Și când o să rămâi cu un singur angajat, ce-o să faci?

Foto: Getty Images

Din motive greu de înțeles, „inteligent” și „vizionar” sunt rareori așezate împreună. Nu pentru că inteligent fiind n-ai putea să ai o părere despre ce ar urma să se întâmple, ci mai degrabă pentru că natura umană descurajează fundamental astfel de inițiative, proiecțiile. Fie ce-o fi, nu?!

Matematic, socoteala asta e greșită, pentru că probabilitatea ca din 100 de oameni pe care îi întâlnesc într-o zi oarecare pe stradă cam 70% să se numească Ionuț este reală și trebuie luată în calcul.

Și eu, spre rușinea mea, mă identific des cu acest model. Dacă-mi bate cineva la ușă și-mi spune ce crede că se va întâmpla mâine, voi fi tentat să consider afirmația o proiecție și să ignor experiența, inteligența și argumentele interlocutorului. Apoi, când chiar se întâmplă, chiar și parțial, să-mi amintesc cu regret că mi-a trecut explicația prin fața ochilor.

Evolutiv, povestea de mai sus se probează mereu. Că vorbim de războaie, criptomonede, imobiliare, telefoane sau angajați, e cam la fel. Puțini au văzut ce urmează, mulți au rămas surprinși. Cam ca azi.

Spre exemplu, în ultimii 130 de ani, definiția de job s-a tot schimbat. Fiecare revoluție industrială a adus schimbări fundamentale în mentalitatea tuturor, fie ei angajați sau angajatori. Dacă în perioada agricolă oamenii munceau ca să supraviețuiască, angajatorii își doreau ca aceștia să fie cât mai rezistenți, să poată munci cât mai mult.

În cea industriala, angajații căutau satisfacția de a fi parte din ceva mai mare, angajatorii cerând la rândul lor eficiență.

Iar în cea informațională, implicarea guverna piață de munca, angajatorii căutând mai peste tot inovație.

_

Ocazional însă, inteligent și vizionar sparg indiferența și precauția societății și-și fac apariția în public. Șochează, dar cine are ochi de văzut vede. 

Prin 2015, s-a întâmplat ceva similar, din ce în ce mai multe „microfoane” începând să povestească despre ce urmează, a 4-a revoluție industrială.

Despre cum se va schimba totul, pornind de la percepția vieții și ajungând până la motivația fiecăruia dintre noi. Despre cum după supraviețuire, satisfacție, implicare, urmează, inevitabil, scopul.

Realist, o astfel de afirmație e complexă și e greu de crezut. Mai mult, durează ani ca o astfel de idee să penetreze toate păturile sociale. Doar dacă nu există ceva care s-o „ajute”.

În cazul de față, a venit pandemia. Și o schimbare de mentalitate care ar fi durat zece ani, s-a produs în doi.

Pentru că natura umană, atunci când i se amputează extensia socială și distracțiile de zi cu zi, face cumva un pas în spate și se uită în oglindă, începând să-și pună întrebări.

„Dacă așa de repede se poate termina, despre ce e viața mea ?”

Iar doza aia de egoism util care rezidă în fiecare din noi iese imediat la suprafață în astfel de momente. „Trebuie să fie despre mine!” Și așa se naște scopul de care povesteam mai sus, forțat de gravitația unei pandemii care nu se mai termină.

Astăzi, omenirea vrea mai mult pentru ea. Vrea un scop mai clar și ținte mai exacte.

În legătură directă, angajații la fel.

Până mai ieri, motivația oricărei afaceri era să crească și să facă profit, consecința fiind binele angajaților. Astăzi, e fix invers, fiecare angajat dorindu-și mai mult și mai bine pentru el, consecința fiind creșterea afacerii și profitul.

Realist vorbind, suntem într-o nouă etapă, a scopului individual. Iar cerințele care îl formează nu-s complicate: să crească, să-și creioneze mai bine viitor și să se împlinească. Viața pe primul loc, jobul pe al doilea.

Și ne întoarcem inevitabil la primul paragraf. N-am văzut-o, n-am crezut, dar se întâmplă. Este într-atât de evident în acest moment, încât cei care refuză realitatea o fac doar din orgoliu sau din încăpățânare.

Spre exemplu, în multe industrii, ca manager n-ai argumente să susții venirea la birou. Nu servește la nimic, ba chiar consuma timp și nervi. Ai tuturor.

Greu să-i explici unui tânăr de ce trebuie să ocupe zece ore un scaun într-o clădire de sticlă, când el este mai productiv, făcând-și treaba dintr-un parc, dintr-o cabană de munte sau din bucătăria unei garsoniere din Brăila.

Pentru el, locul de muncă modern nu mai este un loc propriu-zis, ci mai degrabă o mentalitate în care oamenii și companiile trebuie să-și alinieze modul de gândire și să celebreze scopul, creativitatea și creșterea.

Ce poți să faci tu este să regândești tot modelul, de data asta cu oamenii pe primul loc. Altfel îi pierzi rapid și cu greu vei mai găsi alții la fel de buni. Formula „joburi pentru oameni” s-a transformat cât noi ne-am luptat cu pandemia în „oameni pentru joburi”.

Dacă nu te adaptezi, o să rămâi cu un singur angajat, tu. Ce-o să faci atunci?

Nu dețin adevărul absolut, dar pentru mine soluția a fost să încerc să identific cine sunt colegii mei și ce vor. Apoi am construit pe nevoile lor câteva tipologii (arhetipuri) și am aliniat ce vor cu valorile companiei, creionându-i fiecăruia un scop și o misiune. Cu orizont clar și beneficii personale. Dificultatea jobului mi s-a dublat, dar în momentul în care prima mulțumire a apărut, am știut că am șanse să reușesc…

„Mulțumesc pentru tot ceea ce faci, că m-ai primit aici în firmă cu încredere și mulțumesc mult pentru toate beneficiile oferite. Firma asta e viața meaaaaa!!!!!

PS. Nu am mai văzut în viața mea un manager căruia să îi pese atât de mult de angajații lui. Jos pălăria.“

(mesaj primit de la un angajat)

Parafrazând-o pe Minouche Shafik, directoarea London School of Economics, leadershipul a fost până nu demult despre mușchi. Apoi despre creier. Astăzi cred că este despre inimă, empatie, emoții …spune-i tu cum vrei. Ce ne face oameni este curajul, conexiunea și empatia.

Și nu ai cu ce să le înlocuiești.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp