să facem un pas mai mult decât părinţii noştri, un pas mai mult mâine decât azi, şi să creăm condiţiile pentru ca cei din viitor să facă un pas mai mult decât noi.

Nu în spate, Nu în lateral, ci în faţă. Neapărat în faţă. (Ca să nu existe vreo confuzie.)

Îmi cer scuze pentru acest final siropos cu iz de speech motivaţional (mai lipseşte soundtrack-ul din Braveheart şi Gladiator în fundal; sau muzica lui Marius Ţeicu), dar poate am făcut destul joc de glezne. Poate ne-am încălzit suficient pe margine.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp