Sistemul românesc de învățământ se concentrează foarte mult pe ce ar trebui să învețe copiii și aproape deloc pe cum învață copiii. Însă studiile arată dezvoltarea cunoștințelor și competențelor nu depinde doar de șuvoiul de informații emis dinspre profesori înspre elevi, ci de întregul context în care se desfășoară o oră de curs. Nu doar creierul, ci întregul corp este implicat în învățare - tot procesul cognitiv este ancorat în simțuri, în emoții, în atmosfera din clasă, spune Thea Ionescu, conferenţiar universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, specializată în psihologia dezvoltării. „Pot folosi orice tip de ancorare, cu cât e mai mic copilul trebuie să folosești mai multe ancore senzorio-motorii, trebuie să vină multă informație prin simțuri. Numai că noi îi grăbim foarte mult și le dăm fișe și la grădiniță, ca să fie repede, repede abstracți. Și aici o să fac o paranteză: îi vedem pe studenți cu probleme de învățare pentru că au fost grăbiți foarte mult la grădiniță și în școala primară să facă fișe, să meargă la concursuri și nu au învățat să învețe. Și atunci ce aș schimba în învățământ ar fi să revin la ordinea naturală a vârstelor: adică mult senzorio-motor la început, care nu dispare de tot. Atunci când încep fizica într-a VI-a, când încep chimia într-a VII-a, când încep biologia ca știință într-a V-a, mă duci într-un parc, culeg frunze, le rup în bucăți, le pun sub microscop. E tot ancorare senzorio-motorie. Pot și într-a X-a să fac acest lucru, dar cu vârsta scade proporția ei și încep să mă bazez pe legătura cu alte materii, pe exemple, cunoștințe, ca să învăț creierul să facă asociațiile. Mă centrez - și asta se întâmplă și la vârste mai mici - pe contextul social, pe atmosfera din clasă. Asta știm și fără cogniție ancorată. Cu cât atmosfera din clasă e una mai prielnică, copilul vine mai cu drag la școală, studiile arată de mult timp asta. O atmosferă bună nu îl ajută în mod direct să ia 10 la matematică, dar sporește șansele să învețe matematică”, explică cercetătoarea într-un interviu acordat Republicii pe tema conceptului de cogniție ancorată.
Sunteți specializată în cogniția ancorată și aș vrea să vorbim despre care impactul contextului în care învățăm asupra rezultatului învățării. Cât de mult contează experiențele concrete pe care le trăim asupra a ceea ce ajungem să știm?
Vreau să subliniez de la început două elemente principale, cu privire la această abordare, a cogniției ancorate în general. Unu: ancorarea sau ceea ce în engleză numim grounding nu se referă la faptul că întotdeauna trebuie să mă mișc și să dansez și nu se referă la faptul că nu am voie să folosesc fișe. Ci se referă la faptul că fișele sunt un instrument și ne interesează cum îl ajută pe cel care învață - intenționat nu spun copil, pentru că e valabil la orice vârstă - să înțeleagă. Fișa este instrumentul final câteodată, care îmi arată că a înțeles, poate aplica, poate folosi numai conținutul, fără să mai aibă nevoie de concretizări. Dar pentru asta e nevoie de multă concretizare înainte, știm acum din studii. Asta e important să se rețină: când vorbim despre cogniția ancorată, nu vorbim despre a-i face pe copii sau pe oamenii mari să nu mai gândească abstract. Dimpotrivă, este despre a-i face să gândească abstract, eficient și, în sfârșit, să înțelegem cum ajungem, prin dezvoltare și învățare, să abstractizăm.
Și aici este a doua precizare. Abstractizarea ca proces e încă puțin înțeleasă. Nu mă refer la explicațiile filozofice și psihologice, ci mă refer la implementarea în creier. Nu știm exact cum anume, din semnale electrice și substanțe chimice, eu pot să înțeleg conceptul de câine. Că eu n-am scris în creier, eu n-am poză în creier cu câinele, am celule care comunică între ele electric și chimic și asta este încă o mare necunoscută. E și foarte frumos că e mult loc de cercetare, dar asta înseamnă că nu știm exact cum anume, din prezentările pe care le primește pe parcursul învățării, creierul reușește să extragă trăsături și să generalizeze - aceasta este miza cea mai mare a cercetărilor din neuroștiințe. Ceea ce știm deja mai bine decât acum câteva decenii este că, cu cât oferim mai multe feluri de concretizare a informației, creierul reușește chiar și implicit să abstractizeze. Deci eu trebuie să găsesc modalitățile prin care îl ajut să înțeleagă, pentru că, după ce a înțeles, după ce a comparat informații, după ce vede regularități, reușește în ariile de asociație să construiască concepte, inclusiv abstracte. De exemplu, să înțeleagă ideea de libertate.
Aproape de fiecare dată când un specialist sugerează că ar trebui să le predăm mai puțin abstract copiilor, apar reacții destul de contondente, conform cărora respectivul cercetător sau profesor ar pleda de fapt pentru un nivel scăzut al educației.
E de înțeles, pentru că în cognitivismul clasic și în multe tradiții filozofice am ajuns în timp să separăm rațiunea de tot restul și rămânem cu impresia că rațiunea, gândirea, cogniția, e ceva superior, dacă se poate pur și tot restul e joacă, distracție, nu ne trebuie. Cercetători din domeniul științelor cognitive în general, unde știm foarte bine că, pe lângă psihologia cognitivă, avem inteligența artificială, avem lingvistica, avem neuroștiințele, au observat în ultimele decenii că, de fapt, așa se formează cogniția, prin tot jocul, distracția, interacțiunea, tot ce înseamnă funcționarea noastră cotidiană. Și, da, specia noastră are această caracteristică formidabilă, că la un moment dat abstractizează, iar noi, ca adulți, avem senzația că putem lucra numai abstract, pentru că creierul nostru face de fapt o serie de prelucrări de care nu ne mai dăm seama. Dar le face. Și acum, când noi vorbim, ca eu să pot să comunic un mesaj și cuvântul să aibă sens și ca dumneavoastră să puteți să-l înțelegeți creierul nostru face ce făcea și la 3 ani. Doar că mult mai repede, mai eficient, automat.
Nu pot să mă duc cu buburuze și în clasa a IX-a sau la Facultatea de Matematică, dar întotdeauna profesorul care știe să concretizeze printr-un exemplu relevant e profesorul care mă ajută să înțeleg, e profesorul care îmi rămâne în minte, materia lui e materia care apoi îmi place și pe care o învăț și devin, poate, și eu profesor de matematică.
Copilul de 3 ani nu poate, pentru că încă n-a ajuns la această nouă capacitate pe care o construim treptat. Dacă mâine aș începe să învăț un domeniu cu totul nou ar trebui să o iau de la început, ca și copilul de 3 ani. Și dacă de mâine, pentru că am vârsta pe care o am, dumneavoastră începeți îmi predați cu dictat, învățat pe de rost mă pierdeți. Nu că nu pot și nu pot să depun efort, dar ce fac? Îmi fac scheme mentale, fac asociații, încerc întotdeauna să găsesc un exemplu în viața reală, asta deja e ancorare. E adevărat că nu mai trebuie să numărăm buburuze. Nu pot să mă duc cu buburuze și în clasa a IX-a sau la Facultatea de Matematică, dar întotdeauna profesorul care știe să concretizeze printr-un exemplu relevant e profesorul care mă ajută să înțeleg, e profesorul care îmi rămâne în minte, materia lui e materia care apoi îmi place și pe care o învăț și devin, poate, și eu profesor de matematică.
Cum ajungem să-i facem pe cât mai mulți copii să înțeleagă?
Problema e că s-a trecut la această abstractizare foarte rapidă, într-adevăr, e mai ușor ca profesorul să dicteze, iar elevul să dea înapoi, acest stil nu este nici măcar cognitivist, ci behaviourist și vedem acum că nu ajută. E adevărat, putem discuta că unii copii nu sunt interesați, că unii părinți nu sunt interesați. Dar, dincolo de asta, pe mine, în calitate de cadru didactic, trebuie să mă intereseze la materia mea cum îl fac pe copil să înțeleagă, pentru că, dacă înțeles și apoi fixez informația, va ști și acum, și la examen în clasa a XII-a, și mai târziu, e adevărat cu un pic de repetiție. Dacă ai un copil în clasa a V-a și faci temele cu el, poate că nu știi tot din prima. Dar dacă ai citit o dată în manual, îți amintești și poți să îl ajuți. Asta dacă ai înțeles. Eu le-am spus la un moment dat studenților: aveți grijă că, dacă n-o să vă puteți ajuta copiii de clasa a V-a la teme, înseamnă că ați luat Bac-ul degeaba. Că Bac-ul înseamnă că eu știu să rezolv tot la un anumit nivel până la clasa a XII-a, dacă am înțeles toate conținuturile. Dar, în sistemul nostru de învățământ, noi nu ne centrăm pe înțelegerea reală.
Cu cât atmosfera din clasă e una mai prielnică, copilul vine mai cu drag la școală, studiile arată de mult timp asta. O atmosferă bună nu îl ajută în mod direct să ia 10 la matematică, dar sporește șansele să învețe matematică.
Cum să facem să îi ajutăm pe copii să dezvolte o înțelegere reală. Care sunt pașii, ce ancore - senzoriale, sociale, emoționale - pot folosi profesorii pentru a atinge acest obiectiv?
Pot folosi orice tip de ancorare, cu cât e mai mic copilul trebuie să folosești mai multe ancore senzorio-motorii, trebuie să vină multă informație prin simțuri. Numai că noi îi grăbim foarte mult și le dăm fișe și la grădiniță, ca să fie repede, repede abstracți. Și aici o să fac o paranteză: îi vedem pe studenți cu probleme de învățare pentru că au fost grăbiți foarte mult la grădiniță și în școala primară să facă fișe, să meargă la concursuri și nu au învățat să învețe. Și atunci ce aș schimba în învățământ ar fi să revin la ordinea naturală a vârstelor: adică mult senzorio-motor la început, care nu dispare de tot. Atunci când încep fizica într-a VI-a, când încep chimia într-a VII-a, când încep biologia ca știință într-a V-a, mă duci într-un parc, culeg frunze, le rup în bucăți, le pun sub microscop. E tot ancorare senzorio-motorie. Pot și într-a X-a să fac acest lucru, dar cu vârsta scade proporția ei și încep să mă bazez pe legătura cu alte materii, pe exemple, cunoștințe, ca să învăț creierul să facă asociațiile. Mă centrez - și asta se întâmplă și la vârste mai mici - pe contextul social, pe atmosfera din clasă. Asta știm și fără cogniție ancorată. Cu cât atmosfera din clasă e una mai prielnică, copilul vine mai cu drag la școală, studiile arată de mult timp asta. O atmosferă bună nu îl ajută în mod direct să ia 10 la matematică, dar sporește șansele să învețe matematică.
În România, clasele sunt spații încărcate de conflicte, există o sumedenie de situații de bullying, acest lucru este clar că afectează și starea emoțională, dar și învățarea. Ce ar fi de făcut?
Vedeți, asta important: în prima etapă relațiile cu colegii trebuie să fie eșafodate de învățătoare. Copiii nu se nasc știind cum să formeze relații. Părinții și profesorii îi învață prin modelare, prin a le explica cum se face. Dacă un copil de 3 ani primește un cadou de ziua lui, nu știe că nu e frumos să spună că nu-i place, noi adulții îl învățăm. Dacă punem 20 și ceva de copii la un loc în clasă, noi ca adulți trebuie să fim acolo cu ei în oră, în pauză, în excursii ca să formăm coeziunea grupului, nu există coeziunea grupului în clasa pregătitoare. Inevitabil, copiii se vor certa, că așa suntem noi ca oameni. Dar trebuie să vedem de ce se ceartă, ce să facem ca să nu se certe, ar trebui să fie adultul acolo, adultul care să fie cu adevărat ei. Nu în pauză trei adulți să discute într-un colț și copiii în celălalt să facă tot ce vor, asta nu înseamnă că adultul e cu ei.
Cum să fiu cuminte dacă nu m-ai învățat mai de timpuriu? Cum interacționez, cum fac competiție bună și nu râd de toți ceilalți care au luat 9? Adulții, trebuie să mă învețe pentru că până la urmă adulți aduc concursurile în clasă încă de la primar.
Thea Ionescu
Vedem însă că foarte multe situații de violență, în liceu, ce se mai poate face atunci, dacă fundația nu a fost pusă corect?
Frumusețea speciei noastre este că se poate interveni la orice vârsta, deci suntem maleabili, elastici la orice vârstă. Se poate interveni, dar întotdeauna îmi trebuie adultul care intervine. Uităm un lucru important, copiii sunt minori până la 18 ani. Deci n-ar trebui să mă aștept de la unul de 14, să fie autoreglat complet, să nu răspundă la nimic, să fie zen, că nici noi n-am fost zen la 14 ani. E nevoie de adultul care vede o problemă, o analizează. Am adultul diriginte, am adultul consilier școlar, adultul din conducerea școlii, adultul părinte. Suntem atâția adulți acolo care ar trebui să oprească situația și să le dea instrumentele potrivite copiilor pentru a-și gestiona relațiile. Cum să fiu cuminte dacă nu m-ai învățat mai de timpuriu? Cum interacționez, cum fac competiție bună și nu râd de toți ceilalți care au luat 9? Adulții, trebuie să mă învețe pentru că până la urmă adulți aduc concursurile în clasă încă de la primar.
Sunt prea multe concursuri, unii îmi spun: copiilor le place competiția. Le place, dar cu limite
Sunt prea multe concursuri?
Sunt prea multe concursuri, unii îmi spun: copiilor le place competiția. Le place, dar cu limite, că dacă se trece de o limită și ajungi să fii considerat prost, ca tu ai numai 9 și alții au 10, tu nu știi, tu nu ești rapid, așa rămâne atmosfera. Nu trebuie să-i sufocăm repede, repede cu un concurs. Și cine fost primul? Tu? Ai 10. Și nici nu ne uităm că apoi acela este tot timpul primul. Poate îi și place domeniul, dar, de fapt, noi n-am dat ocazia tuturor copiilor să iasă primii. Când faci concursuri cu copiii mici, trebuie să le gândești astfel încât, dacă faci 3 săptămâni concursuri, să ajungi să-i valorizezi pe toți.
Unii învață în școală că ei nu sunt buni de nimic, chiar asta zic literal.
Altfel, unii învață în școală că ei nu sunt buni de nimic, chiar asta zic literal. Și ceilalți învață că noi suntem cei care suntem cei mai buni, orice ar fi. Dar adultul controlează asta, apropo de rolul atmosferei clasei și al ancorării cogniției în ce se întâmplă în clasă. E ca și cum ai merge la locul de muncă, dacă nu-ți place să mergi acolo, îți faci treaba, dar e cu totul altfel. Când mergi undeva unde îți place e cu totul altfel. Pentru că așa funcționăm și asta e o altă ancorare, emoțiile și cognițiile nu sunt separate. Cu toții știm asta, nu trebuiau să vină studiile să ne arate. Materiile care ne-au plăcut, le-am învățat cu drag și am avut performanță. Materiile care nu ne-au plăcut foarte frumos că au existat și ele. Toată lumea a trecut prin asta. Într-adevăt, scopul nu este ca școala să mă facă să-mi placă lucruri, dar nu voi învăța conținuturile bine dacă nu mă atrage spre acele conținuturi.
De multe ori școala creează chiar o atmosferă intimidantă, e un spațiu cu multe tensiuni, pe care copiii le resimt din plin, profesorii la rândul lor se simt depășiți.
Exact, și acolo toate sunt cu dublu sens. Și profesorul s-a supărat că nu învață copiii și nu mai are răbdare. Deci înțelegem toate perspectivele, dar tocmai din acest motiv trebuie să începem să schimbăm ceva, ca să se simtă bine toată lumea. Și profesorul trebuie să se simtă bine în clasă și la oră, că altfel predă un profesor care merge cu drag față de un profesor care nu merge cu drag la oră. Este tot o ființă umană și atmosfera pentru el trebuie să fie alta în școală pentru toată lumea. Iar atunci și părinții se vor relaxa la rândul lor și își vor duce cu drag copiii la școală.
Eu cred că în învățământul preuniversitar toată lumea ar trebui să își spună: eu predau educație fizică pentru ca elevii mei să se dezvolte, eu predau matematică pentru ca ei să poată gândi logic, eu predau gramatica pentru ca să se poată exprima corect, eu predau arte pentru ca să vadă altfel realitatea și să aibă o altă grilă de lectură a realității.
Așadar, ca să avem rezultate mai bune trebuie să facem lucrurile mai bine din punct de vedere social emoțional și al organizării…
Trebuie făcut un tot unitar, trebuie organizată învățarea altfel, învățarea trebuie făcută prin colaborare, elevii trebuie să interacționeze cu conținutul, trebuie ca profesor să încerc să ajung la conținutul care îmi trebuie prin intermediul intereselor copiilor. Că așa învățăm și noi cel mai bine ca și adulți, ne ducem la cursurile care ne interesează, nu la cele care nu ne interesează. E adevărat că în școala obligatorie trebuie să fie anumite materii, că altfel copiii se dezvoltă unilateral, dar trebuie să mă gândesc cum să facă să leg un conținut aparent arid de interesele lor, ce e relevant pentru ei?
Trebuie să te gândești cum fac acest lucru integrat și la copiii foarte mici integrat înseamnă social, emoțional, cognitiv. Și dacă i-am forma de atunci foarte bine ar ști în gimnaziu și în liceu ce să facă.
Aș ști, dacă tu, colegul meu de bancă, îmi dai coate, să comunic cu asertivitate: nu-mi place, iar apoi aș sta atent la oră. Dacă n-am învățat lucrul ăsta, atunci stau și îndur. Sau te bat. Fiecare stă să își gândească strategia, deși idealul educațional, am verificat azi dimineață, a rămas același dintotdeauna și în noua lege a educației: dezvoltarea armonioasă și integrală a copilului. Lucrul nou care s-a adăugat de la legea din 2011 e că elevii trebuie să aibă și spirit antreprenorial. E foarte bine și frumos, nu strică, dar până acolo mai avem mult, pentru că, de fapt, dacă ne uităm la rezultate, noi nu dezvoltăm integrat copilului.
Scopul materiilor este să dezvolte multe feluri de prelucrare de informații și de raportare. În realitate, scopul materiilor în preuniversitar nu este să mă specializez. Acesta e scopul materiilor în universitar, când deja am adultul care, teoretic, își ancorează cunoștințele foarte ușor, deși si la facultate tot profesorul care reușește să ne ajute să înțelegem e întotdeauna preferat în sensul în care rămânem cu conținutul.
Eu cred că în învățământul preuniversitar toată lumea ar trebui să își spună: eu predau educație fizică pentru ca elevii mei să se dezvolte, eu predau matematică pentru ca ei să poată gândi logic, eu predau gramatica pentru ca să se poată exprima corect, eu predau arte pentru ca să vadă altfel realitatea și să aibă o altă grilă de lectură a realității. Nu ca să dea la Arte sau să dea la Matematică, asta e o consecință.
Potențialul acestor copii nu a fost scos la iveală din varii motive. Toți ar putea mult mai mult
Scopul învățământului obligatoriu este să-l dezvolte pe copil, apare în idealul educațional că trebuie să poată fi un cetățean activ, autonom. Arătați-mi-l! Toți ajung undeva, dar de multe ori nu la nivelul potențialului lor. Eu spun cu mâna pe inimă: rezultatele slabe obținute de actuala generație de clasa a VIII-a nu exprimă potențialul pe care această generație îl are. Potențialul acestor copii nu a fost scos la iveală din varii motive. Toți ar putea mult mai mult, asta trebuie de fapt, să îi ajut să-și împlinească potențialul care ar fi el de 6, de 8, de 10. Trebuie să-i aducem de la 5 în sus, ei au acel 5 pentru că n-am reușit să-i ajutăm să ajungă la 8.
Și o să o să spun acum un lucru care ține de contextul clasei, deci ține de un anumit fel de ancorare, dar e contextul mai mult fizic. Trebuie neapărat să reducem numărul de copii din sălile de clasă. Profesorul e tot om, profesorul e tot un sistem cognitiv. Cum lucrăm cu 30 de persoane astfel încât să ne predăm conținutul, să avem grijă să se simtă bine, să fim pe interesele lor, să discutăm ce și cum? Anii de învățământ de până acum ne arată că nu se poate, și atunci trebuie redus numărul ca să pot să centrăm pe interesele fiecăruia.
După școală, urmează temele, iar temele sunt o sursă de stres în multe familii. Care ar trebui să fie raportarea părinților față de teme?
Aici răspunsul e foarte complex, firește și nu tot trebuie să cădem de acord că temele sunt importante, că, dacă nu exersez, poate profesorul să predea oricât de frumos că o oră nu ajunge.
Trebuie să recunoaștem noi onest, ca părinți, dacă în ciclul primar i-am ajutat să învețe rolul temei sau nu. Dacă învățătoarea dă o temă și copilul vine acasă și tu spui: Iar ai teme, du-te și fă-ți-le!, evident copilul preia atitudinea și o transmite înapoi la școală. Chiar și atunci când, poate nu am spus, dar am gândit așa: Of, iar ai teme! Am avut grijă să-l învăț pe copil că temele sunt important, să stau să le verific, pentru că nu numai învățătoare la școală trebuie să facă asta, copilul trebuie să înțeleagă că și pe mine mă interesează să facă lucrurile bine.
Mă vede și pe mine că nu stau într-una pe telefon sau pe laptop când el își face temele? Că nici mie nu mi-ar plăcea ca eu să-mi fac temele și cea de lângă mine să se uite la filme și să spună: eu pot, pentru că am o vârstă. - Tu nu poți încă. - Păi atunci aștept să am și vârsta respectivă. Și o să încep să intru în conflict: - Tu fă-ți temele.
Părinții trebuie să fie onești să se gândească din capul locului ce modele oferă înainte să se supere. De abia apoi putem ne supărăm dacă al nostru copil nu face și nu face. Dar scad șansele să nu facă, dacă un copil înțelege rostul. Părinții de astăzi care își pun copiii la teme, nu pot să zică că ei au adorat temele.
Nu știu de ce noi avem ideea că temele sunt ca un test. Nu sunt teste, temele mă pun să exersez și, dacă n-am înțeles ceva, mă duc înapoi la profesor ca să-mi explice
Din perspectiva dezvoltării, copiii ar putea fi autonomi din gimnaziu și să-și facă singur temele - nu mai este nevoie decât de verificarea profesorului. Nu trebuie să verificăm tema la chimie, la geografie, la română, decât dacă un copil poate să aibă întrebări.
Atunci fie știu să-i răspund, fie nu, și atunci căutăm împreună și încerc să-l ajut, fie îi spun să meargă a doua zi la școală și să întrebe profesorul. Pentru că acesta e rolul temelor, nu știu de ce noi avem ideea că temele sunt ca un test.
Nu sunt teste, temele mă pun să exersez și, dacă n-am înțeles ceva, mă duc înapoi la profesor ca să-mi explice. Dar copilul trebuie să audă de la cineva că poate să facă acest lucru și noi, ca părinți, avem rolul acesta.
Temele sunt vitale ca să exersez, dar temele pot fi date sub mai multe forme. Am putea, ca profesori, să variem felul lor, să le dăm să caute ceva, apoi de la acel ceva să facem conținutul mâine la clasă. Este sensul invers: ajungem la conținut pentru că m-ai pus să mă gândesc la anumite lucruri. La matematică, fizică, chimie, și acolo se pot face foarte multe lucruri interesante. Poți să-i pui să își calculeze suprafața balconului și fiecare va avea alt balcon și altă dimensiune și poți să-i pui după aceea tu, ca profesor, să compare, ca să-i faci să înțeleagă sensul temei, nu doar bifezi o bifezi. Poți să analizezi tema cu fiecare, să îl întrebi ce metoda a folosit și să zici: Excelent! Și poți să ai 20 de excelent în clasă.
Câteodată, e spre interesul copiilor să lucreze în grup, dar ei trebuie învățați să lucreze în grup, câteodată trebuie să lucreze individual, dar trebuie învățați să lucreze individual Trebuie să înțeleagă de ce pentru un proiect trebuie mai multe surse, de ce trebuie să citez sursele la final? Asta e surpriza mea cea mai mare: ne supărăm pe plagiatorii de vârste mai înaintate, dar în gimnaziu copiii nu sunt învățați că pentru orice informație trebuie să treacă sursa, chiar dacă e Wikipedia.
Multe studii arată că adulții de mijloc - în psihologia dezvoltării aceștia sunt cei între 40 și 65 de ani, care deja prezintă degradări, doar că nu se resimt - învață mai bine, dacă redevin studenți decât colegii lor mai tineri, care vin la facultate pentru că trebuie, dar vor să se și distreze, câteodată învață, altădată nu învață, cum am făcut toți.
Lumea se schimbă în mod accelerat, avem nevoie să acumulăm abilități noi, cum să reușim să nu ne oprim din învățare pe măsură ce înaintăm în vârstă?
De foarte multe ori adulții se ancorează natural în interesele lor și merg pe domenii sau subdomenii noi în funcție de acestea, fie pentru că le place ceva foarte mult, fie pentru că au nevoie pentru o nouă treaptă profesională. Multe studii arată că adulții de mijloc - în psihologia dezvoltării aceștia sunt cei între 40 și 65 de ani, care deja prezintă degradări, doar că nu se resimt - învață mai bine, dacă redevin studenți decât colegii lor mai tineri, care vin la facultate pentru că trebuie, dar vor să se și distreze, câteodată învață, altădată nu învață, cum am făcut toți. Adultul de mijloc știe exact de ce a venit la facultatea aceea, care e scopul și atunci ancorarea aceasta se face în mod natural.
Dacă ea nu poate fi făcut în mod natural - și mă gândesc exact la cadrele didactice care, chiar dacă sunt pasionate de domeniul lor, din timp în timp au nevoie formare continuă - formatorul trebuie să ancoreze informațiile în domeniul lor de interes sau în metodele de predare, nu să vină să dicteze și să dea la sfârșit o diplomă. Chiar și dacă avem adulți în față, ar trebui să ancorăm în realitate... E adevărat, mai puțin în senzorio-motor, că n-o să sărim într-un picior, decât dacă vrem, dar putem ancora în toată baza lor de cunoștințe, în toată experiența lor. E foarte util să imaginăm cu ei situații la clasă și să vedem cum le putem rezolva. Și ne dăm seama că varianta cea mai eficientă a venit numai după ce fiecare a contribuit. Și atunci ei se pot gândi. Ce frumos merge! Poate și în clasa mea se găsește soluția cea mai bună dacă vine din mai multe minți, uite un motiv să învăț să folosesc învățarea prin colaborare cu copiii.
Ceea ce reușești să dezvolți în profesorii pot da mai departe elevilor lor și de asta sunt importante programele de formare continuă, nu pentru niște credite trecute la dosar. Unii profesori cu experiență vor spune: da, dar ce învățăm azi seamănă cu ce spunea Piaget... Foarte adevărat, seamănă foarte mult cu Piaget, dar sunt și diferențe fundamentale care au fost descoperite din anii `90 încoace. De aceea eu trebuie să mă formez, continuu, nu mai pot rămâne la metodicile din anii 70. Care nu sunt rele și trebuie să iau ce e bun din ele și să adaug ce s-a mai descoperit, pentru că neuroștiințele avansează foarte mult.
Foarte mult de inteligența artificială actuală este algoritmică, e utilă e bună, pot sistemele să facă multe lucruri, dar nu pot încă să creeze cu adevărat.
Inteligența artificială este din ce în ce mai prezentă în viața noastră, care credeți că va fi impactul acesteia asupra inteligenței naturale?
Eu nu sunt expert în inteligența artificială, deci trebuie precauție în a digera tot ce spun, pentru că vin din afara domeniului, dar domeniul este în cadrul familiei științelor cognitive. Foarte mulți cercetători în domeniul științelor cognitive exact asta vor să afle: ce e inteligența de orice fel, cum învățăm și cum reușim ca specie să creăm, că asta ne diferențiază mult de alte specii. Vestea bună e că inteligența artificială e încă foarte departe.
Se apropie, dar e departe. Foarte multe elemente din dezvoltare se studiază cu sisteme robotice, pentru că acolo tu poți „manipula” creierul robotului, pe când creierul unui copil nu poate și nu trebuie manipulat, trebuie să ai grijă ce metode folosești. Poți inclusiv desface cereierul robotului, pui firele altfel și vezi ce se întâmplă, deci e un instrument de cercetare. Cei care studiază cu roboții încă n-au integrat nici măcar toate modalitățile senzoriale în a avea un răspuns coerent de tip percepție integrată. Deci suntem departe. Copilul face asta de când se naște, chiar dacă durează dezvoltarea lui, copilul învață să vorbească, după primul an de inputuri și învățare de regularități statistice cu foarte mare ușurință. Nu știm exact toate mecanismele, trebuie să știm toate mecanismele ca să le implementăm într-un sistem artificial. Deocamdată ce avem implementat în sisteme artificiale sunt abilități disparate.
Să faci un robot cu inputul minimal pe care-l avem noi, când ne naștem, care să se dezvolte singur, doar ca reacție la mediu e foarte greu. La noi în sistem nu mai intervine nimeni să deschidă mintea să mai facă două legături cu penseta ca să învăț eu cu ce am avut potențial la naștere. Interacționez cu lumea și mă dezvolt, potențialul meu crește și ajung adultul autonom, care poate gândi critic. Asta cum o facem la roboți, ca să fie cu adevărat inteligență artificială? Foarte mult din inteligența artificială actuală este algoritmică, e utilă e bună, pot sistemele să facă multe lucruri, dar nu pot încă să creeze cu adevărat. Mai este mult până inteligența artificială să poată fi exact ca noi. Acum, problema cu este că întotdeauna omenirea folosește descoperirile în sensuri mai puțin dorite. Acolo văd eu singura problema, în etica fiecăruia, pentru că dacă folosești inteligența artificială pentru scopul pentru care a fost creat fiecare sistem în parte nu se întâmplă nimic rău. Mă ajută să fac descoperiri noi, simulări multiple pe care pot să le fac foarte repede. Unui cercetător îi trebuie nu știu câte zeci de ani să le facă. Ne ajută, cu siguranță, dar întotdeauna orice descoperire a fost folosită de câțiva și pentru beneficii proprii. Acolo va fi problemă, cred eu, și acolo cei care sunt în domeniu și care studiază și etica domeniului sunt sigură că încearcă să țină lucrurile pe loc. Cum s-a întâmplat, de exemplu, în biologie și genetică, unde temerea majoră a fost că imediat vom face copii cum vrem noi la nu știu ce standard. Nu s-a întâmplat, și pentru că încă nu putem, dar și pentru că etica biologiei a venit foarte puternic să spună ce avem voie să facem și ce nu și din ce considerente. Cred că fiecare domeniu trebuie să aibă în mod constant asta pentru că altfel ajung produsele să fie folosite pentru lucruri nedorite.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.