Îl urmăresc zilnic să văd ce haine noi îmbracă depresia, anxietatea, la ce duce incapacitatea de a-și controla emoțiile sau ce declanșează acele schimbări de dispoziție ce par să influențeze starea întregii familii.
Când mă aștept mai puțin, uneori în timpul mesei sau chiar al unei discuții relaxate legate de planurile de vacanță, i se schimbă expresia feței, colțurile gurii i se trag în jos și toate gândurile par să i se adune între sprâncene, făcând ca ridurile de expresie să-i inunde fruntea, după care se retrage în camera lui. Noaptea vorbește în somn, iar dimineața, când nici nu a deschis bine ochii, pune mâna pe telefon, scroll-ează sau scrie mesaje și rareori îl mai văd zâmbind atunci când privește ecranul acestui dispozitiv. De cele mai multe ori se încruntă, scrie cu rapiditate, după care așază telefonul cu fața în jos, un reflex inutil, pentru că oricum nu pot vedea ce mesaje primește. De multe ori mă uit cu jind la telefonul lui și îmi imaginez că acolo sunt toate răspunsurile și că, dacă aș putea să intru în această cutie a secretelor ce desparte lumea mea de lumea lui, aș afla probabil cum să-mi pot ajuta copilul, cum să-l fac din nou să zâmbească, să râdă în hohote la glumele din familie, să simtă nevoia îmbrățișărilor mele și să ne întoarcem, poate, la o vreme în care singurele butoane pe care le apăsa erau cele emoționale ale mele. Alteori mă gândesc că cel mai înțelept ar fi să nu știu niciodată ce conține cutia aceasta neagră care i-a acaparat viața, sufletul și zâmbetele.
În puținele momente în care e dispus să vorbească cu mine – uneori am impresia că o face doar ca să aibă martori și să fie cumva forțat să-și respecte cuvântul dat – îmi spune planurile lui. Este evident că nu se simte bine în pielea lui, pentru că mereu își setează noi și noi obiective, unele mai îndrăznețe decât altele, de tipul: „De mâine până la examenul de evaluare, o să rezolv câte un test pe zi la matematică și română”. Îi spun că nu e realist și că e mai important să își stabilească obiective mici și să le îndeplinească constant, însă îmi reproșează că nu am încredere în el, iar după nici măcar o zi, atunci când cedează, îmi spune că a făcut-o din cauza mea, că i-am tăiat aripile.
Acestea sunt momente în care încrederea în mine, stările de bine și de satisfacție, precum și sentimentele de vinovăție, neliniște și chiar frică se schimbă de la o zi la alta, în funcție de stările prin care trec copiii mei și, chiar dacă încerc să mă liniștesc singură că lipsa de autoreglare emoțională este comună tuturor copiilor și că singurul lucru pe care îl pot face este să fiu cât mai prezentă în viața lor, să fiu acea plasă de siguranță la care e obligatoriu să știe că pot apela în orice situație, tot nu pot alunga furtuna din sufletul meu. Însă apoi mă gândesc: cum va arăta viitorul lor și ce se va întâmpla dacă ei nu se vor prinde de plasa de siguranță pe care le-o ofer?
Cum arată gândirea critică
De mai multe ori pe zi, mă scutur, ca și cum aș vrea să scap de toată presiunea, și îmi privesc copilul mic, care, încă, nu m-a marginalizat în detrimentul unui telefon. ÎNCĂ. Care încă are nevoie de mine, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu știe să se exprime.
Profunzimea stărilor prin care trece el la 12 ani diferă enorm de cea a stărilor prin care trece fratele său, la 15 ani și, deși nici el nu știe cum să-și recunoască emoțiile, cum să le gestioneze sau cum să-și stabilească obiective pe termen lung ori cum să se țină de ele, poate cel mai mare pericol îl constituie lipsa gândirii critice.
La 12 ani – poate și mai devreme sau mai târziu decât această vârstă – copiii sunt foarte ușor impresionabili, tind să creadă orice strălucește în jurul lor și cad adesea în capcana săpată de lipsa gândirii critice. Rețelele sociale au un miraj aparte, pentru că prezintă lucrurile idilic, departe de orice lentilă a realității. Vacanțele sunt perfecte, familiile se înțeleg ca în filme, toți au suficienți bani să cumpere, oricând și la orice oră, orice fel de produse, puștii de vârsta lui au toți Jordans în picioare, cele mai scumpe kendame, părinții lor îi duc în cele mai impresionante călătorii și parcă niciodată nu merg la școală și nu e nevoie să lucreze suplimentar la matematică și limba română.
Chiar mi-a spus, într-o bună zi, că și-ar dori să crească în familia unor vloggeri, pentru că acolo totul e perfect, nimeni nu se ceartă niciodată, petrec timp „super fain” împreună, merg în cele mai inedite vacanțe și nu au niciodată teme de făcut. Familia noastră aproape că-i oferă opusul tuturor acestor experiențe.
Și nu copilul meu e excepția. Asemenea lui, zeci de mii de copii trăiesc într-o lume fantastică imaginată de marele internet, o lume mirobolantă care diferă zdrobitor de realitatea lor zilnică, iar singura lor preocupare este să tindă într-acolo.
Mai e suficientă școala pentru a garanta viitorul copiilor noștri?
Propria mea gândire critică mă determină să fac un pas în spate și să privesc în ansamblu: indiferent de perioadele pe care le traversează, indiferent de momentele de descurajare, de anxietate și chiar de teamă, ei se bazează pe resurse, pe niște părinți care le vor fi tot timpul alături și care, cu pași mici, îi vor ghida astfel încât viața să nu le arate colții cei mai sângeroși. Știu că, într-un fel sau altul, voi avea capacitatea de a le atenua căderile, cel puțin în prima parte a vieții lor de adulți și că, chiar dacă inconștient pentru ei, voi ști cum să le ghidez pașii astfel încât alegerile lor să fie impulsionate de mici imbolduri menite să le facă viața mai ușoară.
Însă aceeași gândire critică mă face să mă întreb cum arată viitorul copiilor ai căror părinți nu sunt dispuși, nu pot sau nu au suficiente resurse pentru a le ușura alegerile în viață. Automat, acești copii ar trebui să se bazeze pe educația pe care o primesc la școală.
Dar cum? La școală li se cere să învețe limba română și matematică, în mod special, pentru a îngroșa procentele celor care trec evaluările naționale sau bacalaureatul și, la celelalte materii, în mod general, pentru a se descurca în viață. Nu-i învață nimeni cum să ia decizii pe baza unor criterii, nu impulsiv, cum să-și exprime dezacordul într-un mod constructiv, cum să fie echilibrați în relații, disciplinați în muncă sau conștienți de sine. Pentru că nu e timp, dar mai ales nu e interes și pregătire pentru asta.
Testele PISA plasează România la coada clasamentului european când vine vorba de analfabetism funcțional, lucru care ar putea explica lipsa gândirii critice, iar dacă ne uităm la statisticile legate de depresie, anxietate și tentative de suicid la adolescenți, suntem mai mult decât îngroziți.
Curricula națională pentru ora de dirigenție prevede trei obiective esențiale: dezvoltarea gândirii critice a elevilor, reglarea emoțională și reziliența. Aș fi curioasă să aflu de câte ori se face, cu adevărat, dirigenție la ora de dirigenție. Problema este că obiectivele au fost trecute în programă, însă a fost scăpată din vedere formarea diriginților: cum anume le vor îndeplini? Sub ce forme vor preda aceste competențe? La ce anume trebuie să se uite atunci când vorbim despre rezultate? În ce situații ar trebui să declare că nu sunt competenți și către cine ar trebui să orienteze copiii? Și, evident, nimeni nu măsoară aceste obiective.
Prin urmare, ora de dirigenție rămâne, de cele mai multe ori, o oră în orar la care se face cu totul altceva: de la matematică, la corectat lucrări sau planificări.
Cum arată viitorul în era post AI
Oare peste 10 ani copiii vor mai da evaluarea națională sau bacalaureatul? Oare joburile de „mâine” vor mai avea legătură cu ceea ce găsim azi pe piața muncii?
Până nu de mult – și, în multe familii, chiar și azi – fiecare copil mergea la școală, poate și la facultate, ca să se pregătească pentru o meserie. Am auzit adesea din gura părinților mei și a prietenilor lor: „Mergeți la școală ca să aveți și voi o meserie pe viitor.” Părea că meseria e cel mai de dorit lucru. Stabilă. Sigură. Definitivă.
Dar azi?
De ce se mai chinuie copiii să învețe ce bătălie a avut loc în 1436 și ce consecințe a avut pentru viitorul țării sau al Europei, când, cu un singur search pe Google sau cu ajutor instant din partea AI, pot afla răspunsul în câteva secunde? Același lucru e valabil pentru aproape orice materie.
Experții în psihologie, sociologie și educație susțin că, într-un viitor deloc îndepărtat, cunoștințele academice vor deveni tot mai puțin relevante, tocmai din cauza avântului tehnologiei și al inteligenței artificiale. Ceea ce va face cu adevărat diferența vor fi aceste soft skills – abilități de viață care îi ajută să se adapteze la schimbare, să fie orientați spre soluții, să stabilească limite sănătoase și să comunice asumat.
Cu alte cuvinte, nu tehnologia e de vină. Nu acea cutie neagră îmi ține captiv copilul cel mare și nu ea îi umple mintea de idei copilului cel mic. Problema e lipsa filtrului.
Nu eu, nu tu, nu doar sistemul suntem de vină, ci noi, societatea, ca întreg, dacă nu ne mobilizăm, dacă nu găsim soluții reale pentru a ne implica în educație, având în minte cel mai important obiectiv: trebuie să fim prezenți azi, pentru ca generația de mâine să aibă instrumentele necesare să facă față unui viitor imprevizibil, pentru care materiile școlare, singure, nu mai sunt suficiente.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.