Școala și colectivizarea sufletelor

„Așa te-au învățat la școală să te porți?” „Dar la școală nu ți-au spus cum să dai bună ziua?”, „Ce, la școală așa vă spune să faceți?”

Toată copilăria mea am auzit asta - de la vecini, de la prieteni, de la trecătorii de pe stradă – la adresa copiilor care deranjau cumva ordinea lucrurilor. 

Tot ce nu mergea bine în manifestările noastre publice sau sociale era pus pe seama instituției școlare care, fie nu-și făcea treaba, fie urma să intervină reglator, cu autoritatea presupusă de majoritate. În ecuația comportamentului prost nu intra prea mult familia. 

Școala publică avea grijă să întărească, prin sintagme stereotipe și larg implantate în conștiința individului, că rolul formării noastre, ca oameni, a fost predat, fără drept de apel, statului. 

Am trăit o jumătate de secol - și poate și acum -în inerția unei idei extrem de toxice, transportată cu inocență de la unul la altul, în aparent inofensive forme de limbaj de tipul ”școala te face om”. Am trăit predând responsabilitatea devenirii noastre individuale în mâinile statului. 

Pentru că familiile erau ocupate să construiască socialismul, era, desigur, de presupus, că de educația copiilor se ocupă altcineva. Transferul ăsta de putere a însemnat, în timp, diminuarea vocii fiecărui individ și creșterea noastră în spiritul celei mai docile turme. 

Frica și rușinea erau instrumentele ținerii noastre în frâu. Despre profesorii mei nu îndrăzneam să mi-i imaginez în viața lor privată, cu slăbiciuni, funcții și ritmuri umane. 

Nici astăzi școlile nu au renunțat la aroganța instituțională. Le-a rămas structura de rezistență a epocii de aur – așezare pe verticală a rolurilor, cu ultima linie alcătuită din copii – una peste care se suprapun interese politice, administrative și de portofoliu personal. 

N-am reușit să preluăm responsabilitatea creșterii noastre individuale din mâna statului. Nu am ieșit din paradigma colectivizării sufletelor.

Cea mai urgentă nevoie este strângerea comunităților de părinți în jurul școlii.

Profesorii au fost, ce-i drept, coborâți de pe piedestal, umanizați până în măduva oaselor, destituiți de solemnitatea rolului lor, lăsați fără instrumentele controlului extern. Mulți plâng își cerșesc acum respectul fluturându-și titlul, pentru că așa am fost obișnuiți să credem, că rolul dat nouă de sus fixează, fără drept de apel, ierarhiile.  

Școlile sunt imperfecte prin definiție. Problemele educației sunt întotdeauna crize de actualitate, peste tot în lume. La noi însă, negocierea inteligentă cu viitorul – adică grija pentru copiii noștri – nu s-a așezat pe principiul umanist al colaborării, al participării, al angajării familiei și a comunităților locale.

Oricât de perfectibile, peste tot, în lumea civilizată, școlile sunt organizații deschise – o intersecție de resurse cognitive, afective și de acțiune. Școlile sunt deopotrivă și biblioteci, și asociații active de părinți, și centre de informare, cercetare și consiliere; sunt focare de sprijin, de programe personalizate sau pe nevoi speciale, sunt ateliere de dialog social și comunitar, incubatoare de idei și inovație.

În România încă, părinții, profesorii, copiii și administrația stau pe baricade diferite, pe poziții de ostilitate declarată sau servilism clientelar. Nici unii nici alții nu au viziunea lucrurilor către care se îndreaptă, doar inerția convingerii nechestionate despre școala care ”te face om”.

Școala – așa cum o vedem astăzi – este, de fapt, statul român. Unul de care nu ne place, pentru împrospătarea căruia am ieșit recent în stradă. Discursul mulțimii a fost și este despre participare, vigilență și responsabilitate. Același lucru trebuie transportat, cu toată urgența, către comunitățile noastre școlare.

Peste jumătate din copiii noștri se zbat, la țară, cu probleme de apă curentă și căldură. Peste jumătate din copiii noștri aspiră la maximul nivel al unei alfabetizări care le-ar aduce, eventual, șansa de a-și lua un carnet de șofer și câștiga pâinea familiei. Copii care nu văd dincolo de orizontul propriei ulițe și de amenințările tatălui alcoolic. Copii pentru care școala nu a reușit să contureze un viitor posibil, cu un pas în plus față de părinții lui.

Până nu descoperim ce ne dorim de la propriii copii, nu vom merge înainte

De 26 de ani încercăm să facem reformă doar cu acțiuni gândite din perspectiva aceluiași stat disfuncțional. Fără implicarea familiilor, fără așezarea copiilor în centrul intereselor noastre, fără ajustarea programelor la lumea imediată și la nevoile specifice fiecărei realități sociale. De ce? Pentru că încă nu ne-am descoperit vocea. Pentru că nu am preluat puterea din mâna unui organism conceput să uniformizeze și să stingă individualitatea în fiecare dintre noi. Nu am adus-o către centrele noastre de reflecție, către nevoile și aspirațiile noastre despre copii și viitorul lor.

Cea mai urgentă nevoie este strângerea comunităților de părinți în jurul școlii. Creșterea mentalităților și a viziunii lor despre ce contează. Până nu descoperim ce ne dorim de la propriii copii, nu vom merge înainte. Nu e suficient să credem că rutina zilnică a trimiterii la școală îi va face oameni. Nu poți construi viitorul copiilor tăi după ce ai transferat responsabilitatea în mâna statului.

Lipsa de dialog profesori-părinți, răceala instituțională din tabelul cu programul de audiențe la directorul școlii, reflexul defensiv al cancelariei și cultura blamării – sunt toate metehne ale trecutului. Unul în care exista interes pentru programarea minților noastre întru abandon și neasumare.

Comunitățile de pretutindeni trebuie să își crească părinții înainte de a-și crește copiii. Este singura noastră șansă de a aduce schimbare în definițiile noastre nechestionate încă despre valoarea individului, despre diversitatea modelelor de succes, despre cum viitorul este în mâinile fiecăruia dintre noi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp