Scrisoarea unui nimeni: „Îți scriu în speranța că durerea mea poate să te miște pe tine din durerea ta de cot”

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

Eu sunt nimeni! Și tocmai de aceea îți scriu. Pentru că sunt unul dintre milioanele de nimeni de care ar fi trebuit să ai tu grijă. Da, e condițional optativ în fraza de mai înainte. La tine e doar optativ. Știu că nu o să citești ce-ți scriu! Și poate tocmai de aceea îți scriu! De fapt, scriu doar că să nu urlu.

Cândva, cred că ai fost și tu om. Familie, copii, prieteni. O slujbă, un început de carieră. Bucurii mari și mărunte. Idealuri. O casă, probabil modestă, undeva, la bloc. Poate că te deranjau atunci și pe tine aceleași lucruri – drumurile proaste, spitalele de ev mediu, școală cu wc-ul mizerabil din curte, corupția celor de la butoane, mizeria din spatele blocului. Ca pe noi toți.

Și apoi, ai întrezărit brusc culoarul. Scara. Ascensorul. Să fi fost o conjunctură surprinzător de propice. O oportunitate înșfăcată rapace. O zodie norocoasă. Vreun telefon dat de tăticu. Sau de unchiul de la servicii. Poate ai dat tu un pic din coate. Poate mai mult. Poate ai călcat pe câțiva în picioare. Poate pe mai mulți. Sau poate nu. Nu știu. Nici nu mai contează.

Și ai ajuns brusc sus. Foarte sus. Uau! Stratosferă. Panoul cu butoane. Lumina reflectoarelor. Pixul din care pot curge milioane. (Multe către tine). Coloana oficială. Puterea. Miezul.

Și atunci, o da, atunci s-a schimbat totul. Ai inspirat adânc, profund, cu sete, aerul tare al puterii. Decizii, bani, privilegii. Valuri de feedback ipocrit-dulceag care au început să curgă către tine de la cei care vor să ajungă unde ești tu. Te-ai aruncat într-un perpetuum mobile de ego-masaj.

Și te-ai îmbolnăvit cumplit. Nu știu dacă incurabil, dar cumplit. Te-ai îmbolnăvit de neiubire. De nepăsare. Ești într-o dimensiune paralelă a orbirii în care nimenii ca mine, milioanele de nimeni, cu durerile, cu așteptările, cu idealurile, cu speranțele lor sunt la ani lumina distanță. Noi… Prostimea. Ce ne-am face noi fără „elita” din care tu faci acum parte. Vezi că am pus ghilimele.

Ai stins orice adiere de empatie, iar compasiunea ți se pare acum o slăbiciune. Tu știi mai bine ce e bine pentru noi. Nici nu ne mai întrebi ce vrem, cocoțat pe platforma unui dispreț copleșitor. Pe care da, îl camuflezi cu mare efort, o dată la 4 ani, când tragi tare de colțul buzelor în dreapta și în stânga că să obții cumva un zâmbet cald, un zâmbet înțelegător, rostind 5-6 cuvinte cheie pe care le repeți ca o moară stricată – oameni, popor, bunăstare, spitale, drumuri, educație, Europa. Zâmbet. Dacă dai draperia ipocriziei la o parte... e ditamai rânjetul.

Ți-a intrat cancerul nepăsării, al orbirii, al autosuficienței, al aroganței, al detașării, al neiubirii până în ultima celulă. Și da, atunci când te uiți în oglindă, o da, ai învățat să te autoamăgești, să te legitimezi, să te „scoți” cumva. Îți spui că de fapt faci ce trebuie, dar ești neînțeles, că scopul scuză mijloacele (niciodată nu le scuză), că de fapt ești bine-intenționat, că meriți tot ce primești. Pentru că dacă nu ți-ai spune asta, mereu și mereu, ți-ar exploda oglinda aia în față, în mii de bucăți. Te-ar îngropa cioburile ce-au mai rămas din imaginea ta de sine.

Se spune că în miezul fiecăruia dintre noi, adânc, stă înscris chipul lui Dumnezeu. Oare câte straturi ai așternut deasupra Lui de nu se mai vede nimic, nimic din El?!

Știi unde sunt oamenii aceia de care te-ai decuplat total? Știi unde? Îmbracă-te într-un combinezon din ăla alb și stai câteva ore într-o secție de ATI. Uită-te în ochii unui bolnav agățat de tubul de oxigen, pe holul spitalului, care așteaptă de ore întregi un pat pe care tu nu i l-ai pregătit. Aveai chestii mai importante de făcut în vara asta, ca întotdeauna, priorități, îți încordai mușchii în prime time. Validai coeficientul tău de importanță socială. 

Du-te să parcurgi cei 6 km de drum noroios de pe la Vaideenii din Deal, pe care copiii îi fac zilnic până la școală, pentru că în 30 de ani tu nu l-ai asfaltat. Că nu venea de acolo niciun parandărăt sau că primarul de acolo nu era din hoarda ta de interese. Mergi cu trenul din Suceava până la Medgidia. La clasa a 2-a. De parcă mai contează. Dormi o noapte în gară. În orice gară. Treci pe la trei azile de bătrâni. Nu din alea cu 2000 de euro pe lună. Și nu de Crăciun, cu 6 televiziuni în spate și cu 2 pungi de portocale în mână. Ia cina cu doi pensionari amărâți și singuri. În ziua din săptămână în care eventual își permit carne. Du-te cu ei la farmacie când își iau compensatele. Vezi ce pun în coș la supermarket. Urcă-te pe munte, dar nu pe coasta dinspre șosea, ci pe aia din spate, ferită, și contemplă orizontul defrișat, din care au mușcat drujbele feroce ale prosperității tale. Uită-te că abia mai suntem 25-30 % care ne târâm, chinuit, într-o mare lehamite și tristețe, odată la 4 ani, să trântim o ștampilă pe o altă dezamăgire, care se adaugă la atâtea și atâtea altele. Poate că asta ai și urmărit. Ești acum etern.

Și nu, chiar nu îți scriu din ură. Mă doare prea tare ca să mai urăsc. Am obosit și am învățat cât de otrăvitoare e ura. Iar ura m-ar face să încep să fiu ca tine. Aș semăna cu tine. Mi-e frică îngrozitor de asta.

Îți scriu din durere. În speranța, atât de firavă, că durerea mea, a unui nimeni, poate să te miște pe tine din durerea ta de cot.

Da, sunt nimeni. Eu, noi. Și da, tu ești cineva. Cineva toxic, politicianule! Impregnezi cu cianură de nepăsare aerul pe care îl respirăm.

Cândva, sunt sigur, ai fost un om. Acum te crezi Dumnezeu. Când de fapt, nici om nu mai ești.

Ai putea redeveni. Ai putea schimba neiubirea în iubire. Ai putea. Sau poți. De aia îți scriu. Nu ai să citești. Te rog, trezește-te!

Semnat,

Nimeni

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp