Şcoala creşte şi profesori, şi părinţi

Foto Guliver/Getty Images

Cum putem aduce echilibru atunci când cuvintele şi gesturile la intrarea într-o şcoală se pot lansa într-un X şi 0, departe de sâmburele unei discuţii constructive?

O intersectare de nevoi şi dorinţe ce aparţin părintelui, învăţătoarei şi copilului presupune discutarea într-un cadru necesar ofertant în respect reciproc, orientare spre soluţii şi gândire laterală. Aceste valori vor fi urmărite prin întrebările lansate în articol.

Cum mă pregătesc ca învăţătoare pentru a întâmpina părintele şi cum am nevoie să fie pregătit părintele pentru a ne alia în crearea unui mediu armonios pentru copil?

Dincolo de principiile pe care le îmbrăţişăm în educarea copiilor, am nevoie să discut punctual cu părintele situaţii de învăţare pe care copilul le traversează, să luăm în considerare frecvenţa cu care copilul optează pentru un anumit comportament şi care este corelaţia dintre frecvenţă şi dezvoltarea lui pe toate dimensiunile.

Pentru a surprinde frecvența, relatez momente arhivate în agenda mea, reiau mesajele scrise transmise părintelui, urmărim câteva secvenţe filmate din timpul activităţilor şi o serie de poze. Cu multă grijă faţă de emoţiile de părinte, analizez aceste elemente şi lansez întrebări care să mă ajute să înţeleg ce stă la baza opţiunilor copilului.

Este util să pot relata, invitând părintele la colaborare şi la dialog deschis, onest, structurat, o schemă coerentă de observaţii.

Mai mult, menţionez instrumentele de lucru şi cu ce ne vom întâlni de-a lungul timpului în jocul consolidare-provocare.

Totodată, descriu maniera în care ofer spaţiu de exersare pentru ceea ce este elementar pentru a deveni solid şi modalitatea de lansare a provocărilor în mod creativ şi ludic copilului, astfel încât să îşi cunoască puterea personală.

Modul de reacţie la relatarea mea îmi oferă informaţii-tort, în multe straturi, privitor la aşteptările părintelui de la şcoală şi la tipul de prezenţă în procesul de învăţare atât al copilului, cât şi în comunitatea şcolii. Atentă la modul de livrare a informaţiilor adresate părintelui, voi putea surprinde şi rezistenţele acestuia şi ceea ce consideră firesc în comportamentul elevului în şcoală, dar şi care este măsura în care poate să ia parte la viaţa comunităţii şcolare în calitate de părinte, de la evenimentele care îi trezesc interesul la iniţiativele pe care le poate susţine la nivelul clasei.

Cum mă ajută psihologia?

Pentru cadrul didactic, este important să devină conştient de mesajul psihologic pe care îl transmit cuvintele sale. În teorie, lucrurile par mai simple dar, în practică, este foarte uşor să cădem în capcana atacului la persoană şi invalidarea stimei de sine. Deşi intenţiile sunt pozitive, adesea implementarea pentru obţinerea unor comportamente sănătoase ale copilului este defectuoasă.

În deschiderea întâlnirii, cadrul didactic va adresa 2-3 întrebări părintelui care nu au legătură cu şcoala. Mai ales în cazul celor care vin mai iritaţi sau cu dispoziţie nepotrivită unei discuţii civilizate, acestea au rolul de a detensiona si recrea relaţia umană părinte-cadru didactic.

Oricât de bine intenţionat este un profesor, el nu are acces decât la comportamentele copilului. De aceea, este recomandat să rămână ancorat în planul observării acțiunilor concrete ale copilului pentru a nu cădea în capcana presupunerilor. Ceea ce îl interesează pe acesta este să găsescă, împreună cu părintele, acele căi sănătoase emoţional şi cognitiv pentru a spijini copilul într-o perioadă delicată.

De aceea, întotdeauna referirile se vor face la situaţia sau comportamentul problematic al copilului, nu la elev în sine. Mesajul cadrului didactic va fi atent construit utilizând limbajul pozitiv. Încă de la începutul întâlnirii, profesorul îi va preciza părintelui faptul că motivul pentru care sunt acolo împreună este găsirea unei soluţii pentru îmbunătăţirea performanţelor copilului la şcoală. În acest fel, părintelui i se creează o deschidere emoţională care îl predispune la cooperare şi implicare într-o fază ulterioară.

Referitor la cuvintele folosite, acestea vor fi selectate din registrul celor cât mai neutre, mai ales atunci când este vorba de comportamente rebele sau provocatoare.

De ce este important ca agenda mea, de învăţătoare, să se întâlnească la întâlnirile individuale sau de clasă cu agenda părintelui?

În felul acesta se poate identifica progresul înregistrat între întâlniri şi resursele activate în urma discuţiilor. In circuitul responsabilităţii, atât copilul, cât şi părintele şi profesorul monitorizează anumite aspecte esențiale în autoreglare şi susţin un comportament sănătos, aspecte cuprinse în agenda ca instrument de lucru.

Tocmai din acest motiv, la consultaţia individuală sunt pregătită să delimitez problemele copilului de cele ale părintelui, cele care sunt în zona de acţiune a profesorului separată de ceea ce reprezintă responsabilitatea părintelui, astfel încât părintele să nu preia responsabilitatea copilului legată de sarcinile de lucru şi nici părintele să fie in situaţia de a nu conştientiza acele condiţii psihologice strict furnizate de către mediul de acasă. În agende se regăseşte planul de lucru al fiecăruia, cu responsabilităţile trasate separat, de la pregătirea materialelor de lucru la pregătirea temelor pentru elevi, de la teme diferenţiate la contexte variate de creare a abilităţilor de viaţă pe agenda profesorului la modul de susţinere a independenţei copiilor şi observarea comportamentului propriu şi al copilului în anumite situaţii pentru părinte.

Pentru delimitările ilustrate mai sus, după expunerea observaţiilor din cadrul orelor şi pauzelor de către învăţătoare, este esenţial să vină completarea părintelui cu perspectiva proprie asupra relatărilor, situaţii similare în care a surprins copilul, influenţa de grup asupra elevului, caracteristicile programului de după amiază al acestuia.

Totodată, sesiunea de întrebări din partea părintelui, adresate cadrului didactic, va cuprinde şi întrebările structurate pozitiv în agendă sau ivite în urma expunerii de la începutul discuţiei.

Întrebările părintelui sunt de extrem de utile şi sunt o sursă centrală pentru temele abordate pe parcursul întâlnirilor la clasă. A chibzui asupra întrebărilor care marchează centrele de interes ca părinte, a încerca să le dai o formă care să genereze cooperare şi să nu găzduiască învinovăţire sau agresiune, a le reformula de câte ori este necesar încât să fie limpezi şi să arate şi un umăr dornic de a sprijini în mod real şi durabil, o colaborare, denotă maturitate, implicare reală şi o considerabilă distanţă parcursă spre un angajament ferm, atitudine care reprezintă un suport real din partea părinţilor in parteneriatul familie-şcoală.

O întrebare de părinte conţine şi resursele de care este conştient şi resursele pe care caută să le identifice, temeri profunde şi experimentarea neputinţei, intervale de timp de disponibilitate şi grade de deschidere faţă de subiectul ţintit.

Înainte de planul de intervenţie, precum în dans contemporan, se lucrează la unghiurile de flexibilitate, astfel încât să fie posibilă sincronizarea şi armonia.

Sunt părinţi care îmi spun “când mi-aţi descris fetiţa, am simţit că m-aţi descris pe mine şi îmi dau seama că eu am unele lucruri de schimbat şi că îi sunt model”. Astfel, ei conştientizează multe aspecte pe baza acestor întâlniri despre propria personalitate şi sunt dornici să ajusteze anumite linii de conduită.

Cu un înalt nivel de conştientizare că eforturile fiecărui actor educaţional contează, sunt părinţi care mă întreabă “Ce ţine de mine?”, oferindu-mi încrederea de a fi alături de copil în spaţiul şcolii şi de a fi umăr lângă umăr acolo unde intervine puterea părintelui.

Te întâlneşti ca învăţătoare cu părintele într-un punct de discuţie şi este important să se comunice în mod asertiv de confortabilă e în acest punct trecerea la acţiune. Fără definirea clară asupra situaţiei asupra căreia se va acţiona, paşii de urmat nu pot fi coerenţi.

Urmează discutarea unui plan de intervenţie şi revenirea la şcoală pentru o nouă discuţie la un anumit interval după punerea în practică a măsurilor asupra cărora s-a căzut de acord.

Este imperios necesar să se dea timp implementării unor măsuri, să fie pusă la baza schimbării multă blândeţe şi să fie înregistrate în agendă efectele pe termen scurt şi mediu ale acestor măsuri. În funcţie de terenul de reîncadrare, se va selecta ceea ce poate fi roditor pe termen lung şi ceea ce poate reprezenta o achiziţie valoroasă care, la rândul ei, va reprezenta temelia pentru o nouă achiziţie.

Aşadar, cuvintele clădesc cooperarea şi reuşita. Împreună, ne acordăm atenţie şi nu îi întrebăm doar pe copii: “Ce cuvinte aducem la şcoală?”

Existând atâtea aspecte analizate pe parcursul consultaţiei individuale (relaţia cu colegii, nivelul academic, responsabilităţile asumate, exersarea rolului de lider, creativitatea investită în activităţi, mindsetul flexibil etc), întâlnirile de grup ar fi fundamental să aibă o altă schemă de interacţiune faţă de consultaţia individuală.

Cum mă ajută psihologia?

Să ai în faţă 25 de copii este o provocare uneori, dar să ai 25 de părinţi este o adevărată piatră de încercare în care se poate transforma o şedinţă cu părinţii. O provocare la fel de mare poate fi şi o întâlnire individuală.

Consider foarte potrivit ca atunci când se stabileşte o astfel de activitate să existe o ordine de zi comunicată, precum şi durata de timp alocată acesteia, pentru a avea aşteptări pe măsură. Este important să li se reamintească părinţilor că este necesar ca şcoala şi familia să colaboreze. În mediul public, vom aborda problemele comune, iar în cadrul întâlnirilor individuale pe cele specifice fiecărui copil. În acest fel, beneficiem cu toţii de confidenţialitate atunci când este cazul, precum şi de prezenţa părinţilor care, în acest fel, nu se mai simt umiliţi în public devenind marii absenţi.

Întotdeauna părintelui i se va reaminti că este un partener important în progresul şcolar al copilului şi i se va mulţumi că a răspuns invitaţiei de a veni la şcoală. Este recomandat să facem astfel încât părintele să se simtă util şi implicat. De aceea, i se va cere părerea şi va fi întrebat de posibilele soluţii pe care le consideră aplicabile în cazul său şi al copilului.

Este necesar să fie subliniat, ori de câte ori se poate, că profesorul şi părintele formează o echipă în care fiecare are o responsabilitate asumată şi nu întotdeauna conştientizată. Cele două entităţi au ca misiune să construiască împreună echilibrul emoţional al copilului şi să evite să devină un fel de yo-yo cu efect perturbator pe termen lung.

Atunci când un copil are nevoie de susţinere, se va face o intervenţie personalizată şi cuantificabilă. Acest lucru va conduce la observarea concretă a comportamentelor care se îmbunătăţesc, dar şi a celor care poate au nevoie de un alt tip de intervenţie.

Echipa de susţinere, atât la şcoală, cât şi acasă, va avea foarte mare grijă să monitorizeze orice mică îmbunătăţire pentru a dezvolta motivaţia intrinsecă a copilului care va duce la consolidarea comportamentului adecvat învăţării.

Şi profesorii, şi părinţii cresc odată cu copiii!

Articol scris împreună cu Andreea Puiu, dezvoltator Pedagogia Fericirii

Textul a fost publicat și pe sucitoruldeminti.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp