imagine generică / Foto: Anna Koldunova / Alamy / Alamy / Profimedia
Deunăzi, trecând pe lângă casa vecinului, l-am întâlnit pe acesta în cadrul porții larg deschise. Stătea de vorbă cu o persoană pe care nu o cunoșteam. Probabil un vizitator pe picior de plecare. Am căutat instinctiv privirea lui și, după ce am reușit să mă agăț de ea, mi-am încetinit pasul și mi-am mișcat bărbia în jos, în semn de salut. Replica vecinului meu însă nu a venit. Mi-am continuat drumul nițel contrariat, cu o senzație de înstrăinare în coșul pieptului. Aproape că m-am întrebat ce caut acolo, pe trotuarul acela? Dacă aș fi aprofundat, probabil că aș fi ajuns să mă întreb dacă exist, dacă nu sunt doar o fantomă. Mi-am adus imediat aminte de volumul Noreenei Hertz, intitulat „Secolul singurătății”, și apărut la Humanitas cu câțiva ani în urmă. De când am parcurs cartea aceea cu creionul în mână, parcă fiecare scenă ca cea amintită mai sus mă alarmează.
Singurătatea ucide. Dar nu ucide doar simbolic. Nu ucide doar social, sau doar spiritual, sau doar financiar, sau doar emoțional, sau doar intelectual, deși toate aceste ucideri, pe care le-am putea numi simbolice, sunt un efect al singurătății. Singurătatea ucide și (sau mai ales) la nivel molecular. Aveam un prieten scriitor, care s-a prăpădit din pricina hepatitei de tip C pe la 55 de ani. Avea el o vorbă, pe care nu o să o uit niciodată. Celulele noastre, îmi spunea, stau țesute împreună fiindcă suntem făcuți din dragoste. Dacă am fi făcuți din ură, ne-am face praf. Scrie Noreena Hertz: „Singurătatea crește cu 29% riscul bolilor de inimă, cu 32% riscul atacurilor cerebrale și cu 64% riscul demenței clinice.” Singurătatea începe cu vecinul care nu îți mai răspunde la salut.
Mi-am făcut un obicei. În prima duminică de primăvară, dacă e cald și soare, îmi iau copiii, acum adolescenți, și îi plimb prin parcul central al orașului. Ne oprim de fiecare dată în dreptul aparatelor de fitness, iar acolo, cât timp stau pe o bancă, îi las să se joace, punându-și la încercare flexibilitatea și forța. Își exprimă bucuria prin zâmbete gălăgioase. Până la cartea Noreenei Hertz, nu am știut că în occident există o „arhitectură ostilă”. De pildă, așa numita „bancă din Camden” este un obiect extrem de inconfortabil, creat pentru a ține la distanță oamenii fără adăpost, dându-ți șansa să te odihnești pe ea un timp limitat. În mai multe zone metropolitane din Statele Unite ale Americii, felinarele stradale sunt dotate cu surse de sunet foarte ascuțit, pe care doar cei tineri le pot percepe. În felul acesta, zonele respective pot fi locuri de întâlnire pentru oamenii în vârstă. Tihna lor nu va mai fi afectată de zgomotul zglobiu al tinereții. Cine știe cât va mai dura până când și la noi, în parcul central, în aceste zone dedicate oamenilor în vârstă, se vor instala astfel de surse de sunet pentru a-i ține departe pe cei care își exprimă vitalitatea prin zgomot.
Sportul este un veritabil mijloc de socializare. Ani de zile am întâlnit oameni necunoscuți la meciurile de fotbal ce aveau loc pe terenurile sintetice din apropierea orașului. Ne salutam, ne dădeam numele, purtam discuții scurte, formale – e adevărat –, dar cât se poate de necesare. Urma să jucăm împreună, să fim una, să creăm conexiuni, greu predictibile în lipsa unei minime informații cu privire la celălalt. Din nefericire, într-o dimineață, după un astfel de meci, nu am mai reușit să mă ridic în picioare. Articulațiile începeau să cedeze. În consecință, am renunțat pentru totdeauna la acest sport. Am apelat, în schimb, la sala de fitness din apropierea casei. Mă atrag clasele precum bodycombatul sau bodypumpul. Sunt dinamice, sigure, au loc sub supravegherea strictă a unui profesor, și, nu în ultimul rând, atunci când particip la aceste clase, nu sunt singur. Sunt cu alții. În clipa în care ne sincronizăm mișcările, câțiva fiori mi se scurg dinspre șira spinării spre extremele corpului. Noreena Hertz explică: „atunci când oamenii fac mișcare împreună, corpul descarcă mai multe endorfine și ei se simt mult mai liniștiți după antrenament decât atunci când se antrenează singuri.” Totuși, autoarea găsește că aceste săli de sport nu sunt o temeinică soluție pentru singurătate. Întrucât serviciile lor nu sunt tocmai accesibile, ar putea fi asociate arhitecturii ostile.
Simt un gol în stomac de fiecare dată când citesc despre inteligența artificială. Nu pentru că i-aș contesta valoarea și eficiența. Tehnologia ne-a ușurat mult viețile. Am o mică afacere care și-a atins parametrii maximi de funcționare doar ca urmare a evoluției tehnologiei. Pe scurt, de la an la an, muncesc tot mai puțin și câștig tot mai mult. Sunt conștient că tehnologia va evolua până acolo încât viețile noastre vor deveni mult îmbunătățite, din aproape toate punctele de vedere. Excepția are legătură cu… singurătatea. Dacă, astăzi, munca noastră implică și conexiunea cu celălalt, în viitor, dacă tehnologia îl va substitui pe celălalt, vom rămâne singuri, îngropați în muncă. Noreena Hertz atrage atenția că această substituire a persoanei umane cu o persoană tehnologică (robotul) ne va ucide fără să ne dăm seama. Prietenii adevărați ne solicită din punct de vedere emoțional, intelectual, spiritual, economic ș.a.m.d.. Or, roboții nu ne solicită aproape deloc. În conexiunea cu ei, ne vom pierde, fără să ne dăm seama, disponibilitatea de a comunica (prin comunicare înțelegând nu doar capacitatea de a transmite și de a recepta o informație, ci și o serie de abilități precum cele legate de cooperare, de compromis, de reciprocitate).
Prietenii adevărați. Iată și miezul problemei. Ce înseamnă, până la urmă, să ai prieteni? Deși trăiesc de ani buni într-o comunitatea foarte unită, foarte bine închegată, cu valori comune bine nuanțate, nu aș putea afirma că sunt înconjurat de prieteni. Un alt scriitor (Thimoty Keller) m-a lămurit atunci când a descris cum ar trebui să arate o prietenie adevărată. Astfel, din punctul lui de vedere, o persoană ar trebui să fie, în relație cu cel pe care îl/o consideră prieten/ă, sincer până la transparență. Exact așa. Un adevărat prieten trebuie să „vadă” prin mine. Să arunce o privire în ochii mei și să înțeleagă, imediat, care îmi este starea emoțională, morală, financiară, socială ș.a.m.d.. De ce trebuie să poată face asta? Fiindcă doar așa, iar aici este numită cea de-a doua trăsătură fundamentală a unei prietenii, fiindcă doar așa mă poate susține. Doar așa îmi poate fi alături atunci când am cea mai mare nevoie ca cineva să îmi fie alături. Dar, într-o lume în care vecinul nu mă mai recunoaște, mai pot avea prieteni?
Noreena Hertz crede că înstrăinarea care a cuprins societatea zilelor noastre se datorează capitalismului neoliberal. A nu se înțelege că autoarea ar avea ceva cu capitalismul. Nicidecum. Neoliberalismul este însă o ideologie care pune accentul pe libertatea totală, pe independența absolută, în defavoarea libertății sau a independenței celui de lângă noi. Sau, ca să fiu mai bine înțeles, în neoliberalism binele individual (egoismul) este mai important decât binele colectiv (altruismul). Noi nu mai suntem colaboratori, ci rivali, nu mai suntem cetățeni, ci consumatori. Lipsa prieteniilor nu e cauzată în mod direct de bunăstare, efect firesc al dezvoltării economice și tehnologice, ci de felul în care ne-am lăsat noi înșine transformați de această bunăstare. Iar soluția nu o reprezintă respingerea capitalismului, ci estomparea formei pe care acest capitalism tinde să o ia, estomparea neoliberalismului. Cum? Ei bine, dincolo de amplele soluții pe care autoarea le oferă (susținerea companiilor care investesc în comunitate, susținerea afacerilor locale, facilitarea proiectelor imobiliare care pun accentul pe valorile comunității, practicarea democrației prin implicarea în sistemul de vot, încurajarea voluntariatului), soluția cea mai la îndemână (sugerată de mine) este aceasta: a nu lăsa vecinul să treacă ne-salutat. Un zâmbet, o mișcare ușoară a bărbiei, un cuvânt de bine, toate acestea îi dau celuilalt de înțeles că a fost văzut, că a fost auzit, și, poate cel mai important, că a fost recunoscut. Vedeți dumneavoastră, vecinul nu este un om oarecare. În situații de criză, el vă este persoana cea mai apropiată. În perspectivă, prietenia vecinului poate fi o chestiune de viață și de moarte. Ca atare, într-o lume în care vecinii nu ne mai salută, prieteniile nu mai au aproape nicio șansă. Știți, așadar, ce aveți de făcut.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
În urmă cu un an și cinci luni, mi-a murit copilul care abia împlinise 34 de ani.
A făcut bine multora, toți l-au iubit.
Și totuși, doar o doamnă și fiica ei, locatare ale marelui bloc de reședință, au sunat la ușa mea să-mi spună condoleanțe, iar două vecine au spus, după șase luni de la deces, că le-a fost jenă să-mi spună ceva.
Nu mă vizitează nimeni, nu mă sună nimeni la telefon. Toți stau prost la capitolul „timp liber”. Schimb câteva vorbe o dată pe lună când plătesc întreținerea la casieria blocului sau când mă sună Mega Image să-mi spună că nu au leuștean și nici pătrunjel pentru comanda de acasă. Am SQM = sensibilidadquimicamultipla = alergii respiratorii la chimicale, dar de peste 26 de ani nu iau niciun fel de medicamente.
Printre notițele fiului decedat, am găsit câteva însemnări cu idei de scenarii de film.
„Unei femei bătrâne îi moare fiul” era una dintre idei!
O, dragul meu fiu! De-ar fi trăit nu ar fi știut nici el, dar nici eu, dimensiunea copleșitoare, de coșmar, a acestei sintagme.
Nu mă plâng, nu mă vait, pentru a nu indispune oamenii.
Mă doare doar că nu pot îndeplini dorința fiului meu de a termina cartea promisă, o carte despre cele întâmplate prin viața mea, pe care el urma să o publice.
Copilul meu era convins că toți cei care vor citi cartea mea, scrisă într-o notă optimistă, vor fi încurajați să poată trece peste propriile necazuri, dureri. Nu este ușor, dar se poate. Chiar și când ești singur.