Americanii și-au dat seama de răul făcut prin convingerea că un copil are doar nevoie să audă că e bun și special. E o diferență între încrederea în sine construită prin vorbe și cea construită prin fapte

Foto: Jane Rubtsova/ Panthermedia/ Profimedia

Ştiu,subiectul este complex, este mult de citit, iar oamenii au din ce în ce mai puţin timp! Unde mai pui că, adevărul e că nici răbdarea nu mai e la noi aşa cum era odată. Într-o mică/mare măsură am devenit şi noi precum acei copii care ar sări pe pereţi numai să găsească în viaţa reală, naturală, deci liniară şi automat plictisitoare, stimuli de aceeaşi intensitate şi viteză precum cei de pe device-uri. Asta ţine ritmul cu alerta pe care creierul a învăţat-o şi continuă să o producă mult timp după ce am închis telefoanele. Suntem şi noi prinşi în acest experiment pe care ni l-am creat singuri, aflat în plină desfăşurare, aşa cum numesc cercetătorii era digitală, şi suntem chemaţi a fi deschişi pentru a primi, analiza şi decide conştient asupra a ceea ce se descoperă despre noi înşine, chiar în timp ce vorbim.

Astfel, e nevoie de o mare doză de smerenie sau acceptare, spuneţi-i cum vreţi, pentru a admite că ne lipseşte tot mai mult liniştea interioară necesară citirii unor articole bine documentate pe subiecte grele precum educaţia copiilor, învăţământ etc. E greu pentru că mintea noastră, intrată pe aceste device-uri, unde nu ştim când, cum şi cine ne întinde capcana dopaminei, devine din ce în ce mai agitată şi mai greu de concentrat pe parcurgerea completă a unor articole lungi. Apoi e greu pentru că… este foarte uşor! Este foarte uşor să devenim reactivi atunci când e vorba despre copii, despre viitorul lor, despre lucruri pe care unii le cunosc din practica lor dacă sunt profesori sau specializaţi pe diferite ramuri, pe care alţii le ştiu din propriile păţanii sau, pur şi simplu, le simt intuitiv! Şi, pentru ca haosul să fie perfect, sunt toate schimbările care s-au întreprins în sistemul de învăţământ şi care n-au fost cele mai fericite alegeri, este implicarea politicului care adesea n-a înţeles pe ce lume trăieşte şi a ţinut morţiş să bage coada în zona educaţiei cu urmări pe care le vom deconta cu toţii şi, în general, toate această lume care pare că îşi schimbă forma sub ochii noştri şi căreia nu ştim, de fapt, cum să îi (mai) răspundem.

Un astfel de articol este cel foarte bine scris de către Rucsandra Cioc pe Republica, în care face o radiografie a diverselor critici din SUA, Franţa, Suedia asupra erorilor făcute în propriile sisteme de învăţământ. În text se evidențiază cum „Occidentul însuşi s-a săturat de aceste reforme pe care le-am adoptat şi noi (cu decalajul inerent)“ și aduce în prim plan efectele negative pe termen mediu şi lung ale testării standardizate, ale digitalizării, ideologizării conţinuturilor şi, în consecinţă, a efortului pe care fiecare părinte are nevoie să îl facă pentru a-şi răspunde la întrebarea: ce înseamnă de fapt să îmi pregătesc copilul pentru viaţă? Ce presupune, până la urmă, o bună educaţie? Articolul în sine, foarte documentat, oferă mult spaţiu de gândire în acest sens, chiar dacă este posibil să nu fim de acord cu toate cele scrise acolo.

Astfel, încheind cercul, mă voi limita la a adăuga doar o mică notă de subsol pe marginea subiectului stimei de sine la copii, aducând în prim plan ceva ce până la sfârşitul acestei lumi nu se va schimba în termeni de piatră de temelie la zidirea copiilor noştri. Nu se va schimba pentru că, din câte ştiu, creierul din dotare are fix aceleaşi nevoi atunci când vine vorba de mecanismele care duc la formarea unor adulţi autonomi, indiferent de ce nouă paradigmă sau abordare va părea la un moment dat mai interesantă. Precum rotiţele din interiorul unui ceas, aceste mecanisme sunt construite şi puse în mişcare în interiorul creierului prin procesul de dezvoltare a nivelului fizic. Trebuie să înțelegem, măcar în al 12-lea ceas, că dezvoltarea nivelului fizic este mult mai mult decât înţelesul nostru comun de astăzi, când ne relaxăm și începem să îl ignorăm odată ce copilul a început să meargă. Dacă înţelegem aceste lucruri, avem pârghiile de a face ceva concret şi 100% folositor începând de azi, estompând astfel din sentimentul de neputinţă trăit în preajma unor aspecte pe care le sesizăm şi noi, precum autoarea articolului citat, dar asupra cărora nu avem nici o putere.

În SUA a existat un proiect de creștere a stimei de sine la copii, iniţiat de politicianul californian John Vasconcellos în anii ‘80. El vedea în promovarea stimei de sine răspunsul la toate problemele sociale precum şomaj, droguri, rată a criminalităţii crescute. Cine a simţit, folosindu-și aparatul critic, că şi pe zona aceasta adoptăm iar nişte lucruri fără a le descoase puţin nu va fi mirat să citească despre investigaţiile jurnalistice care au scos la iveală faptul că premisa programului implementat de Vasconcellos s-a dovedit a nu fi susţinută de cercetări ştiinţifice temeinice. Programul a cunoscut forme de-a dreptul paranoide în unele şcoli, unde s-a renunţat la săritul cu coarda în timpul orelor de sport pentru a nu-i confrunta pe elevi cu eşecul şi, astfel, a le scădea stima de sine. Şi, treptat, realitatea a contrazis planul care pe hârtie suna frumos: accentul pe dezvoltarea stimei de sine, aşa cum au înţeles-o iniţiatorii, a refuzat să dea roadele preconizate, iar “soarele nu a răsărit de la Vest”, după cum scria unul dintre jurnaliştii americani care au analizat demersul.

Ce avem noi de învăţat de aici, din faptul că înșiși profesorii şi părinţii americanii și-au dat seama într-un final de răul făcut prin convingerea că tot ce are nevoie un copil e să audă este că e bun, e special şi poate primi o diplomă doar pentru că s-a prezentat la concurs? Înseamnă că nu mai lăudăm copiii, nu-i mai încurajăm, nu mai suntem preocupaţi de stima lor de sine? Nu, din contră! Îi încurajăm în continuare ţinând cont de ceea ce au învăţat din greşeli cei de peste ocean, nemaiţinând morţiş să le repetăm şi noi! Căci, spun ei, este o mare diferenţă între stima de sine „by saying” şi stima de sine „by doing”, între încrederea de sine construită pe vorbe şi cea obiectivă, clădită prin lucrurile concrete pe care copilul învaţă să le facă. Prima se năruie ca un castel de nisip la contactul cu realitatea, căci degeaba eşti bun şi mare lider doar în capul tău dacă povestea frumoasă despre tine nu stă în picioare în fața încercărilor pe care le aduce viaţa mare. A doua aduce pietrele de temelie pentru dezvoltarea motivaţiei, pentru încrederea care, probată concret, în viul vieţii, dă determinare şi putere de a răzbate, de a se bucura şi de a-şi împlini visele tinerilor intraţi în prima etapă a vieţii de adult.

Dacă tot suntem înconjuraţi de neuroştiinţă, unii au ţinut să afle că creierul nu poate fi păcălit, ştiind în orice moment ce poate şi ce nu poate să facă. Proba vieţii se dă mai întâi în interiorul minţii, acolo unde copilul îşi scrie instant povestea cu „mama, uite ce-am putut!” sau „vai, mie mi-e teamă”, la primul pas făcut la o distanţă ceva mai mare de pământ. Într-o fracţiune de secundă orice sistem nervos scanează mediul şi decide dacă se poate descurca singur sau nu, iar copilul simte imediat dacă poate fi sigur pe trupul lui sau, din contră, siguranţa sa depinde de permanenta intervenţie a adultului. Iar trecerea de la stima de sine din spuse, care se spulberă precum puful de păpădie în vânt, la stima de sine din „făcute” se face prin a lua în serios dezvoltarea senzomotrică a copiilor despre care am scris pe larg aici. 

Trebuie să înțelegem că, dacă există un moment în care coordonarea mâinilor este testată, aceasta înseamnă că sunt multe responsabilităţi în acord cu vârsta pe care copilul chiar are nevoie să le îndeplinească pentru a ajunge la coordonarea respectivă. Trebuie să acceptăm că, că dacă dăm căutare în limba română, vom găsi foarte puţine ilustraţii cu responsabilităţile copiilor în casă pe grupe de vârstă comparativ cu resursele în engleză. Acest lucru spune multe: ori despre frica noastră de a lăsa copiii liberi în explorarea mediului, aşa cum au fost generaţiile de odinioară, ori că îi hiperprotejăm, ceea ce putem testa verificând ce face şi ce nu face un copil din ceea ce i-ar fi de folos să facă la vârsta lui. Să facă pentru a deveni şi a fi ceea ce numai activitatea fizică şi stăpânirea mediului prin propriile forţe poate construi.

Astfel, şi mai concret: căutaţi să faceţi o evaluare senzomotrică pentru copii la specialiştii în mişcare fizică. O evaluare pe autonomie, pentru a vedea în ce măsură dezvoltarea fizică, aşa cum are nevoie creierul pentru dezvoltarea funcţiilor executive este acoperită. Dacă vă surprindeţi făcând ochii mari la faptul că la 6 ani un copil trebuie deja să-şi poată tăia pâine cu cuţitul şi multe alte lucruri, întrebaţi persoana care evaluează ce se află în spatele acestor achiziţii. De ce este important ca un copil să poată să sară de pe un taburet, de la o anumită înălţime? Şi, în general, de ce tot avertizează oamenii din lumea sportului asupra problemelor de dezvoltare fizică la copii? În ce măsură ar trebui să vă preocupe aceste lucruri şi care este legătura dintre ele şi dezvoltarea toleranţei la frustrare, a răbdării, a autocontrolului? Sau, mai pe românește, care e rolul muncii de mici? Al disciplinei, al renunțării un pic la ceea ce este plăcut pentru ceea ce este de folos?

Cam pe acolo se află adevărata stimă de sine, încrederea aceea care-i ancorează pe copii în propriile trupuri, în propria viaţă, clădindu-le o minte puternică, singura ce-i poate ajuta să dea un câmp bun de manifestare inteligenţei lor. Pe această linie le-ar fi de ajutor să aibă oameni în jur care să înţeleagă care e rolul nostru, acasă și-apoi a profesorului de sport în aceste timpuri şi de ce acesta trebuie să fie unul foarte bine pregătit. Şi niciodată pus pe „pauză” pentru că altele sunt obiectele mai importante. Si nici anulată disciplina pe care o poate construi la ora sa.

Nu că aceşti copii nu vor mai trăi supărări, nu vor fi dezamăgiţi sau totul va fi absolut roz pentru ei. Le vor trăi pe toate aşa cum le-am trăit toţi la vremea noastră. Dar le va fi altfel pentru că cei din jur au înţeles să nu mai facă un scut impenetrabil în jurul lor şi vor fi lăsat viaţa adevărată să-i atingă pentru a-i forma şi a-i pregăti. Vor fi avut adulţi care au înţeles că e normal să încerce să elimine vitregiile extreme ale vieţii (foamete, abuz, lipsuri foarte mari), dar că nu e normal să elimine viaţa cu totul, care presupune de toate, pornind de la şters praful, spălat un vas de WC, dat cu mătura, tuns iarba şi toate celelalte. Treptat, pe măsura puterii lor. Da, ştiu, nu sună foarte interesant aşa cum sună de exemplu cursurile de dezvoltare personală la copii, dar aceasta numai fiindcă nu stăpânim definiţiile. Căci aceiaşi „americani”, probabil prea păţiţi din greşelile făcute, sunt izbitor de clari în summiturile pe neuroştiinţă şi creşterea copiilor: dezvoltat personal înseamnă că ai un spaţiu cât mai mare în jurul tău pe care îl poţi stăpâni singur prin dezvoltarea la care ai făcut loc lăuntric prin experienţe multiple în viaţa reală, exact așa cum este ea!

În concluzie, copiii vor fi în continuare expuşi la neregulile, problemele mai mari sau mai mici din sistemul de învăţământ, cărora nu li se poate pune punct de azi pe mâine. Oameni foarte bine informaţi vor căuta să facă lumină şi să aducă în faţă aspecte mai puţin cunoscute de noi, dar pe care nu le putem implementa la nivel macro. Ce rămâne este că indiferent de ceea a fost sau va fi, există acţiuni pe care le putem întreprinde, care sunt la îndemâna noastră şi care ne pot aduce copiii mai aproape de dezvoltarea toleranţei la frustrare, răbdării, determinării – motoarele funcţionării lor în această lume şi pe care nimeni nu le va putea lua de la ei!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp