Suferim de sindromul asupririi, ne închipuim că cineva vrea să ne cotropească, însă în realitate nu suntem capabili de niciun sacrificiu pentru această țară. Nici măcar de acela de a o goli de maldărele de gunoaie

 De sute de ani, Europa Occidentală reprezintă un reper pentru România, din punct de vedere politic, social, cultural, economic, motiv pentru care merită să amintim câteva dintre momentele cheie în care istoria noastră s-a întâlnit cu cea occidentală, prima căutând-o pe cea din urmă.

În secolul al XVIII-lea, spațiul românesc se afla sub suzeranitate otomană de patru secole și sub amenințarea instaurării neoficiale a protectoratului rusesc, în urma păcii de la Kuciuk Kainargi, în timp de Transilvania se afla sub stăpânire habsburgică din 1699, după pacea de la Karlowitz, în urma căreia Imperiul Otoman o cedează coroanei habsburge. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, situația Principatelor nu avea să se îmbunătățească simțitor; în anul 1822 se instaurează domniile pământene, renunțându-se la cele fanariote, însă, în anul 1829, în urma Tratatului de la Adrianopol, avea să se instaureze oficial protectoratul rusesc, păstrându-se și suzeranitatea otomană. În acest context, românii au recurs la a redacta și trimite memorii către Occident, în special către Paris, de unde se aștepta ajutor.

În anul 1856 a luat sfârșit Războiul Crimeii (1853-1856) prin încheierea Tratatului de la Paris, în urma căruia s-a schimbat statutul politico-juridic al Principatelor Române: rămânând sub suzeranitate otomană, alungându-se protectoratul rusesc, care a fost înlocuit cu garanția colectivă a marilor puteri. De asemenea, aveau să se formeze grupuri prin care românii au fost consultați în legătură cu forma de organizare politică pe care și-o doresc; Adunările Ad-hoc. În 1858, s-a încheiat Convenția de la Paris, având o valoare semnificativă pentru statul român.

În anul 1866, după abdicarea forțată a lui Alexadru Ioan Cuza, atenția ne-a fost îndreptată tot către Occident, atunci când trebuia să căutăm un principe străin pentru tronul vacant al României. Omul politic Ion C. Brătianu ia calea Europei Occidentale, sfătuindu-se cu împăratul Franței, Napoleon al III-lea, cui să propună tronul micii țări din estul Europei, decizia fiind Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care avea să devină principele (1866) și apoi regele României (1881). Prima constituție de drept a României a fost tot de inspirație occidentală: Constituția din 1866 a fost creată după modelul celei belgiene din 1831.

Secolul XX avea să aducă istoria românilor, din nou, în fața celei occidentale. Începutul Primului Război Mondial găsește România în imposibilitatea de a decide de partea cărei alianțe politico-militare și cum va lupta în conflagrația mondială. După doi ani de neutralitate, la 4 august 1916, Ion I.C. Brătianu semnează tratatul și convenția militară prin care statul român se angaja în război de partea Antantei (Franța, Anglia și Rusia). În 1918, avea să se realizeze Marea Unire, recunoscută la nivel internațional în cadrul Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920. Perioada interbelică este caracterizată de numeroasele tratate pe care România le-a semnat cu diverse state ale vremii, printre care Tratatul de Amiciție și Colaborare cu Franța (iulie 1926), Tratatul de Amiciție și Colaborare Cordială cu Italia (septembrie 1926). 

Ruptura de Occident avea să se producă în perioada regimului dejist din România, politica externă fiind forțată a se orienta către Rusia Sovietică, care ocupase statul. Însă legăturile aveau să fie reluate, pentru o scurtă perioadă de timp, în prima parte a regimului național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu, pentru ca apoi să se accentueze discursul antioccidental. În anii ֨90, după trauma celor aproape 50 de ani de totalitarism, am căutat să restabilim relații cu Occidentul, ducând tratative intense pentru a fi primiți în NATO și UE. Aderarea la NATO avea să se producă în 2004, iar la Uniunea Europeană în anul 2007, deși eram departe de a îndeplini condițiile prevăzute în tratatul de aderare.

În anul 2019, o mână de oameni politici necunoscători de istorie rostesc discursuri anti-occidentale tăioase, au logoree anti-UE, transmit mulțimilor paranoia amestecului occidental în politica internă românească, reducerea autonomiei și independenței de stat, toate poleite în haina ciuruită a patriotismului, naționalismului. Se folosesc expresii dure din popor („a linge clanța mai marilor Europei”), se scoate în față pieptul „mândriei de a fi român”, ne cerem aurul înapoi din Occident (să se îmbogățească ei pe spezele noastre!!!), dar nu avem curaj să îl cerem pe cel din Rusia, ne certăm în Parlamentul European cu „mai marii Europei” ca la ușa cortului, să se vadă că avem curaj, nu suntem aluatul lor ușor de modelat, nu acceptăm să ne dicteze forurile europene cum să ne facem noi justiția, știm noi prea bine cum să o masacrăm. 

Concluziile care se pot trage sunt sumbre: suferim de sindromul asupririi, ne închipuim (în chip penibil) că cineva vrea să ne cotropească, să ne jefuiască, că suntem niște biete victime neajutorate în fața călăilor; ne afundăm într-o profundă necunoaștere pe diverse planuri, în principal, pe cel al politicii externe, că de cea internă ce mai putem spune, avem impresia că suntem patrioți (o scriem și pe afișele electorale), însă, în realitate, nu suntem capabili de niciun sacrificiu pentru această țară, nici măcar de acela de a o goli de maldărele de gunoaie; ne explicăm eșecurile pe baza succeselor altora, punându-le în relație de cauzalitate. Până nu vom renunța la discursul anti-„imperialist” de Congres PCR, nu vom avea înțelepciunea de a înțelege scena politică mondială de azi și vom fi incapabili de a ne integra firesc în aceasta. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp