Sunt și copii care visează în fiecare noapte să se întoarcă la școală. Sărăcia de la țară e mult mai rea decât cea de la oraș. Lipsesc prea multe lucruri deodată

 Foto World Vision Romania

Am știut dintotdeauna că traiul la țară are greutățile și limitările lui, dar prin ceea ce facem în World Vision am ajuns să cunosc îndeaproape această lume. Am înțeles mai bine cât de important e să fii acolo când un adult dintr-o familie greu încercată are nevoie de tine sau când un copil nu-și poate continua studiile fără un minim ajutor. Îmi vin în minte poveștile a sute de copii care nu au ieșit niciodată din satul lor, dar care merg în fiecare zi la școală pentru că știu că vor primi o masă caldă, iar dacă iau note bune sigur vor merge și în tabără, la vară. Îmi amintesc povestea băiețelului dintr-o comunitate rurală din Cluj, primul dintr-o familie de șase frați. L-am cunoscut când a început să meargă la grădiniță și a intrat în programul nostru, am povestit cu el de-a lungul anilor despre cum a citit toate cărțile de la biblioteca comunală și pe cele pe care i le-am dus noi. Acum se pregătește să meargă la liceu la Cluj-Napoca. Cea mai mare dorință a lui este ca părinții să fie sănătoși, să se întoarcă la muncă și să găsească o soluție să îl țină în școală, chiar dacă asta ar însemna să facă naveta până la liceu, adică 90 de kilometri în fiecare zi.

Aceasta este normalitatea lumii rurale, acolo unde prea mulți oameni nu mai cred în existența unui ‚‚mai bine’’, dar speră ca măcar copiii lor să aibă o șansă în plus. Pentru această șansă, mulți părinți ar face orice le stă în putință. Dar lucrurile sunt foarte complicate pentru fiecare dintre ei, într-o Românie în care aproape un sfert din populație trăiește sub pragul sărăciei, iar mortalitatea în rândul copiilor este de două ori mai mare decât media din Uniunea Europeană. Dacă luăm în calcul faprul că, în lume, trăiesc aproape un miliard de persoane sub pragul sărăciei și că numărul acestora va crește, din cauza efectelor pandemiei de COVID-19, cu încă jumătate de miliard, adică aproape o cincime din populația planetei, realizăm că România are șanse să ajungă în topuri în ceea ce privește sărăcia pe cap de locuitor.

Cum arată azi sărăcia la oraș? Să luăm exemplul unei familii cu doi copii. Ambii părinți intră în șomaj tehnic și – dacă aveau salariul minim pe economie – ajung să câștige, împreună cu alocațiile copiilor, aproximativ 2.000 de lei pe lună. Să presupunem că își pot îngheța ratele până la finalul anului și tot reușesc să aloce, săptămânal, câte 400-500 de lei pentru mâncare și alte cheltuieli. Este foarte puțin pentru a avea un trai decent și pentru a putea să te gândești la altceva care nu se regăsește „în meniul strict de supraviețuire”.

Cum arată însă calculele bugetului unei familii similare de la țară: doi părinți care nu au lucrat niciodată cu contract și care acum, din cauza restricțiilor, nu mai au nicio activitate. Munceau cu ziua și nimeni nu îi mai caută azi. Nu au nici ajutor social, ci doar alocațiile a doi copii, deci un venit de 300 de lei pe lună. Nu e ca și cum patru oameni ar putea trăi cu 2.000 de lei pe lună; dar ce faci cu doar 300 de lei?

În România lui 2018, 150.000 de copii mergeau seara la culcare flămânzi. Cum vor arăta acum aceste cifre, într-un rural în care întâlnim familii în care părinții și-au pierdut locurile de muncă și singura lor sursă de venit a rămas alocația copiilor?

La mai bine de șase săptămâni de la declararea pandemiei, majoritatea adulților din comunitățile în care lucrăm ne spun că vor să se întoarcă la lucru și toți copiii spun că vor să se întoarcă la școală. Un exercițiu simplu de logică ne pune în fața a două întrebări în fața cărora te simți neputincios: unde se vor întoarce acești adulți să lucreze și, dacă ne gândim la copii, mă întreb cu ce îi vor mai trimite părinții la școală? Vor avea bani pentru caiete și măcar o pereche de încălțări? Nici până acum nu aveau. Cine va fi alături de ei să treacă peste aceste greutăți și încotro se vor îndrepta pentru a găsi locuri de muncă? Îmi este clar că în fața unor astfel de întrebări noi, ONG-urile, vom fi neputincioase dacă nu ne vom uni forțele cu statul, care este obligat să intervină, și cu alți parteneri privați, cărora sperăm să le mai rămână resurse să ajute în continuare.

Conform datelor publicate în ediția din 2019 a Semestrului European, România avea cea mai mare rată de sărăcie în rândul persoanelor încadrate în muncă din UE, respectiv 17,4%. Cum arată acum acest indicator, cu peste un milion de români trimiși în șomaj tehnic, dintre care aproape 200.000 au fost concediați? Și aceste cifre vor continua să crească în perioada următoare.

Dacă mă gândesc la locuințele în care stau oamenii săraci de la sate, nu pot să nu observ că acestea au devenit și mai înghesuite. Numărul celor care stau în cămăruțe sărăcăcioase, fără apă curentă și canalizare, a crescut. Dacă până acum găseam cinci sau șase persoane în aceste locuințe, acum găsim opt sau nouă. Dacă îmi imaginez și un scenariu în care cineva din aceste familii s-ar putea îmbolnăvi, îmi este și mai greu să găsesc soluții și răspunsuri. Sunt comunități în care nu există medici, iar, dacă sunt, vin de două ori pe săptămână și, oricum, știm că persoanele vulnerabile nu sunt pe lista scurtă de așteptare. Așadar, trebuie să îi învățăm să se protejeze și să prevină apariția bolilor, dar cum? Apa curentă nu există, iar săpunul este un lux.

Odată cu înghesuiala din locuințele sărăcăcioase, îmi vine în minte numărul celor 15.000 de cazuri de violență asupra copilului raportate oficial în 2018 și mă întreb cum se comportă oare în aceste zile acei părinți, statistic unul din doi la nivel național, care ne spuneau că pedeapsa corporală este pentru binele copilului.

Toți copiii cu care am vorbit zilele acestea mi-au spus că ar vrea să se întoarcă la școală. E cea mai mare dorință a lor. Acum, când școala s-a transferat acasă odată cu închiderea școlilor, decalajul între cei săraci și cei cu venituri a crescut și mai mult. Copiii din zonele rurale nu au acces la educație online pentru că nu există infrastructură adecvată, nu au cum să ajungă la profesori, iar profesorii nu au cum să vadă dacă, pentru acești copii, școala acasă nu a însemnat, de fapt, o vacanță la finalul căreia vom vedea cum crește numărul celor 46.000 de copii care părăsesc timpuriu școala sau al celor 44% dintre copiii care nu înțeleg ce scriu și ce citesc. De azi, părinții sunt obligați prin ordin de ministru să le asigure elevilor tehnologia necesară cursurilor. Haideți să vedem și cum va fi posibil acest lucru în comunitățile uitate de lume în care ajung colegii mei.

Unul din trei români este expus riscului de sărăcie și excluziune socială, iar acest risc este în creștere pe fondul crizei generate de pandemia de COVID-19. Știm că în special în situații de criză, prăpastia între cei bogați și cei săraci se adâncește. Vom asista la creșterea analfabetismului, la majorarea numărului de copii subnutriți, de bătrâni fără acces la hrană și medicamente, la accentuarea problemelor cu care se confruntă persoanele cu dizabilități, la creșterea numărului de cazuri de violență și abuz asupra minorilor. Toate acestea vor duce la creșterea gradului de discriminare și inegalitate socială, traduse în îngrădirea accesului la educație, sănătate, protecție. Vor apărea tot mai multe categorii marginalizate și comunități vulnerabile, în care izolarea va continua mult timp după încetarea pandemiei. Și asta se va întâmpla în special la sate. Dar de ce? Din cauză că sărăcia de la sate e mult mai rea decât cea pe care o vedem în orașe și mai greu de depășit, pentru că are mai multe fațete: lipsesc prea multe lucruri deodată. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp