Înainte de a prezenta o opinie mai serioasă, invit la o abordare în joacă, conturarea a câtorva portrete în șarjă, așa cum se văd ele dinspre cancelarie. În a doua parte a articolului, veți putea citi și centrul de greutate al argumentației mele.
Română. Profesorul suspicios
El știe că un text aduce și posibilitatea unui subtext, având o mare cantitate de non-spus pe care el, profesorul de română, se simte invitat să o descifreze. Când cineva spune „mă doare capul”, semiotica îl avertizează că poate decoda și altfel mesajul: „Nu am chef de tine, menajează-mă, nu-mi vorbi mult.” Astfel, ajunge să facă hermeneutică din orice. Chiar asta a vrut să spună elevul? Sau colegul meu de cancelarie? Atent la cuvinte, sensibilitatea lui e mereu în gardă.
Matematică. Profesorul poet
Da, el e poetul cancelariei (derivă din „poezia matematicii”, din abstractul cifrelor?). Idealist, cultivat, contemplativ. Spectacolul lumii îl fascinează și este foarte sensibil la circulația ideilor din jurul lui. Poți afla, cu surprindere, că e abonat la „Magazinul istoric” și că ascultă regulat Radio France. Uneori nu are însă aderență la cele mai practice lucruri.
Desen. Profesorul boem
Pe converșii lui se află adesea pete de vopsea ori de graffiti. Foarte prietenos, ingenuu. Vorbește cu toată lumea în cancelarie și de obicei abordează subiecte filosofice, într-o manieră foarte inteligentă, dar pe un ton senin, sprințar. Știe o mulțime de anecdote (unele mai deocheate) despre artiști.
Biologie. Profesorul bisturiu
Este pasionat de: entomologie, dendrologie, floricultură, viticultură, pomicultură, genetică, ecologie, zoologie, anatomie. Știe o mulțime de cuvinte ciudate, terminologia lui profesională e o junglă și numai el are maceta să facă lumină. Când privește în juru-i, el nu vede, ca noi, stejari și frasini, ci quercus robur și fraxinus angustifolia. Este foarte corect și principial, iar când vine vorba ca elevii să respecte termenul la proiecte, taie în carne vie.
Limbi străine. Profesorul sofisticat
Profesoara de limbi străine este un model de feminitate. Cultivată, sensibilă, cochetă, modernă. În geanta ei, lângă volumul de Proust, Shakespeare sau Goethe, stă mereu trusa de machiaj de calitate. Se simte chemată să accesorizeze o lume prea gri, atât prin vestimentația și accesoriile proprii, cât și prin atitudinea ei, optimistă și echilibrată.
Istorie. Profesorul înțelept
Profesorul de istorie este înțeleptul din agora cancelariei. Gândește, ca și la istorie, în cauze și efecte, vede în acțiuni incipiente dezvoltarea lor ulterioară. Este uneori de o contemplare, dacă nu pesimistă, măcar sceptică, rezervată. Cunoaște prea bine de ce e capabilă umanitatea și totuși încă îi mai acordă încredere. O acceptă cu toleranță, ca pe un copil năzdrăvan pe care trebuie să-l ierți și să-l iubești.
Sport. Profesorul neobosit
Sâmbătă, cros. Luni, meci. Miercuri, gala judo. Joi, volei. Îi însoțește pe elevi peste tot, neobosit și pasionat, încât ne întrebăm dacă mai are viață personală. Devotamentul lui pentru copii se vede pe marginea terenului, când trăiește fiecare pasă a elevilor, dar, mai ales, se vede prin lungile antrenamente. Ne aduce nouă, celorlalți profesori, mustrări de conștiință, căci nu știm dacă am fi capabili să tăiem familia sau odihna din planul de weekend ca să îl dedicăm pregătirii elevilor.
Trecând peste pamfletul de sus (eu nu mă regăsesc, de pildă, în profesorul de română) ne întrebăm: există profesori, unii mai buni decât alții? Indubitabil, nu suntem toți la fel. Nu e un truism și nu e inutil a reaminti acest aspect, căci există unele voci care ne recomandă un tip de profesor ideal. Ca și când ar fi normal să clonăm același profesor al cărui portret a fost decupat după un calapod infailibil. Profesorul acesta prezentat ca ideal e mereu răbdător, creativ, amuzant, calm, sigur pe el, conectat la nou, prietenos, egal în reacții. Fals. Deși există câteva calități esențiale, subliniate și de cărțile științifice de specialitate, restul sunt variații nesemnificative.
Astfel, umorul nu este o calitate care să conteze cu adevărat, ci ține de personalitate și temperament. Avem nevoie deopotrivă de profesorul cu spirit efervescent, ca și de acela cu ținută rigidă, academică. Nici codul vestimentar nu este cel care validează sau invalidează un profesor bun. Nici converșii, nici cămașa cu guler tare nu te recomandă în vreo măsură mai mare.
La fel, gradul de apropiere față de elevi. Există tipul profesorului foarte apropiat, confident, care poate ajuta prin aflarea unei probleme foarte specifice și oferirea unui sfat adaptat. Dar e de apreciat și tipul profesorului distant, rece, care își găsește și el admiratorii lui în colectivul de elevi, datorită, poate, unei ținute demne, a simțului de dreptate, a probității profesionale. Nu toți copiii sunt la fel și, în consecință, adesea ei tind să se atașeze de profesorul care le seamănă prin personalitate. A dori să nivelezi modul de manifestare a profesorilor, înseamnă ca unii elevi să nu aibă un model la care să se raporteze. Am întâlnit elevi care preferau tipul profesorului mai exigent. Asta este o realitate pe care am aflat-o cu maximă surprindere. Iată ce exemplu mi s-a oferit: atunci când se dă un termen pentru un proiect sau o evaluare, adesea unii elevi nu reușesc să fie pregătiți la timp. Vorbind în numele clasei, conving profesorul să amâne evaluarea. Acest lucru este frustrant pentru elevii care s-au pregătit, deoarece le poate încurca programul (de pildă, ulterior nu mai au informația la fel de proaspătă), iar respectarea unei discipline de lucru li se părea importantă. Există apoi profesori care, în timpul predării, sunt foarte riguroși și structurați, alții care sunt mai divaganți, arborescenți, cu paranteze în paranteze. Unul câștigă în acuratețe, pierzând însă în atractivitatea discursului, celălalt, invers. Pedagogia subliniază importanța ca profesorul să nu fie conflictual, ceea ce e absolut firesc, dar o mânie temperată este cât se poate de umană.
La începutul anului școlar, obișnuiesc să prezint o viziune de lucru. Anul acesta, le-am spus elevilor că fiecare om are unele aspecte care îl deranjează mai tare, funcționând ca trăgaci pentru această scurtă nebunie ce este mânia. Le-am spus că pentru mine cârpa roșie fluturată în fața taurului e reprezentată de trei lucruri: joaca pe telefon (pe sub bancă), gălăgia și expresia de dispreț pentru vreun coleg (de exemplu, când își exprimă un punct de vedere la literatură, opinie cu care altcineva nu rezonează).
Nu toți copiii sunt la fel și, în consecință, adesea ei tind să se atașeze de profesorul care le seamănă prin personalitate.
Aș enunța acum acele calități ale profesorului considerate totuși esențiale, raportându-mă la mărturiile colegilor, cărți, experiență personală. Prima calitate a unui profesor este să aibă conștiința datoriei. Dacă este pătruns de ideea datoriei, aceea de a face educație, atunci toate acțiunile lui le va subordona acestui interes. Nu îi va păsa de alte influențe, dificultăți, sau de imaginea proprie.
Cred că există acest pericol, de a încerca să fii popular. Consider că profesorii obțin această popularitate la modul firesc, prin carisma lor, iar nu pentru că și-au stabilit un țel clar din asta. În școală e greu să cosmetizezi, pentru că relațiile profesor-elev devin atât de complexe și de „la vedere”, încât artificialul se simte. Având conștiința datoriei, profesorul își dorește foarte mult să fie acceptat de elevi (pentru că asta ajută enorm actului educativ), însă dacă discernământul îi semnalează că există decizii populare, dar dăunătoare pentru copil, atunci nu le va lua. Această situație se regăsește sub multe variații, de exemplu când elevii vor să profite de diriginte pentru a se învoi excesiv și neîntemeiat. Ne putem învoi elevii pe bandă rulantă, dar pentru că așa judecăm că e bine, nu pentru a ne construi o imagine bună. Tot conștiința datoriei ne poate îndemna să luăm alte măsuri care vor risca, aparent, să dăuneze imaginii noastre. De exemplu, având convingerea că pentru ora de română lectura e capitală (în absența lecturii, totul e o impostură intelectuală, un dat cu părerea nefondat), eu transform anumite momente din oră în sală de lectură. Este o tăcere studioasă, iar eu sunt acolo doar ca bibliotecar supraveghetor. E drept că, ulterior, creăm împreună, profesor-elevi, discuții elaborate, dezbateri nuanțate și contradictorii, dar un terț care nu ne cunoaște stilul și care ar nimeri în clasă exact în momentul lecturii, ar zice că mă eschivez de la predare. Ceea ce este esențial, ideea noastră de plecare, e conștiința datoriei. Ea ne va face să ne respectăm propriile decizii, spre binele elevului, fără ca acțiunea să ne fie paralizată de diferite temeri, amenințări, riscuri de calomnie.
A doua calitate ar fi aceea de a vedea copilul ca pe o persoană complexă, cu mai multe nevoi: de a fi curios și a afla, de a fi respectat, de a fi creativ, de a se simți valorizat etc. Felul în care fiecare alege să răspundă acestor nevoi este foarte variat și nu există o rețetă ideală. De exemplu, pentru a răspunde nevoii de joacă și creativitate, consider interesantă stabilirea unui refren, o metodă care ne face ușor recognoscibilă maniera de predare. La română, de pildă, pentru gimnaziu, aveam la final de oră, rubrica ”6 minute de creativitate”. Am ținut-o timp de trei ani, cerându-le elevilor, ca, după seriozitatea unor informații teoretice (foarte necesare pentru o educație solidă!) să alternăm cu realizarea de mici compuneri fanteziste. Amintesc câteva titluri: Codul bunelor maniere pentru șoricei, Vizita unei cârtițe la oftalmolog, Povestea unui melc ce dorea să se mute de acasă, Mesaj într-o sticlă, O zi a mea la bătrânețe, Sfaturi pentru copilul meu, Gândurile unei musculițe din clasa X (o numeam pe a lor) etc. Apoi, voluntar sau involuntar, aproape fiecare profesor are ”refrenul” lui. Este o anumită vorbă pe care o spune des, o anumită acțiune repetitivă. Dacă ar fi să facă un scheci (la modul cuviincios) copiii ar sesiza imediat amprenta personală și repetitivă a unui profesor, putând să o redea. Adeseori, această amprentă este voluntară. Acest comportament repetitiv e alegerea lui pentru a contribui la fixarea unui mesaj. De exemplu, eu am fost ”doamna lectură suplimentară” sau „doamna Je rêve, j’hallucine!” (predând la un moment dat franceza, punctam, glumeț, dezaprobarea unui comportament ușor nepotrivit, dorind ca elevii să și rețină aceste verbe – „visez, am halucinații!”).
Copiilor le place, de fapt, să își exerseze voința. Nicio ciocolată nu e mai dulce ca mulțumirea de a-ți fi reușit un proiect, de a fi înțeles și învățat o lecție, de a te simți azi mai înțelept și mai bun (poate) decât ieri.
A treia calitate este să fii drept, corect. Copiii nu se revoltă când iau note mici sau când sunt pedepsiți (mustrare, nota la purtare) dacă aceste acțiuni vin din partea unui profesor drept, nepărtinitor. Desigur, copiii sunt foarte dezamăgiți de o notă mică, dar nu o vor pune pe seama profesorului drept și acesta va fi iubit de aproape toți copiii (recunosc, nu de toți – ar fi posibil așa ceva, să plăcem tuturor?). Dacă elevii simt că acțiunile vin din partea unui profesor dominat de arbitrar („așa vreau eu, așa am eu chef”), atunci ei se revoltă. Ultimul meu articol a stârnit ceva controverse, exact pe tema aceasta, a sancțiunii. Precizez că în toate școlile din lume sunt sancțiuni. Cunosc bine școala franceză, am vizitat școli străine (Portugalia), citesc bloguri ale profesorilor străini, am predat la Colegiul german Goethe (si am văzut cum profesorii nemți erau mult mai fermi decât noi, românii, și ne reproșau că suntem prea permisivi). Pretutindeni în lume sunt prevăzute sancțiuni, prin legea învățământului. Înainte, când nu existau prizele securizate, unii părinți puneau leucoplast pe cele aflate la îndemâna copiilor. Așa e și în educație – predai, te joci, râzi cu elevul, dar nu uiți să pui leucoplastul pe priză. Dacă îl uităm, ne omorâm copilul. Nu uiți să stabilești niște limite, un parcurs semnalizat – ca în circulație, ca în societate. Cred în creativitate (am multe metode împrumutate din multe surse), mă joc cu elevii, din excursii ne întoarcem plini de noroi, pentru că le permit aproape orice, de la cățărat în copaci, la scăldat în râuri. Într-o excursie, le-am adus șase iepurași ca să ne jucăm în autocar și în cabană. La clasă, la fel, am multe metode atractive (mă documentez relativ mult). Dar cred și într-o educație solidă, atât morală, cât și intelectuală. Am și reușite, și eșecuri (am mai scris-o), dar mă străduiesc să fac din elevul meu nu un cățeluș dresat, ci un om reflexiv (indiferent că va fi intelectual sau muncitor necalificat), vigilent la spectacolul lumii, vigilent la nuanțe și argumente, care să înțeleagă totodată necesitatea respectării unor reguli și a efortului. Da, efort, căci copiilor le place, de fapt, să își exerseze voința. Nicio ciocolată nu e mai dulce ca mulțumirea de a-ți fi reușit un proiect, de a fi înțeles și învățat o lecție, de a te simți azi mai înțelept și mai bun (poate) decât ieri.
Așadar, consider că nu există tipul profesorului ideal. Suntem aici ca să le vorbim copiilor și de unicitatea persoanei, deci nu trebuie să adoptăm nici un model din nicio carte pseudo-psihologică care ne descrie un tip singular. În pedagogia științifică, nimic nu este ”legiferat” la modul prea specific. Fiecare are manifestările lui, pe care unii copii le admiră, iar alții nu (am arătat că ține și de temperamentul copilului). Există doar câteva cerințe bazale, restul sunt variații.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
adapta la indicațiile rigide ale pedagogiei. Nici la schimbările bruște practicate de minister. Dascălii sunt terorizați și încearcă, inutil, să împace și capra și varza. Dar să-i lăsăm pe ei că nu sunt atât de importanți.
Mă gândesc la Andrei din prima bancă. Atunci când va avea (pe bune) o licență în buzunar, va fi înregistrat și la medicul de familie cu depresie cronică, diabet și alte afecțiuni, cărora încă nu li s-a pus un diagnostic. Și asta, în condițiile în care, fizic, nu a fost agresat niciodată.
Ajungem să nu ne mai intereseze propria noastră carieră (termen incompatibil cu învățământul nostru) să aruncăm la gunoi teancul de dosare și să facem ce știm. Și dacă nu putem, plecăm.