Foto: Inquam Photos / George Călin
Eram prin clasele primare. Datorită prieteniei de familie, mă aflam în casa unui cercetător al Academiei Române. Nu mai țin minte ce se discuta, pentru că, la vârsta aia, oricum nu înțelegeam. În schimb, îmi amintesc perfect momentul când am auzit-o pe soția cercetătorului spunând, legat de soțul ei, că „scrie” atunci când ajunge acasă. Am încremenit. Toată viața mea, la întrebarea „ce face?”, auzisem ca răspuns orice, dar nu că „scrie”. Recent, Mircea Cărtărescu a acordat un interviu pentru PressHub și a spus că modul în care se predă literatura astăzi, doar de dragul bacului, este moartea pasiunii, așa că mai bine ar dispărea cu totul. De aici au început să apară pe cerul internetului tot felul de idei legate de ora de română și, prin extensie, de școala noastră. Mircea Cărtărescu are dreptate, la cum merg orele de română, mai bine le scoți cu totul. Dar de ce s-a ajuns aici? Mai bine spus, de data asta pe cine dăm vina? Decât să ne implicăm în discuții sforăitoare, mai bine să înțelegem că tinerii nu văd literatura ca fiind parte din viața „reală”. Nu se întâlnesc cu ea pe stradă. Asta înseamnă că Eliade, care a fost contemporan cu părinții lor, și Cărtărescu, care e contemporan cu ei, sunt un fel de personaje mitologice, nu fac parte din cultura pe care ei o cunosc. Pentru tineri, Spider-Man e mai real decât Cărtărescu.
În același interviu, autorul „Melancoliei” spune că e doar o legendă că tinerii nu mai citesc. De fapt, ei citesc și scriu mult, poate chiar prea mult, spune Cărtărescu. Chiar îi apreciez optimismul, dar îl invit să nu privească situația din perspectiva lansărilor de carte de la Humanitas Cișmigiu sau a târgurilor de carte, unde mă nimeresc și eu să fiu din când în când, ca să iau un autograf. Acelea sunt niște bule, iar în afara lor, tinerii, într-o majoritate periculoasă, nu dau doi bani pe literatură. Situația arată așa nu numai din cauza școlii, cât și a părinților. Câți copii din ziua de azi pot spune că își văd părinții citind? Iar pentru că lucrurile stau așa, pentru elevi, literatura este pe aceeași treaptă cu formula săpunului, adică intră la categoria „trebuie”, ca să iasă media.
Acum, ce pot face profesorii de română? Nimic. Sunt presați de faimoasa programă școlară. Degeaba vrea profesorul să facă cenaclu literar, pentru că vine bacul peste el și, implicit, legiunile de părinți care suferă de mania majorității. Ăsta este motivul pentru care am ales, deși sunt student la Litere, să nu urmez modulul psihopedagogic. Nu pot să sacrific ceea ce Cărtărescu numea, într-o conferință, „vârful cunoașterii”, în numele unui sistem de învățământ care este degeaba. Apropo, vă dați seama că, pe la minister, nu dorm experții de grijă că a spus Cărtărescu ce a spus, iar noi acum dezbatem pe marginea subiectului, nu?
Totuși, dacă tot ne-am amintit că există ceva pe lumea asta care se numește literatură, ar trebui să ne întrebăm serios care este viitorul ei în România. Literatura, în viitor, va deveni un material tehnic, un fel de antigel. Va fi parte dintr-o mașinărie. De exemplu, se vor scrie în continuare scenarii de film și de seriale, care tot literatură sunt, dar cartea așa cum o știm noi și pe care Cărtărescu semnează mereu „cu tot dragul” sau „cu prietenie”, va deveni, probabil, obiect de colecție. Poate la alții este altfel. Cu toate astea, până atunci, eu mă duc să recitesc „Dublu Album”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dacă EBOOK-urile citite de generaţia copiilor noştri (şi următoarele) ar fi trasformate în cărţi tipărite, aţi fi uimiţi ce bibliotecă garnisită ar avea ei. Poate mai bogată decât a noastră, cei care-i blamăm.
Cât despre orele de litaratură predate în şcoli... de acord cu Cărtărescu şi cu autorul articolului. Asta-mi demonstrează că în cei peste patruzeci de ani de când eu am terminat liceul, nu s-a schimbat nimic în învăţământul românesc. Poate doar forma.