Am citit cu interes comentariile ce însoţesc, în „Republica.ro”, analizele privind cerinţa majoră de a intensifica şi amplifica educaţia economică în societatea românească. Le mulţumesc tuturor celor care au simţit nevoia să mă judece, aducând argumente ce nu pot fi trecute cu vederea. Inclusiv celor care au exprimat opinii contrare. Voi integra, în analizele viitoare, punctele mele de vedere referitoare la aceste comentarii.
Am citit însă şi comentarii în care, fără probe, fără argumente şi fără vreun recurs la legile ţării, autorii lor tună şi fulgeră împotriva Băncii Naţionale, a băncilor comerciale şi a creditului. Sunt opinii ce impun o dezbatere publică. Şi pentru că o deviză repetată frecvent la BNR – „Cine semnează îşi asumă” –, referitoare la răspunderea ce-i revine celui care semnează un contract de credit – a trezit indignări… voi insista mai mult asupra acestui mesaj. Plecând de la o împrejurare în care Banca Naţională însăşi a semnat şi şi-a asumat!
Era în toamna lui 1996. Ţara suferea de ani buni de o criză acută de valută. Şi cum, atunci, se făcuse şi pentru noi ceva lumină pe pieţele internaţionale de capital, Banca Naţională a fost autorizată de Parlament să facă împrumuturi în afara ţării, în numele României. A fost votată o lege specială, fiindcă în mod obişnuit băncile centrale nu pot să facă împrumuturi pentru mai mult de un an. BNR a căpătat astfel prerogativa de a ieşi în lume şi de a împrumuta valuta de care ţara avea nevoie ca de aer.
De ce n-a ieşit în lume Guvernul? Nu avea bonităţi. Nicăieri, în lumea mare de atunci, nu s-ar fi găsit bănci sau ţări care să rişte să împrumute Guvernul României.
De ce Banca Naţională n-a ieşit mai devreme? Iată o întrebare ce merită un răspuns detaliat. Privind înapoi, în România de dinainte de decembrie 1989.
În 1981, într-un moment economic greu, ţara noastră intrase în încetare de plăţi. Populaţia habar nu avea, în acel moment, că au fost „defectate” plăţile externe. A văzut însă că s-au golit pieţele şi magazinele alimentare. Începuse „criza datoriei externe”.
De ce făcuse România mari împrumuturi în valută? Pentru industrializare. În vara lui ’81, însă, când o plată a ajuns la scadenţă, nu erau bani în vistierie. Şi rata nu a fost plătită.
Ceauşescu s-a supărat… pe băncile creditoare. Şi a acţionat, în stil personal, cu nervozitate maximă. A luat poziţie publică, ameninţând că va devansa plata întregii datorii, ca să nu mai aibă de-aface cu creditori externi.
Băncile, care ne-au împrumutat bani când am avut nevoie, s-au arătat deranjate de acest gest ostentativ. Mai ales că, de regulă, datoriile se plătesc la scadenţă şi nu când vrea debitorul. Aşa că au reacţionat dur. Comunitatea bancară internaţională a impus o carantină pentru România cu o durată de 15 ani. A fost o decizie dureroasă pentru ţara noastră, fiindcă timp de 15 ani statul român nu s-a putut apropia de piaţa internaţională de capital. Şi nu a făcut niciun împrumut, deşi nevoile erau mari.
Din '81 până în '89, noi am plătit în disperare datoria externă. Toată. Ciudat este faptul că la noi s-a vorbit despre o terapie de şoc în anii '90, fără să fi trecut însă prin aşa ceva, pentru că nu a mai fost posibilă o terapie de şoc. Adevărata terapie de şoc a fost în anii ’80, când România a forţat plata datoriei externe.
În ’96, trecând cei 15 ani, s-a ridicat carantina. Ni s-au redeschis deci porţile pe piaţa internaţională. Din acest motiv, Banca Naţională abia atunci a putut ieşi pe planetă, să caute bani. Împrumutul japonez a fost cel mai consistent. Au fost de fapt două împrumuturi luate în Japonia, ambele mari, chiar foarte mari pentru vremea aceea. Şi ambele gestionate de o mare companie financiară japoneză, „Nomura”.
De unde a luat „Nomura” bani? De la milioane de japonezi, pescari de pe mare, mici meseriaşi, funcţionari, profesori. Economiile lor, mai mici, mai mari, le-au adus la „Nomura”, ca să monteze împrumutul pentru România.
Banca Naţională a semnat, asumându-şi o responsabilitate imensă. Pentru că nicio instituţie financiară nu împrumută banii proprii. A semnat cu „Nomura”, dar în fapt a devenit datoare la câteva milioane de japonezi, care ne-au încredinţat economisirile lor.
În '99, când a venit momentul onorării datoriei, s-a ivit un impas. Întâmplător sau neîntâmplător, pentru că tocmai se adunaseră unele scadenţe, câteva mari agenţii internaţionale iniţial au strecurat ideea, apoi au început să susţină sus şi tare că România s-ar afla în pragul unei încetări de plăţi şi că va „defecta” plăţile în toamna lui 1999. N-a fost deloc uşor să ieşim din această capcană. Mai ales că a intrat în joc şi Fondul Monetar Internaţional, care i-a recomandat cu fermitate Băncii Naţionale să nu-şi onoreze plăţile. Banca Naţională a avut atunci două replici. Prima: România nu va intra în încetare de plăţi. A doua: BNR va plăti datoriile scadente în '99 până la ultimul yen.
Decizia de a nu accepta „defectarea” plăţilor a avut şi o componentă etică. Pentru că noi am luat împrumutul pentru nevoile ţării noastre, am folosit banii şi trebuia să îi dăm înapoi. Căci milioane de oameni simpli din Japonia, care aşteptau ca „Nomura” să le restituie bani, rata plus dobânda, iar noi semnaserăm că vom plăti în 1999. Cum să le fi spus Banca Naţională că FMI ne-a sfătuit să nu plătim datoria, că îşi vor primi ei banii în alt an, când vor fi determinate mai multe bănci să participe la „împărţirea poverii”! Aşa ceva era exclus.
Peste patru ani, scris negru pe alb într-un document oficial, FMI şi-a recunoscut eroarea. Cert este că, atunci, Banca Naţională a plecat, cum am arătat deja, de la o motivaţie morală, de la raporturile cu acele milioane de japonezi care nu puteau fi dezamăgiţi. Până la urmă, dreptatea totală a fost de partea Băncii Naţionale, România neintrând în încetare de plăţi. Mai mult, BNR şi-a plătit toate scadenţele, toate datoriile din '99.
Banca Naţională semnase, îşi asumase… şi nimic nu i-a stat în cale – nici măcar opoziţia Fondului Monetar Internaţional – să-şi respecte semnătura.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
1.Prima ar fi legata de motivul pentru care a intrat Romania in incapacitate de plata la inceputul anilor '80. Domnul Vasilescu lasa sa se inteleaga ca a fost vina lui Ceausescu. Defapt au mai fost alte doua cauze, una legata de cele doua crize ale petrolului din deceniul anterior , iar celata, si asta e cea care ne intereseaza acum, e
o reducere subita a 'cantitatii de bani' , care se traduce intr-o crestere a dobanzilor practicate de FMI si alte institutii. Atunci foarte multe tari sarace sau in curs de dezvoltare a fost lovite grav .Pretextul a fost reducerea inflatiei , dar opiniile economistilor sunt impartite. Ar cam trebui sa ne punem putin problema cat de 'morala' a fost si aceasta decizie si daca nu cumva America lui Reagen a vrut defapt sa puna la ascultare niste tari care deveneau cam independente si industirializate, dar nu imparteau rezultatele cu SUA.
2.Am inteles ca Romania comunista a pierdut increderea fostilor creditori. Dar dupa schimbarea de regim din '89 nu ar fi fost normal sa se intre intr-o noua faza ? In fond era un nou regim, Ceausescu era mort , sistemul economic se schimba si el. Nu cumva faceau din nou acesti creditori rabat de la morala, refuznd defapt sa crediteze Romania pentru ca 'reformele' de piata si privatizarile se miscau prea incet pentru gustul lor ?
Singurul rol al banilor este controlul. Este fals sa credem ca banii masoara valoarea. Da, o fac, dar pana la un punct. Nu ati vazut cum se pune problema? X economie stagneaza. E grav. Pai de ce? Pai trebuie sa creasca. Pai si ce daca ia o pauza? Anul asta traim la fel de bine ca anul trecut cand traiam destul de bine si atunci. Daca nu-mi bagi pe gat lumea a treia cu milioanele in fiecare an, populatia ar trebui sa fie destul de stabila. De ce nevoia asta nebuna tot timpul de crestere? Pai tiparnita trebuie sa mearga ca altfel banca ce rol mai are? Nu numai ca tiparnita trebuie sa mearga, dar si productivitatea trebuie sa fie tot timpul in crestere. Asta tot control se numeste. Comentezi ceva, nu esti productiv destul si te inlocuim cu automate. Scopul nu este ca tu sa ai o viata linistita si in tihna. Scopul este ca tu sa fii stresat si sa mergi pe varfuri tot timpul. Trebuie sa ai nevoi de tot felul si chiar daca nu le ai, iti cream toate mecanismele ca sa ajungi sa le ai. Important este ca viata ta sa se desfasoare intr-un areal insignifiant si cu tot felul de placeri minuscule care trebuie satisfacute intotdeauna repede. Ai aparut, ai ars repede, servus. Next.
Daca maine ar fi posibila creditarea in bitcoin (volatilitate foarte ridicata) cu siguranta s-ar gasi o gramada de cetateni care sa isi ia casa pe un credit de asta. Asta nu inseamna ca cei care iau stiu in realitate consecintele deciziei lor...
BNR trebuie sa protejeze cetatenii de ingineriile financiare de genul francului elvetian dar presupun ca au si ei un partea lor ca sa inchida ochii...
"Ceaușescu s-a supărat pe băncile creditoare". Doar atât ați putut scrie? Ce glumă bună!
Explicați de ce, după ce le-am plătit, acum, după 27 de ani și 104 miliarde de dolari externă, noi tot în noroi stăm.
Dvs, însă nu fluierați în biserică!
Ca dup-aia să scrieți următorul pasaj.
"Întâmplător sau neîntâmplător, pentru că tocmai se adunaseră unele scadenţe, câteva mari agenţii internaţionale iniţial au strecurat ideea, apoi au început să susţină sus şi tare că România s-ar afla în pragul unei încetări de plăţi şi că va „defecta” plăţile în toamna lui 1999. N-a fost deloc uşor să ieşim din această capcană. Mai ales că a intrat în joc şi Fondul Monetar Internaţional, care i-a recomandat cu fermitate Băncii Naţionale să nu-şi onoreze plăţile."
De ce nu dezvoltați, de ce nu analizați?
În schimb, îndemnați implicit lumea să facă credite să-și cumere "bunuri de folosință îndelungată", că "creditele e bune".
Or fi bune, dacă sunt luate de la cine trebuie.
Poate ar meriat o discuție despre NDB, o idee similară cu a lui Ceaușescu (pentru care a fost și executat.)
Ce ziceți?