Creșterea economică a României trebuie fundamental regândită

foto: Profimedia

Economia României este în pragul stagnării. O astfel de situație nu ar trebui să surprindă. O creștere economică bazată pe deficite mari – bugetar și extern – nu era sustenabilă și nu avea cum să continue în ritmul ultimului deceniu. Pentru reluarea creșterii sale economice, România are nevoie de o resetare. Excesele economice trebuie oprite cu obiectivul obligatoriu al ieșirii din spirala îndatorării păguboase, care nu poate duce în final decât spre intrarea în incapacitate de plată sau, într-un scenariu ceva mai optimist, spre o restructurare rapidă și dureroasă marca FMI.

Din păcate, amenințarea stagnării economice și neînțelegerea nevoii de resetare economică încurajează lideri politici sau de opinie să vorbească din ce în ce mai mult despre necesitatea unor măsuri imediate de relansare economică. Marele risc al acestor apeluri este neînțelegerea faptului că, în următorii 25 de ani, România nu se va mai putea dezvolta economic după modelul ultimilor 25 de ani.

Desigur, creștere economica va exista în continuare, dar, odată cu accelerarea dezvoltării adusă de tehnologie, o rată joasă de creștere economică nu va mai fi suficientă pentru a ține pasul cu țările care se vor afla în plutonul fruntaș al revoluției tehnologice. Vă rog să remarcați că nu am folosit mai sus termenul de “țări dezvoltate”. Pentru că, poate paradoxal, angrenate în cursa dezvoltării tehnologice nu se afla doar țări dezvoltate, ci și țări care au economii mai degrabă emergente.

Din acest motiv, România trebuie să renunțe la o prejudecată. Investițiile în tehnologiile viitorului nu sunt doar apanajul țărilor dezvoltate. Investițiile în tehnologie țin de viziunea, de obiectivele, de prioritățile pe care o țară le are. Iar alegerile nu sunt ușor de făcut, mai ales când în țara respectiva încă există categorii sociale defavorizate, iar serviciile publice sunt încă subdezvoltate.

Dar prioritizarea este și dilema Europei, nu-i așa? Fostul cancelar german, Angela Merkel, remarca la un moment dat că UE are 7% din populația mondială, 25% din PIB-ul mondial și 50% din cheltuielile sociale. Demografia însă nu mai face acest lucru sustenabil. Zona economică cu cea mai generoasa protecție socială din lume începe să rămână în urma altor țări cu sisteme mai puțin generoase. Și în această ultima categorie putem include SUA, dar și China sau India, țări în care polarizarea socială rămâne semnificativă.

Comentând un top al celor mai inovatoare țări din lume, the Economist remarca două evoluții extrem de grăitoare. Pe de o parte, faptul că Germania a părăsit top 10, și că, pe de altă parte, prin prezența în top 10, China își depășește cu mult condiția de țară emergentă. Tările cu un PIB/capita similar Chinei se găsesc mai degrabă în top 50-60 al clasamentului țărilor inovatoare și nicidecum în top 10.

Printre țările care prin poziționarea în clasament și-au depășit condiția sugerată de PIB/capita mai sunt menționate India și Vietnam. Să nu uitam că, în timp ce toți ochii sunt ațintiți spre China, India a făcut progrese remarcabile, care i-au dus vehiculele spațiale pe Lună sau pe orbita planetei Marte. Mai nou, India își propune să egaleze marii producători de cipuri până în 2032. Mexicul, la rândul său, își propune să construiască în doi ani cel mai puternic calculator din America Latină, proiect estimat la 280 de milioane de euro.

Sumele alocate de țări emergente pentru dezvoltarea tehnologică, în pofida lipsei de resurse pentru asistența socială de calitate, sugerează că alegerile pe care aceste țări le-au făcut pentru finanțarea salturilor tehnologice nu au fost deloc ușoare, dar că au fost considerate extrem de importante și urgente pe termen lung. Deoarece prosperitatea viitoare a unei țări și, în consecință, capacitatea ei de a asigura bunăstarea cetățenilor pe termen lung, provine doar din consolidarea competitivității sale economice. Iar în secolul 21, aceasta nu se poate întâmpla decât prin investiții masive în inovație și tehnologie.

În faimosul sau raport din 2024 despre competitivitatea UE, Mario Draghi observa că, dacă excludem sectorul IT, creșterea economică din ultimii 20 de ani a UE este similară cu cea a SUA. Așa cum sublinia un articol din Financial Times, “Draghi a înțeles ceva foarte important: că economia SUA nu a înflorit pentru că America a construit mai multe case, ci pentru că, spre deosebire de Marea Britanie și UE, a avut un sector tehnologic exploziv. Acesta a asigurat un mediu stimulator pentru idei noi și tehnologii, care ne-a lăsat mult în urmă. O strategie de creștere care s-ar baza pe aceleași principii ar fi foarte diferită de ceea ce am făcut până acum, pentru că ar face că întrebarea cum putem avea mai multa creștere să fie echivalentă cu întrebarea cum putem genera mai multe idei.”

Problema este că dacă economia Europei va continua să fie divergentă în raport cu marile puteri tehnologice, ea nu va mai fi capabilă să asigure standardele de protecție socială pe care le are astăzi. Ele inevitabil se vor deteriora în anii care vor urma, pentru că sistemul de protecție socială european nu a fost proiectat să reziste bombei demografice adusă de îmbătrânirea rapidă a populației. Iar în România, cu atât mai puțin…

Calitatea investițiilor și favorizarea domeniilor de înaltă tehnologie, cu valoare adăugată mare, ar trebui să ducă la un important moment de resetare și a politicii economice romanești. Degeaba se laudă România cu valoarea investițiilor publice la un nivel record în UE de 8% din PIB. Efectul lor de angrenare, valoarea adăugată pe care o generează, este total nesatisfăcător. Economistul Ionuț Dumitru menționa în acest sens că fiecare 1 leu investit a generat mai puțin de 1 leu. Deci multe proiecte de investiții au fost doar de fațadă, fără impact economic. Iar asta înseamnă resurse irosite și înapoiere economică în raport cu statele care își dirijează investițiile spre domenii de vârf.

Și mulți ar putea întreba ce legătură ar putea avea statul român cu accelerarea inovării tehnologice. O legătură foarte importantă, pentru că, după cum bine știm, multe proiecte care au revoluționat lumea, dintre care internetul este doar un exemplu, au demarat ca proiecte civile sau militare finanțate de stat.

Centrele de excelența tehnologică necesită de multe ori finanțarea statului, mai ales în țări în care sectorul privat nu este suficient de potent sau ambițios. Întrebarea este: de ce statul român nu și-ar propune așa ceva? Mai ales în contextul în care revoluția tehnologică creează oportunități fără precedent. Iar Ucraina să mărturie în acest sens.

O țară mult mai săracă decât orice țară din UE a fost capabilă să își valorifice la maxim resursa umană de calitate de care dispune pentru a concura și chiar depăși tehnologia militară a unor țări mult mai avansate economic. Astăzi, Ucraina este un exportator de know-how pe piețele vestice, inclusiv România, în ce privește tehnologia dronelor.

Pentru a fi performant pe câmpul de luptă nu mai e nevoie să știi să construiești avioane F-35 de 100 de milioane de dolari. Producția în masă de drone, care costă doar câteva sute de dolari bucata, este cheia succesului. Iar realitatea ne arată că un astfel de produs este la îndemâna unor țări mult mai puțin dezvoltate (Iran, Turcia) decât tradiționalele puteri aeronautice. Ce împiedică România să își dezvolte o solidă producție autohtonă de drone, în condițiile în care exportăm ingineri de aviație valoroși, dar importăm pe bani mulți tehnologie de construcție a dronelor?

Un exemplu similar este oferit de Bulgaria, prin compania sa vedeta Endurosat, un start-up care proiectează, construiește și operează sateliți pentru companii private, guverne sau pentru cercetare științifică. Endurosat este una dintre companiile europene cu creșterea cea mai rapidă în domeniul producției de sateliți. Are birouri în Bulgaria, Franța, Germania și SUA, prin care deservește peste 350 de clienți în lume. Povestea sa de succes a atras investitori instituționali celebri, printre care faimosul Founders Fund, care a investit 43 de milioane de euro în companie.

Faptul că nu este o țară suficient de mare, sau cu o economie suficient dezvoltată, nu mai poate fi o scuză pentru lipsa de interes pentru inovația tehnologică din România. Într-un raport al Comisiei Europene care ierarhizează țările UE în funcție de capacitatea lor de inovare, România se află pe locul 27, ultimul, cu o valoare a indicelui inovării de doar 37.7% din media UE, în timp ce Bulgaria, aflată imediat deasupra, dar cu 45,8% din medie.

Deci întrebarea fundamentală la care România trebuie să răspundă este cum se va asigura că nu va rămâne în urmă, prin resetarea motoarelor creșterii economice într-un secol al revoluțiilor tehnologice. Căci România este un mare importator de tehnologie, atât din vest cât și din est, și, în același timp, un mare exportator de inteligență și educație românească.

Aceasta este o mare anomalie, care trebuie rapid corectată.

Și aici nu trebuie să ne lăsăm înșelați. Faptul că există inteligența locală, care este folosită de companii străine, tot export de inteligență se cheamă. Scalarea ideilor este făcută de companiile străine, care dețin și proprietatea intelectuală a soluțiilor tehnologice.

În condițiile în care sectorul privat din România încă se dovedește timid în stimularea cercetării sau în scalarea unor idei tehnologice remarcabile, trebuie identificate resurse bugetare și soluții instituționale care să permită avansul rapid al României în sectoare tehnologice de vârf.

Iar zona militară, în care astăzi există fonduri substanțiale europene, dar și naționale, ar putea fi un punct de plecare. Este cel puțin curios faptul că suntem dispuși să plătim miliarde și miliarde de euro pentru importuri de tehnică militară, dar nu alocam suficient de mulți bani pentru a ne păstra experții în aeronautică sau IT în țară. Ce împiedică România să creeze un centru național de tehnologii avansate, care să reunească cei mai buni experți în tehnologiile viitorului? De ce nu avem o strategie de atragere a minților luminate din regiune sau alte țări emergente, dar aparent avem una de a atrage în număr mare doar forță de muncă necalificată?

Desigur, nu vom putea fi experți în toate sectoarele. Dar prioritizarea a 3-4 sectoare ar presupune mai întâi o viziune a avantajelor tehnologice pe care România dorește să le construiască în secolul 21, plecând eventual de la tradiția pe care deja o are în anumite domenii, și alocarea resurselor financiare necesare.

Asta mă obligă să revin la ceea ce am spus și cu alt prilej când i-am șocat pe mulți. Obiectivul scăderii cheltuielilor bugetare este o mare utopie. De fapt, totalul cheltuielilor bugetare trebuie să crească și, în paralel, acestea să fie restructurate, redistribuite, în funcție de priorități. Din acest motiv, veniturile bugetare trebuie aduse la standarde europene, iar ineficiența bugetară să fie penalizată financiar pentru ca alte sectoare, în lipsă cronică de bani, să poate primi mult mai mult.

În secolul 21, cercetarea și dezvoltarea tehnologică ar trebui să fie în capul listei.

articol publicat anterior pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp