De ce obligi nişte copii ca timp de 11 ani să treacă prin şcoală? Cum vrei să fie modelaţi de sistemul educaţional? Asta e întrebarea centrală pentru orice reformă a educaţiei. Răspunsul la întrebarea de mai sus are legătură directă cu ţelurile educaţionale pe care ni le propunem. Care a fost evoluţia ţelurilor din educaţie în societatea românească? Cum s-au modificat aceste ţeluri pe măsură ce am trecut de la o societate totalitară la una liberă? Am încercat oare, în ultimii 30 de ani, să ne distanţăm de comunism folosindu-ne de cel mai puternic instrument aflat la dispoziţia noastră, adică de sistemul de educaţie? Am încercat să formăm oameni liberi—la nivel de mentalitate—prin anumite experienţe educaţionale furnizate de şcoală? Voi încerca să dau un răspuns acestor întrebări în paragrafele următoare.
Dar, înainte de a intra în subiect, trebuie să clarific următorul lucru. Poate evalua această evoluţie a ţelurilor din educaţie un cetăţean simplu, cineva care nu este specialist în educaţie? Da, oricine poate evalua schimbarea la nivel de ţeluri educaţionale cu o simplă privire aruncată pe un orar de şcoală. Pentru că schimbarea trebuie să se vadă în materiile predate. E suficient să te uiţi la materii, la importanţa lor dată de numărul de ore alocate în fiecare săptămână, la conţinutul materiilor şi la modul în care se predă acel conţinut. Ce materii ai în şcoală, cum le predai, acest lucru spune totul despre ţelurile educaţionale pe care ţi le-ai propus.
Ce s-a petrecut de fapt în sistemul de educaţie de Stat este următorul lucru: în loc de pregătirea tineretului pentru traiul în cea mai avansată societate, pregătire multilaterală, în acord cu idealurile socialiste, s-au trecut în programele şcolare aprobate de Minister ţeluri educaţionale care să fie în acord pe hârtie cu schimbările politice. Ţeluri de genul dezvoltarea tineretului în spiritul toleranţei, capacitatea de a avea un comportament bazat pe principii şi valori, cooperarea cu ceilalţi, manifestarea unui comportament social activ şi responsabil, adecvat unei lumi în schimbare... Dacă faci abstracţie de limba de lemn prezentă în ambele formulări, asta e tot ce s-a făcut. Practica şi conţinutul au rămas neschimbate în clase şi şcoli. S-au făcut modificări doar pe hârtie, la care sunt experţi toţi inspectorii, directorii, mare parte din profesori.
S-a rarefiat materia la fiecare disciplină şi s-a introdus educaţia socială la primară şi gimnaziu. O materie de umplutură, evident, mai ales la gimnaziu. Să faci cultură civică la nouă ani e o glumă proastă. Dar nici la gimnaziu lucrurile nu stau mai bine. Nici un elev de clasa a VII-a nu este interesat de instituţiile politice, justiţie, implicare civică şi mass-media. Nici un elev de clasa a VIII-a n-are chef să citească despre bănci şi credite. De fapt, dacă vrei să produci dezgust în nişte copii pentru subiectele astea le ţii prelegeri despre ele la 14 ani. Pentru că, în primul rând, pe un elev nu-l interesează lucrurile astea la 14 ani. În al doilea rând, e mult prea ocupat cu examenul de final de an, cu evaluarea naţională, adică cu româna şi matematica. De fapt, prelegerile despre aceste lucruri nu-i interesează nici la liceu. Pentru că modul în care se predau aceste lucruri, prin prelegeri, e cel mai ineficient mod de a învăţa ceva. Prelegerea e cea mai ineficientă metodă de a-i face pe elevi să înveţe ceva. Nu o spun eu, o spun studiile legate de eficienţa învăţării.
Ce materii s-au mai introdus? Educaţie tehnologică în gimnaziu. Tot o materie de umplutură, tot predată prin prelegeri de la catedră. S-au introdus şi studiile sociale în liceu, la profilul de studii sociale, la clasa a XII-a, fix când au bac-ul pe cap. Oricum, maniera de predare e la fel de ineficientă, prelegeri de la catedră.
Din faptul că predai în mare parte aceleaşi materii ca acum 30 de ani, în acelaşi mod, cu aceeaşi pondere pentru materii în orar decurge logic un singur lucru. Ţelurile educaţionale dorite în plin comunism sunt valabile şi azi. Ne dorim acelaşi tip de oameni din moment ce îi pregătim la fel. Din moment ce predăm aceleaşi lucruri în acelaşi mod. Mai decurge şi că toţi cei din ministerele şi instituţiile de Stat ce stabilesc aceste ţeluri consideră că ţelurile educaţionale din comunism sunt la fel de bune şi pentru o societate liberă. Că pregătirea oferită de sistemul de educaţie de Stat comunist este la fel de bună şi actuală azi. La fel de bună pentru a-i pregăti pe tineri pentru o societate democratică liberă.
Toată discuţia făcută de specialişti cu centrarea pe competenţe, cu dezvoltarea unor abilităţi, e doar vorbă goală. Doar un pretext ca unii să-şi acopere incompetenţa cu hârtii. Aşa cum se fac lucrurile în ţara asta. Pentru că în ţara asta nu verifici dacă muncitorii pe un şantier au echipament de protecţie. Verifici dacă patronul are toate hârtiile în regulă. Nu verifici dacă ieşirile de urgenţă sunt fucţionale. Verifici dacă toate hârtiile sunt în regulă. Nu stai de vorbă cu elevii la o inspecţie. Verifici dacă profesorul are toate hârtiile cu planurile de lecţii şi cursurile de specializare. Ca o paranteză aici, n-am înţeles niciodată ce rol au mai exact inspecţiile la ore. Din modul în care se fac lucrurile acum, e clar că scopul lor este verificarea modului în care profesorul recită lecţia şi ce planuri de lecţii are. De parcă el ar trebui să ştie lecţia. Dacă vrei într-adevăr să verifici ce face un profesor la oră o poţi face mult mai inteligent. Calitatea actului predării se poate verifica mult mai eficient în mod indirect. Cum faci asta? Discuţi cu câţiva elevi despre temele studiate la acea materie. E important să vezi cum discută ei, cu ce-au rămas ei din materie. E important cu ce rămân elevii, nu cât de bine recită lecţia profesorul. Vrei să vezi cu ce se aleg ei. Şi asta afli din discuţii cu ei. Discuţii relaxate, în care vezi cum comunică şi cât de bine se exprimă. Vezi nu doar cu ce-au rămas la disciplina la care vii în inspecţie dar şi cât de bine stăpânesc limba română. Cât de articulaţi sunt, cât de logic gândesc. Poţi evalua activitatea profesorului de logică, română, printr-o discuţie cu elevii despre nişte subiecte de la istorie. În orice caz, nu faci această evaluarea cum se face azi, în cel mai prost mod posibil, prin prestanţa profesorului la oră. Dar inspectorii de azi fac şi ei aceleaşi lucruri care se făceau acum 30 de ani. Le fac din inerţie, fără să gândească, le fac cum le-au făcut şi ceilalţi inspectori înaintea lor. Sunt şi ei victimele sistemului de educaţie din România.
Cât de rigid este sistemul de educaţie? Cât de incapabil de o reformă autentică? E doar o întrebare retorică, avem ultimele decenii la dispoziţie şi putem trage concluziile. Nu e nevoie să facem speculaţii. La fel ca sistemul de sănătate, sistemul educaţional pare incapabil de reformă. Vedem calitatea lui prin testul de audit la care a fost supus prin testele PISA unde avem cele mai proaste rezultate din Europa. Pentru că asta e miza acestor teste internaţionale. Ele evaluează obiectiv un sistem educaţional.
Producţiile record din agricultură şi industrie din timpul comunismului se făceau doar pe hârtie. Realitatea era alta. Ei bine, la 30 de ani de la revoluţie, comunismul e în viaţă mai mult decât oricând în educaţie. Nimeni nu verifică realitatea ci doar hârtiile. Pe hârtii suntem aliniaţi cu Europa în ce priveşte ţelurile educaţionale şi competenţele pe care un elev ar trebui să le aibă la final de gimnaziu. Numai că realitatea din teren n-are nici o legătură cu hârtiile din mapa fiecărui profesor. În ce priveşte educaţia, sistemul românesc este o fabrică care produce azi televizoare Diamant alb-negru într-o lume a televizoarelor smart color. Degeaba avem câţiva olimpici dacă majoritatea elevilor nu înţeleg ce citesc aşa cum ne arată rezultatele de la testele PISA.
În ce priveşte sistemul de educaţie, n-am ieşit din comunism. De fapt, în general, în toate serviciile oferite de Stat, suntem încă în comunism. Adică servicii proaste, incomparabil mai proaste decât serviciile de care se bucură cetăţenii statelor occidentale.
Care este relevanţa acestei discuţii? În definitiv e o discuţie despre libertate şi responsabilitate. Cine îşi asumă responsabilitatea pentru calitatea abilităţilor dobândite de tineri în sistemul de educaţie de Stat? Cine răspunde de faptul că eşti obligat să petreci 11 ani în sistemul de educaţie românesc—10 clase obligatorii plus clasa pregătitoare—şi ieşi fără să ştii să faci ceva bine? Ceva concret, ceva care să-ţi permită să concurezi cu ceilalţi pe piaţa europeană a muncii. Nu le poţi cere copiilor să-şi asume responsabilitatea asta. În gimnaziu sunt prea mici iar în liceu nu există cadrul care să le dea şansa să ia o decizie cu privire la materiile pe care vor să le studieze. Părinţii, majoritatea lor, aleg să abdice de la această responsabilitate. Au abdicat pentru că nu văd mişcări civice care să militeze pentru introducerea unor materii. Pentru schimbarea modului în care se predau materiile.
Sunt curios ce rezultate ar produce un chestionar administrat părinţilor şi profesorilor în şcolile României. Chestionar care să aibă întrebări de genul, Care sunt ţelurile educaţiei? Ce transformare vrei să sufere copilul tău după un an de şcoală? Vreau să văd în ce măsură părinţii sunt în stare să articuleze nişte răspunsuri la aceste întrebări. Vreau să văd câte răspunsuri vor fi clişee de genul: să înveţe carte, să se poarte frumos.
Vreau să văd ce răspund profesorii la chestionar. Vreau să văd în ce măsură profesorii au o viziune unitară despre aceste ţeluri. În ce măsură profesorii ştiu aceste lucruri? Dacă unul are altă ierarhie ca altul, nu vor face lucrurile diferit? Nu-i va deruta asta pe elevi? Un profesor pune accent pe disciplină, altul nu. Unul pune accent pe abilităţi utile pe piaţa muncii, altul ridică în slăvi virtutea cunoaşterii de dragul cunoaşterii. Unul vrea să înveţi word, excel, powerpoint, altul vrea să faci cât mai multă latină.
Din răspunsurile pe care le poţi citi prin diverse articole despre educaţie, vezi că mulţi folosesc cuvinte super generale. Vrem să ştie carte. Să crească ca persoane. Ce înseamnă asta mai exact? Pentru că fiecare va interpreta diferit toate aceste lucruri. Unul prin ştiinţă de carte înţelege să fie olimpic la matematică. Altul înţelege să ştie Biblia pe de rost. Altul să ştie cum să înveţe.
Cine e în măsură să stabilească aceste ţeluri? Profesorii? Părinţii? Guvernul? UE? Dumnezeu? E clar că în România, cetăţenii consideră că e treaba Guvernului prin Ministerul Educaţiei şi alte instituţii de Stat. Cum numeşti o persoană căreia nu-i pasă cu ce abilităţi iese din şcoală propriul copil după un deceniu? Cum numeşti o persoană care nici măcar nu se gândeşte ce înseamnă să fii educat? Cine sunt aceste persoane? E poporul român, popor care a fost aşa de bine spălat pe creier încât consideră că şi copiii lui merită aceeaşi educaţie gândită în comunism.
Responsabilitatea e difuză, nimeni nu răspunde de calitatea proastă a sistemului de educaţie şi n-ai cum să-l penalizezi ca consumator, pentru că nu ai alternative. E încă prea mult monopol în domeniul ăsta, e extrem de greu să faci o şcoală particulară. De ce nu vor politicienii să schimbe lucrurile? Sunt peste 170 000 de profesori în România, profesori care pot fi cumpăraţi la alegeri prin măriri de salarii. Mai sunt zeci de inspectorate cu oameni care sunt controlaţi politic, se pot cumpăra şi ei la alegeri. Sunt mii de şcoli al căror buget poate fi sifonat de directorii numiţi de inspectorate. Da, nu am dovezi clare, dar dacă lucrezi sau ştii pe cineva în sistem n-ai cum să nu auzi de astfel de lucruri. Nu aflăm de ele mai mult pentru că din păcate, în ţara asta, nu prea există jurnalişti de investigaţie. Proiectele făcute în şcolile din România ar furniza material jurnalistic pentru ani de zile. Cred că poţi număra pe degetele de la o mână şcolile de unde nu s-a furat în ţara asta.
Tolerăm o situaţie proastă. O tolerăm pentru că nu empatizăm cu copii noştri. Pentru că nu îi întrebăm ce simt zi de zi în şcoală. Pentru că noi, ca adulţi, suntem lipsiţi de inteligenţă emoţională pentru că suntem şi noi produsul educaţiei de Stat din România. Pentru că încă credem că se vor descurca, pentru că ne-am descurcat şi noi. Sau poate îi împingem inconştient să plece din ţară.
Concluzia mea este că sistemul nu se poate reforma. Au trecut 30 de ani şi lucrurile se fac la fel. E timpul să încetăm să mai aşteptăm vreo schimbare în calitatea actului educaţional de la Stat. E suficient să te întrebi ce libertate de a alege anumite cursuri au copiii în sistem. Iar răspunsul este că nu au deloc libertatea asta. Se mimează partea cu opţionalele. Şcoala românească a internalizat în libertate şi democraţie limbajul dublu specific societăţilor totalitare descris de Orwell. Li se spune opţionale unor cursuri care sunt de fapt obligatorii. Inspectorii, profesorii au internalizat schizofrenia asta mentală în libertate. Să te aştepţi de la oamenii din acest sistem, de la specialiştii lui la reformă? E ca şi cum te-ai aştepta ca Putin să democratizeze Rusia, sau Kim Jong-un să liberalizeze Corea de Nord. Şcoala românească de Stat nu e o instituţie inutilă ci de-a dreptul nefastă. Consumă mult prea mulţi bani pentru calitatea serviciilor oferite şi distruge entuziasmul şi interesul tinerilor pentru studiu şi lectură.
La 30 de ani de la Revoluţie nu suntem liberi. Azi încă mai există domenii în care nu suntem liberi, în care nu ne-am câştigat libertatea. Iar libertatea de a decide cum sunt transformaţi copiii noştri de experienţele educaţionale la care sunt supuşi ani de zile nu este una minoră. Ce mi se pare trist, este că deşi de această stare de fapt sunt afectaţi cel mai mult copiii şi părinţii, ei au cea mai puţină responsabilitate pentru că legal, ei pot face cel mai puţin. Şi mai trist este că părinţii nu se luptă pentru a obţine această responsabilitate.
Nu se făceau în comunism cursuri şi practică despre comunicare. Nu se discuta cum ar trebui să arate un contract de închiriere sau de credit. Nu se făceau cursuri aplicate de psihologie, relaţii interpersonale, gândire critică. Motivul e simplu. Statul avea grijă de aceste lucruri pentru tine. Nu trebuia să ştii tu despre rolul legilor în stat sau despre evaluarea serviciilor oferite de instituţiile statului. Ştia Statul. Avea el grijă de tine. Nu trebuia să ştii nici cum să te motivezi, cum să colaborezi cu alţii, cum să gândeşti cu capul tău. Trebuia doar să faci ce-ţi spun alţii, şefii de la partid. Tu trebuia doar să te supui.
Dacă se predau aceleaşi lucruri în acelaşi fel înseamnă că nimic nu s-a schimbat. Formăm acelaşi tip de oameni, cei care pot supravieţui în fabricile comuniste unde produc lucruri de proastă calitate, au şefi incompetenţi şi tac din gură. Dar azi, de ce păstrăm aceeaşi structură?
Ce putem face acum? Sunt mai multe alternative. Prima este să creezi o piaţă cu adevărat liberă şi să laşi sistemul de educaţie de Stat să moară. Ar trebui creat un cadru legal care să încurajeze apariţia unor iniţiative private ce oferă servicii educaţionale. Să faci, din punctul de vedere al avizelor şi aprobărilor, totul extrem de uşor legal. E nevoie de mult mai multe şcoli private cu laboratoare şi săli de sport bune. Şi nu doar şcoli. Dacă vreau să ţin cursuri cu trei elevi la mine acasă, ar trebui să pot să o fac şi banii de la Stat să-i urmeze pe elevi. E prea radical? Nu cred, se pot face evaluări naţionale în fiecare an iar dacă părinţii nu sunt mulţumiţi de rezultatele elevilor să-i poată muta foarte uşor la altcineva. Cred că cea mai bună soluţie e să laşi sistemul de educaţie românesc să moară de bătrâneţe. E mult prea sclerozat. Nu mai trebuie ţinut în viaţă artificial. Mi se pare cea mai bună şansă pentru societatea românească.
Un alt lucru esenţial este o iniţiativă legislativă care să reducă masiv din timpul pe care elevii îl petrec în sistemul public de educaţie. Elevii au nevoie de acel timp pentru înclinaţiile lor. Dacă stai şase ore într-un loc, cu încă două ore pe drum, cu teme care îţi iau şi ele câteva ore, e greu spre imposibil să te ocupi de interesele tale. Pentru că azi, oricine vrea, îşi poate dezvolta înclinaţiile în afara şcolii pentru că are unde să înveţe. E plin internetul şi YouTube-ul de tutoriale pe toate subiectele posibile. Şi sunt gratis. O spune cineva mult mai apropiat de elevi decât mine. O spune Selly, care are mai multe idei bune despre reforma educaţiei decât toţi miniştrii educaţiei de după '89 luaţi la un loc.
A treia alternativă este să faci o reformă serioasă. Numai că acest lucru pare cu fiecare an ce trece mai greu de făcut. Pentru că e nevoie de o reformă serioasă, în nici un caz o reformă de genul celor care s-au făcut în ultimii 30 de ani. Aaa da, proiectele lui Iohannis fac parte din categoria asta, hârtii, limbă de lemn, conservarea sistemului actual.
Mulţi cred şi azi că în comunism se făcea şcoală. Dacă am putea scăpa de prostia asta colectivă am face un pas imens înainte. Nu se făcea şcoală. Era doar mai multă disciplină, adică bătaie şi multă toceală. Nu foloseai nimic din ce învăţai în viaţa ta de zi cu zi. Nu-ţi folosea nici în carieră, învăţai totul după, la locul de muncă. Încă o stare de fapt anormală privită cu îngăduinţă şi azi.
Azi toţi discută despre măriri de salarii pentru profesori şi despre alocarea banilor din PIB trecuţi în lege. Dar câţi bani din bugetele şcolilor au fost cheltuiţi pentru cumpărarea de echipamente şi substanţe necesare în laboratoarele de chimie şi fizică şi câţi pentru schimbarea parchetului în clase şi reparaţii făcute gardurilor şcolilor? Mai mulţi bani pentru şcoală înseamnă în România doar mai mulţi bani cheltuiţi iresponsabil. Nu banii sunt problema şi nici salariile profesorilor. Problema sunt tipul de profesori, materiile care se predau, modul în care ele se predau. Faptul că nimeni nu-şi asumă nimic, responsabilităţile sunt difuze. Fiecare din sistem e preocupat să-şi acopere propriul fund. Şi-l acoperă cu hârtii. Pentru că aşa e structurat sistemul de educaţie de Stat în România.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Și da, sistemul nu se poate reforma ușor pentru că nu ai cu cine. Cei care iau decizii sunt o castă educată în comunism, oameni care nu vor să iasă din zona de confort și din ceea ce au învățat ei că este bine.
Puțini sunt cei care realizează că prin ignorarea nevoilor elevilor, și mă refer aici la cele perfect legitime, native, se ignoră potențialul uriaș pe care acești adulți în devenire îl au pentru a reforma societatea.