Foto: Wavebreak/ Profimedia
Un lucru interesant în relația cu copiii este că uneori, oricât de bine ți-ai ales cuvintele sau ți-ai etalat explicațiile, motivul pentru care nu te ascultă sau nu te înțeleg este legat de intensitatea energiei pe care o întruchipezi la momentul respectiv.
De pildă, dacă ai de explicat pașii unei probleme, pe care o așezi foarte atent pe tablă, logic, metodic, pe înțelesul oricărui tip de intelect, e posibil să nu trezești niciun ”aha” dacă ești apăsat, încordat, prea serios, sau, dimpotrivă, detașat, cu voce egală, monotonă. Chiar dacă, teoretic, faci tot ceea ce trebuie.
Sau, dacă a greșit serios cu ceva și încerci să îl faci să simtă doza necesară de responsabilitate, explicându-i cu tot felul de exemple sau amintind inspirat de consecințe, e posibil să ratezi ”învățătura” dacă ești agitat, nemulțumit sau, dimpotrivă, prea pedant, prea insistent ori chiar prea blând și înțelegător.
Sau, când plâng și sunt nemulțumiți, în crize sau explozii, nu-i potolesc nici adulții prea empatici, care le preiau emoțiile, nici cei stăruitori sau vehemenți întru potolire, nici cei ademenitori, plini de promisiuni sau sh-sh-ituri. Nu-i potolesc adulții nepotoliți în interiorul propriilor ape.
De fapt, de aceea ni se pare că nu ne înțelegem ușor cu copiii. De la starea de dincolo de faptele și de cuvintele noastre; de la starea de care nu suntem mereu conștienți și pe care o lăsăm să curgă nereglementată, deși pe aceea copiii o percep mai degrabă. Deloc eficient este adultul intens, ambalat, nervos, gata de explozie. Nici cel moralist, didact, fascinat de propria voce. Dar nici adultul cu energie joasă sau neutră. ”Muzica” din spatele cuvintelor lui curge disonant, neliniștitor sau inexpresiv. Adultul este mai mult preocupat de cum să-și aleagă vorbele sau ce să facă pentru copil, pe când acesta este, de fapt, mai atent la cine este omul din fața lui, dincolo de strategiile lui concrete.
Copiii par să aibă o frecvență anume pe care pot recepta și explicații mai grele, și lecții de viață mai incomode.
Un anumit nivel de intensitate sau de detașare sunt asociate, în mintea copiilor, cu neadunarea de sine. Adulții prea intenși - fie prin explicații apăsate, fie prin iubire pătimașă, fie prin anxietate, fie prin furie justificată sau exaltare teatrală - sunt, pentru percepția copiilor, oameni mari care nu știu să stea între propriile granițe, care se toarnă peste cel de lângă ei.
Ca să mă audă cu adevărat un copil, trebuie întâi să pară că mi-am reglat temperatura emoțională, cu termostatul intern al gândurilor mele despre mine, despre situație, despre cel din fața mea.
De aceea, uneori, cele mai eficiente lecții se dau pe canale total contraintuitive minților noastre organizate: cu o energie jucăușă, deschisă, neagitată, în răspăr, amuzată, nejudecătoare, nealarmată, aparent fără miză. Fără mare intensitate și fără povara urgentă a corectării, a optimizării copilului.
La ultima mea discuție pe această temă cu Olina Ortiz, am provocat-o să scrie o carte educativă, cu multă informație despre oameni mari ai culturii lumii, fără să dea deloc impresia că vrea să îl învețe pe copil ceva anume. Fără să îl copleșească cu intenții pedagogice.
A fost ca un pariu pe care l-a câștigat peste așteptări, pentru că a scris nu o poveste, ci 18.
Sunt bune tare pentru energia asta de educator neapăsat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.