Singurătatea protestatarului. Și o amintire umilitoare cu soția patronului care urla la noi - „Aici e dictatură, să vă intre bine în cap!”

Foto: Imagine din timpul concetului „The Wall”, Roger Waters (Guliver Getty Images)

Ne strângeam acolo în fiecare seară. Unii dintre noi stăteau acolo toată ziua, alţii, ca mine, veneau după serviciu. Era distracţia noastră, ne simţeam bine, ne bucuram de libertate. Ascultam discursuri, muzica lui Vali Sterian, era o atmosferă extraordinară. După ce Iliescu a câştigat alegerile, am continuăm să ne strângem. Am fost toleraţi, o perioadă. După care au trimis minerii după noi. Ţin minte şi acum ultima zi în care m-am dus la Universitate. Când am ieşit de la metrou, două matahale m-au legitimat. Le-am spus cine sunt şi că mă duc spre casă. Nu era adevărat, bineînţeles, stăteam în Aviatorilor pe vremea aia, dar m-au crezut şi am fost lăsat să îmi continui drumul.

M-am pierdut în mulţime şi atunci l-am văzut. Era un tip tinerel, la costum, avea barbă şi ochelari. Avea cu el o servietă diplomat şi mergea către Piaţa Romană. Deodată, din mulţimea de babe strânse acolo să aplaude venirea minerilor, s-a auzit un urlet isteric: „El e! E unul dintre ei! L-am văzut eu protestând la Unversitate! Prindeţi-l!”

În mai puţin de câteva secunde, cinci matahale cu cabluri din alea de minerit s-au năpustit asupra lui. Nici măcar nu l-au întrebat cine e, ce face, de unde vine. Pur şi simplu, s-au năpustit asupra lui cu cablurile alea şi dădeau în el ca într-un sac. În câteva momente au transformat un om într-o masă de carne sângerândă pe asfalt. Atunci am luat-o la fugă. Aveam 21 de ani, iar şocul a ceea ce văzusem a făcut ca o groază profundă să pună stăpânire pe mine. Nu am ştiu cum să reacţionez, am luat-o la fugă până la Piaţa Romană şi am fugit mâncând pământul. Din ziua aia nu am mai fost la Universitate.

Unchiul meu mi-a povestit întâmplarea asta recent. Eram mult prea mică atunci ca să mai ţin minte ceva din ceea ce s-a întâmplat în iunie `90, dar, privind acum tabloul întâmplărilor de atunci şi a ceea ce a urmat, îmi dau seama că acela a fost momentul care a prefigurat naşterea României aşa cum este ea astăzi.

În medicină, există un termen – sindromul geamănului dispărut. A fost descoperit în 1945. Pe scurt, sindromul geamănului dispărut se referă la situaţia în care, în cazul unei sarcini multiple, unul dintre fetuşi moare în timpul sarcinii şi este absorbit de către celălalt. În multe dintre cazuri, embrionul care supravieţuieşte, absorbind ţesutul fetal al celuilalt, se naşte cu două seturi de ADN, devenind o himeră genetică. Ei bine, acesta este cazul României şi a ceea ce înseamnă spiritul civic românesc.

În anii `90, atunci când democraţia, precum şi responsabilitatea civică erau într-un stadiu embrionar, nimeni nu şi-a dat seama că nu era un singur făt. Erau doi – gemeni, dar complet diferiţi. Era România care se trezea, care cânta şi dezbătea idei în Piaţa Universităţii şi care era pregătită să îşi asume libertatea. Geamănul celălalt era România care nu şi-a dorit niciodată libertatea, ci doar schimbarea unui lider politic cu un altul. România care se simţea bine supusă, umilită şi controlată, ştiind că „tătuca” are grijă de ea. Apoi au venit minerii, precum şi cetăţenii verzi ai acestei ţări, dispuşi să arate cu degetul către ADN-ul mutant şi să dezlănţuiască asupra lui forţa brută a fiarei. Şi astfel, embrionul a fost ucis înainte de a lua fiinţă, dar ADN-ul sau a fost absorbit de către celălalt. Aşa am ajuns în situaţia în care avem puseuri de revoltă urmate de lungi perioade de supunere; puseuri de justiţie, urmate de lungi perioade de mizerie morală şi legislativă. România de astăzi este o himeră genetică – în mare parte formată din ADN-ul acelora care îşi doresc, mai presus de toate, acel tătuc care să facă ce vrea el, dar să le dea şi lor ceva. Din când în când, celălalt set de ADN îşi face simţită prezenţa, dar pentru scurte perioade de timp.

Astăzi se întâmplă un fenomen pe care, trebuie să recunosc, nu l-am anticipat. Presimţeam că va urma o perioadă în care vom auzi de abuzuri şi legi aberante, dar nu mă aşteptam la o mineriadă ideologică. Îmi dau seama, acum, că din dorinţa de a mă agăţa cu orice preţ de realism, am greşit şi am fost mult prea optimistă. Am greşit atunci când mă gândeam că suntem, totuşi, o democraţie, că există legi şi că niciun partid politic nu se poate comporta cu o ţară ca şi cum ar fi propria tarla. Noul Guvern o face. Şi este conceput astfel încât să distrugă acel ADN secundar care i se împotriveşte. Este mai mult decât un guvern format din oameni ale căror competenţe sunt demne de un stand-up comedy. Este un guvern al sfidării extreme, al display-ului de forţă brută, menită să semene deznădejde în absolut toţi aceia care nu au votat PSD-ul.

Ministrul Tineretului este domnul care a condus ANPC şi care a fost demis imediat după Colectiv când s-a descoperit că inspectorii ANPC fuseseră cu o seară înainte de incendiu în clubul Colectiv şi nu remarcaseră nicio problemă. Acest ins este acum, printr-o teribilă ironie, ministrul Tineretului – mai puţin al celor 64 de tineri care nu mai sunt printre noi. Ministrul Justiţiei este acela care a coordonat în Parlament proiectul de lege privind amnistia şi graţierea. Ministrul de Externe este acelaşi om care a fost responsabil pentru portofoliul Externelor atunci când diaspora nu a putut vota într-un mod civilizat şi demn la alegerile prezidenţiale din 2014. Ministrul Educaţiei este acel individ care spune că unii oameni sunt incapabili, din naştere, să treacă examenul de Bacalaureat. Ministrul Economiei este fost director general al Poştei Române, instituţie împotriva căreia DNA a construit un dosar penal în anul 2016. Ministrul Muncii este doamna trimisă în judecată pentru luare de mită, spălare de bani şi folosirea autorităţii pentru obţinerea de foloase necuvenite. Iar lista poate continua. Aceşti oameni, dincolo de faptul că se află în funcţii care depăşesc competenţa lor, se află fix în cele mai nepotrivite funcţii. Sunt, parcă, aleşi pentru a sfida, pentru a face o demonstraţie de putere şi pentru a înăbuşi orice speranţă.

„Aici este dictatură, nu democraţie, ca să vă intre în cap!”

Înainte de a fi persoană fizică autorizată şi de a lucra pe bază de proiecte şi clienţi, am fost angajată într-o companie. Soţia patronului, care de altfel ocupa şi funcţia de director financiar, se plimba pe holurile companiei, urlând că „aici este dictatură, nu democraţie, ca să vă intre în cap!”. Nu voi insista asupra neregulilor din acea companie. După primele două luni, în care am văzut cum stau lucrurile, revolta fierbea în mine. Am vorbit cu ceilalţi colegi şi am aflat că îmi împărtăşeau nemulţumirile. Am spus că ar trebui să ridicăm aceste probleme în şedinţă. Cu toţii au fost de acord, dar rămânea întrebarea, evidentă, cine va fi purtătorul de cuvânt. M-am oferit, în principal pentru că nu îmi era teamă să o fac şi, în secundar, pentru că nimeni altcineva nu a vrut să îşi asume acest rol. Le-am spus că voi ridica problemele care ne deranjează, dar că am nevoie să mă susţină şi să aprobe că ceea ce spun este valabil pentru toată lumea. Desigur că o vom face, şi noi vrem să se schimbe ceva.

Şi care ar fi cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla, m-am gândit? Să te concedieze, altceva nu au ce să îţi facă, iar asta nu te înfricoşează prea tare pentru că eşti tânără, nu trebuie să întreţii pe nimeni altcineva în afară de tine şi, în plus, eşti bună în ceea ce faci, asta însemnând că îţi vei găsi uşor un nou loc de muncă. Aşadar, nu ţi se poate întâmpla nimic catastrofal, este suficient să vorbeşti pentru a te putea privi în oglindă şi a şti că ai amendat abuzul şi nu l-ai lăsat să se întâmple sub ochii tăi. Iar apoi vorbeşti şi explici în timp ce oamenii din jurul tău, oamenii pentru care vorbeşti, se dau doi paşi mai în spate lăsându-te singur. Şi în momentul ăla îţi dai seama că cel mai rău lucru deja ţi s-a întâmplat înainte de a deschide gura măcar, iar el nu avea legătură cu concedierea. Pentru că nu te vor concedia, vor face ceva mult mai rău – vor zâmbi şi te vor ignora, spunându-ţi că dacă nu îţi convine, poţi oricând să pleci. Dar doar dacă vrei tu. Pentru că, de fapt, revolta ta nesusţinută de nimeni nu înseamnă absolut nimic, din contră. Este amuzantă, la fel cum eşti şi tu, ca un soi de animăluţ de casă ciudat pe care îl priveşti cu condescendenţă. Nu eşti o ameninţare, nu eşti nici măcar demn de o concediere. Nu schimbi nimic şi nu produci nici o trăire interioară deoarece eşti un bufon care îşi refuză rolul de supus. Dar cine ia în serios un bufon?

Aşa că te întorci la biroul tău, dezgustat şi demoralizat. Te-ai revoltat şi nici măcar nu ai pierdut. Revolta ta a fost sugrumată din faşă prin simplul fapt că, declarativ, a fost solitară. Şi îţi dai demisia mai târziu, dar în acel moment ceva în tine se rupe. Revolta din interior nu moare, dar schimbarea nu o vei mai încerca niciodată la un nivel macro. Ea va fi orientată strict către scopuri personale şi, orice depăşeşte sfera personalului, va fi pătat de amintirea acelei zile în care înflăcărarea, discursul bine pregătit, setea de dreptate şi credinţa în schimbare s-au dovedit a fi atât de amuzante, încât nici măcar de o concediere nu ai fost demn. Momentul tău de curaj a concurat puţin cu Vocea României din seara aia pentru cei cărora le-a fost dedicat. Dar Vocea României e în reluare a doua zi, în timp ce vocea ta se curbează imposibil, devenind orientată către sine şi închizându-şi porţile către exterior. 

Liviu Dragnea, a conştientizat, cumva, existenţa a doua ADN-uri antagonice în fibra poporului român. Spre deosebire de predecesorii săi, care au mizat pe majoritatea celuilalt ADN şi s-au adresat oamenilor pe care îi ţin captivi, Liviu Dragnea se adresează celeilalte Românii acum. A văzut că, deşi în minoritate, forţa ei poate avea un impact puternic. A văzut că poate exista o mobilizare şi a văzut că revolta generează acţiune. Aşa că s-a gândit să rezolve această problemă, distrugând revolta din faşă şi anihilând orice speranţă. Numirile de miniştri din noul guvern nu sunt adresate votanţilor PSD. Ele sunt adresate celorlalţi, că o formă de sfidare, astfel încât revolta lor să devină ridicolă. Nicio revoltă nu poate fi luată în serios atunci când ea este în complicitate cu râsul. Şi se râde tare la Guvern în aceste zile.

Şefii ne arată clar că sunt amuzaţi de încercările noastre de revoltă, dar că ele sunt atât de insignifiante, încât nici nu merită luate în seamă. Aţi ieşit pentru Colectiv? Surpriză! Ia uite pe cine aveţi ministru aici. V-aţi declarat revoltaţi de amnistie? Ce drăguţ! Iată un alt ministru atunci! Vă întrebaţi de unde o să avem buget pentru a ne ţine promisiunile electorale? Păi vă creştem vouă impozitele, care-i problema? Nu vă convine? Sunteţi liberi să plecaţi, şi aşa aţi devenit cam recalcitranţi în ultima vreme. Da’ noi nu vă obligăm să plecaţi. Faceţi ce vreţi voi.

Nae Ionescu, o licheluţă a cărei personalitate machiavelică poate fi ghicită din biografia sa, spunea că „opinia publică n-are memorie”. Nu era o critică, era o asigurare pe care şi-o dădea, întrebat fiind dacă oamenii nu îşi vor aminti despre prietenia sa cu Carol al II- lea atunci când încerca să îl dea jos. Şi, într-adevăr opinia publică nu are memorie. Dar ce se întâmplă cu aceia care au văzut ielele dansând, parafrazându-l pe Camil Petrescu? Ce se întâmplă cu revoltaţii, însetaţii de dreptate, aceia care sunt, totodată, naivi şi lucizi? Ei devin ne-oameni, fiinţe extraterestre demne de dispreţ sau milă. Dispreţul este al acelora care ştiu ei mai bine cum e viaţa asta şi care au guri de hrănit acasă, nefiind interesaţi de dreptate. Mila este a acelora care au înţeles că dreptatea este, în definitiv, o utopie pentru acest popor-himeră, amnezic şi aflat într-o permanentă luptă autoimună.

Astăzi, oamenii de pe margine aplaudă reinstaurarea ordinii cunoscute. Arată cu degetul către trădătorii şi vânzătorii de ţară, iar partidul le face pe plac, asmuţindu-şi brutele asupra acestora şi forţând intrarea în conştiinţa individuală pentru a chiureta germenii revoltei şi ai speranţei, totodată. Pentru a transforma conştiinţa într-o masă amorfă, mutilată şi mult prea lovită ca să se mai ridice. Pentru a se asigura că a doua zi Piaţa Universităţii va fi a acelora care înalţă imnuri de mulţumire pentru tătuca. Împart cu generozitate bilete gratuite la acest spectacol al grotescului, pentru că, la final, într-un teribil cinism, factura de la tipografie va fi achitată de tot cei obligaţi să fie actori. De către cei care au văzut ielele dansând şi nu mai au opţiunea de a se aşeza în locul confortabil al spectatorului. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp