Foto - Profimedia Images
Multe s-au spus în ultimul timp pe tema educaţiei. Bani, grevă îndreptăţită sau nu, profesori dedicaţi sau experiențe nefericite etc. Am fost recent la o specializare în Austria, iar ce am văzut acolo mi-a adus în față imaginea multitudinii de nuanţe pe care le poartă subiectul şi pe care tindem să le ratăm.
Bârnele din lemn din curtea grădiniţei din Austria şi copiii mici nesupravegheaţi care se balansau nestigheriţi pe ele m-au făcut să mă gândesc că există mici capsule în tot acest subiect vast care cer a fi înţelese, care cer ieșirea din impersonalul „să se facă”, care cer deschiderea de a face altfel noi înşine începând cu ieri și de a accepta că da, probabil nu vom schimba nimic la nivel macro, dar măcar copiilor noştri le va fi un pic mai bine.
Ce se întâmplă în această țară: la intrarea în şcoală se face o evaluare în care se testează pregătirea copilului pentru această nouă etapă. Un învăţător experimentat ştie să observe, cu instrumentele sale, acele aspecte care îi dau răspunsul legat de nivelul de dezvoltare a copilului. Dacă mai beneficiază şi de sprijinul unui psiholog bun din cadrul şcolii putem spune că este deja o situaţie foarte fericită. Doar că nu este suficient, iar experienţa ultimilor ani şi cercetările specialiştilor o arată din plin. Pentru că la vârsta de 6, 7 ani, înainte de intrarea în şcoală, orice copil ar trebui să treacă printr-o evaluare senzo-motrică. Adică acea evaluare făcută pe bune şi care arată aspecte mai puţin vizibile pentru cei din jur: coordonarea mână-ochi şi conştientizarea bilaterală, nivelul de atenţie, orientarea în spaţiu etc. Mai exact, o evaluare a funcţiilor executive ale creierului cu instrumentele mişcării pentru că aceasta este definitorie acestei vârste.
Ce se testează? Nu multe, nu puţine: sărituri într-un picior, săritura de la o înălţime de 30 de cm şi peste o sfoară aflată la 50 cm deasupra solului, susţinerea greutăţii corporale atârnând de o bară timp de 10 secunde, mers pe bârnă înainte, înapoi şi lateral, tăierea pâinii cu un cuţit etc. De ce? Pentru că în lumea creierului şi a mişcării există o primă lege care guvernează peste toate: prima grijă a creierului este să ştie că îşi poate menţine echilibrul în orice condiţii. Aceasta dă siguranţă, încredere în sine. Care vin la pachet cu ceea ce ne dorim cu toţii pentru copii: control al impulsului, toleranţă la frustrare, aşteptare, comportamente reglate, adaptate cerinţelor sociale. Adică exact temelia de care are nevoie învăţătorul pentru a clădi în planul învăţării academice.
Cum?! „Dar oricum copiii se zbenguie, deci ce mai trebuie evaluare pentru asta?” Scuzaţi, dar uitaţi! Din păcate am rămas prea mult cu imaginea generaţiei de acum 30 de ani, când nu prindeau să se vindece juliturile de ieri din genunchi că apăreau altele noi, când nu era o problemă să te urci la peste 4 sau 5 m în cireş de unul singur, când era normă că la 8 ani deja trebuie să ai grija fratelui mai mic. Toate acestea făceau, într-adevăr, o astfel de testare să pară o glumă, pentru că 99% ar fi trecut de ea fără discuţie. Doar că astăzi nu mai este aşa. Cei foarte preocupați cu adevărat de viitorul copiilor au numărat: la vârsta de 7, 8 ani, un copil avea în repertoriul său o medie de până la 1000 de mişcări diferite. Astăzi, din cauza tehnicizării vieţii umane, intră prea devreme într-o amorţeală senzo-motrică iar gama de mişcări s-a redus la 200, cu consecinţele de rigoare în plan motric, emoţional, cognitiv. Adică sistem nervos afectat mult prea mult de lipsa mişcării înţeleasă ca hrană pentru creier.
O ascult pe o doamnă mutată din Botoşani în Germania. În grădiniţă, fetiţa ei a trebuit să se descurce singură începând cu vârsta de 3 ani cu tot ceea ce înseamnă îmbrăcăminte, încălţăminte, strâns masa, şters masa. Doar cu mic ajutor şi asistenţă de la, surpriză, un copil mai mare, un coleg de 5, 6 ani. Da, asta face şi ea acum, la rândul ei: a crescut şi, deja, la 6 ani trebuie să aibă în supraveghere un copil mai mic. Hmm… stau şi mă gândesc că ceea ce se pune în practică acolo înseamnă deja jumătate din ceea ce trebuie să bifeze copilul la 6 ani, fără ca familia să fie nevoită să ştie ce înseamnă o evaluare senzo-motrică.
Scara de lemn şi bârnele suspendate în curtea grădiniţei din Austria, copiii balansându-se singuri pe-acolo, reflexul format în ţară – de a exclama „nesupravegheaţi!” –, gândul la normalitatea vacanţelor de schi cu şcoala unde nu iese o isterie naţională dacă un copil îşi rupe piciorul, pentru că scopul declarat este ca ei să înveţe, toate acestea mă dezarmează un pic.
Poate că nu intră nimeni, nici acolo, în detalii. Poate că nu ştiu oamenii câţi centri foarte importanţi din creier sunt activaţi atunci când corpul îşi poate menţine echilibrul în condiţii de viteză, precum în schi. Nu ştiu, dar o fac pur şi simplu. La fel şi scara din curtea grădiniţei, strânsul mesei şi multe altele. Iar rezultatul se vede în copii mai bine pregătiţi pentru şcoală şi pentru viaţa mare, acolo unde hainele nu dispar ca minune de prin cameră, ci sunt puse frumos înapoi în dulap sacrificând o jumătate de oră de joc, adică de plăcere, de cuplare la sursa nesfârşită de dopamină care-i bună, dar nu continuu.
Ceva îmi spune că avem nevoie să coborâm cu picioarele pe pământ şi să ne întrebăm mai concret ce înseamnă cei 7 ani de-acasă. Se vor fi încheiat curând doleanţele, greva, dar ceea ce avem noi de făcut tot rămâne. Achiziţiile unui copil până în vârsta de 6, 7 ani sunt responsabilitatea părinţilor, contribuţia lor la noua etapă în care va intra copilul. Poate că trebuie să începem direct, cu o evaluare senzo-motrică la 3, 4 sau 5 ani. Să întrebăm o persoană în domeniu şi să vedem despre ce este vorba. Sau să ne întrebăm de ce or face nemţii aşa la grădiniţă şi nu altfel? Sau să îndrăznim să facem cerere pentru instalarea unor bârne în curtea grădiniţei. Neuitând să privim în jur şi să admitem gradul de distragere digitală al adulţilor şi întârzierile în dezvoltarea psiho-emoţională a copiilor, întârzieri cu care tot învăţătorul va trebui să se descurce. Adică să preia ceea ce este acum invizibil şi să „rezolve” cum poate aspecte pentru care nu are instrumentele necesare. Şi nici timpul.
Să vedem deci ce este de făcut şi să trecem dincolo de imperfecţiunea inerentă a cuvintelor de mai sus, aflate în căutarea clarităţii şi a echilibrului pentru un unghi de vedere nu foarte uşor de redat. Căci ideea rămâne: educaţia este un aspect care ne priveşte pe toţi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Scopul unui screening este de a identifica copiii care au nevoie de o evaluare mai atenta.
Si la noi in scoli se face un screening de catre logopezi. In mod normal acest screening ar putea include si (psiho)motricitatea. Nu cred insa ca au teste standardizate de motricitate pentru ca astea costa bani. Am vazut logopezi testand in cabinet. Nu topaia niciun copil in curtea scolii :).
BTW, la noi nu prea am vazut diagnostic de tulburare de dezvoltare a coordonarii aka dispraxie, locul 2 ca frecventa la copii dupa dislexie. Daca la noi nu exista de ce sa se testeze motricitatea :)). Nu-s bani pentru teste, nici pentru cursuri de specialitate sau carti. Sunt bani pentru pensii speciale, muuuult mai importante decat educatia copiilor.
Dacă vreun elev dovedește aptitudini pentru un anumit domeniu - să zicem fizică - este direcționat de către școală (consilierii școlari funcționează foarte bine) către un modul de fizică.
Diferența e clară și în testele PISA.
Si veniti cu exemple din Austria, tara care ne refuza intrarea in Schengen. Noi stim mult mai bine ce avem de facut. De aceea o ducem din ce in ce mai bine si nu mai putem de bine de cat de buni suntem.
P.S. 7 ani de acasa?! Acest concept este perimat astazi...