Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Tipul profesorului ideal, din perspectiva unui profesor

Înainte de a prezenta o opinie mai serioasă, invit la o abordare în joacă, conturarea a câtorva portrete în șarjă, așa cum se văd ele dinspre cancelarie. În a doua parte a articolului, veți putea citi și centrul de greutate al argumentației mele.

Română. Profesorul suspicios

El știe că un text aduce și posibilitatea unui subtext, având o mare cantitate de non-spus pe care el, profesorul de română, se simte invitat să o descifreze. Când cineva spune „mă doare capul”, semiotica îl avertizează că poate decoda și altfel mesajul: „Nu am chef de tine, menajează-mă, nu-mi vorbi mult.” Astfel, ajunge să facă hermeneutică din orice. Chiar asta a vrut să spună elevul? Sau colegul meu de cancelarie? Atent la cuvinte, sensibilitatea lui e mereu în gardă.

Matematică. Profesorul poet

Da, el e poetul cancelariei (derivă din „poezia matematicii”, din abstractul cifrelor?). Idealist, cultivat, contemplativ. Spectacolul lumii îl fascinează și este foarte sensibil la circulația ideilor din jurul lui. Poți afla, cu surprindere, că e abonat la „Magazinul istoric” și că ascultă regulat Radio France. Uneori nu are însă aderență la cele mai practice lucruri.

Desen. Profesorul boem

Pe converșii lui se află adesea pete de vopsea ori de graffiti. Foarte prietenos, ingenuu. Vorbește cu toată lumea în cancelarie și de obicei abordează subiecte filosofice, într-o manieră foarte inteligentă, dar pe un ton senin, sprințar. Știe o mulțime de anecdote (unele mai deocheate) despre artiști.

Biologie. Profesorul bisturiu

Este pasionat de: entomologie, dendrologie, floricultură, viticultură, pomicultură, genetică, ecologie, zoologie, anatomie. Știe o mulțime de cuvinte ciudate, terminologia lui profesională e o junglă și numai el are maceta să facă lumină. Când privește în juru-i, el nu vede, ca noi, stejari și frasini, ci quercus robur și fraxinus angustifolia. Este foarte corect și principial, iar când vine vorba ca elevii să respecte termenul la proiecte, taie în carne vie.

Limbi străine. Profesorul sofisticat

Profesoara de limbi străine este un model de feminitate. Cultivată, sensibilă, cochetă, modernă. În geanta ei, lângă volumul de Proust, Shakespeare sau Goethe, stă mereu trusa de machiaj de calitate. Se simte chemată să accesorizeze o lume prea gri, atât prin vestimentația și accesoriile proprii, cât și prin atitudinea ei, optimistă și echilibrată.

Istorie. Profesorul înțelept

Profesorul de istorie este înțeleptul din agora cancelariei. Gândește, ca și la istorie, în cauze și efecte, vede în acțiuni incipiente dezvoltarea lor ulterioară. Este uneori de o contemplare, dacă nu pesimistă, măcar sceptică, rezervată. Cunoaște prea bine de ce e capabilă umanitatea și totuși încă îi mai acordă încredere. O acceptă cu toleranță, ca pe un copil năzdrăvan pe care trebuie să-l ierți și să-l iubești.

Sport. Profesorul neobosit

Sâmbătă, cros. Luni, meci. Miercuri, gala judo. Joi, volei. Îi însoțește pe elevi peste tot, neobosit și pasionat, încât ne întrebăm dacă mai are viață personală. Devotamentul lui pentru copii se vede pe marginea terenului, când trăiește fiecare pasă a elevilor, dar, mai ales, se vede prin lungile antrenamente. Ne aduce nouă, celorlalți profesori, mustrări de conștiință, căci nu știm dacă am fi capabili să tăiem familia sau odihna din planul de weekend ca să îl dedicăm pregătirii elevilor.

Trecând peste pamfletul de sus (eu nu mă regăsesc, de pildă, în profesorul de română) ne întrebăm: există profesori, unii mai buni decât alții? Indubitabil, nu suntem toți la fel. Nu e un truism și nu e inutil a reaminti acest aspect, căci există unele voci care ne recomandă un tip de profesor ideal. Ca și când ar fi normal să clonăm același profesor al cărui portret a fost decupat după un calapod infailibil. Profesorul acesta prezentat ca ideal e mereu răbdător, creativ, amuzant, calm, sigur pe el, conectat la nou, prietenos, egal în reacții. Fals. Deși există câteva calități esențiale, subliniate și de cărțile științifice de specialitate, restul sunt variații nesemnificative.

Astfel, umorul nu este o calitate care să conteze cu adevărat, ci ține de personalitate și temperament. Avem nevoie deopotrivă de profesorul cu spirit efervescent, ca și de acela cu ținută rigidă, academică. Nici codul vestimentar nu este cel care validează sau invalidează un profesor bun. Nici converșii, nici cămașa cu guler tare nu te recomandă în vreo măsură mai mare. 

Foto: Guliver Getty Images

La fel, gradul de apropiere față de elevi. Există tipul profesorului foarte apropiat, confident, care poate ajuta prin aflarea unei probleme foarte specifice și oferirea unui sfat adaptat. Dar e de apreciat și tipul profesorului distant, rece, care își găsește și el admiratorii lui în colectivul de elevi, datorită, poate, unei ținute demne, a simțului de dreptate, a probității profesionale. Nu toți copiii sunt la fel și, în consecință, adesea ei tind să se atașeze de profesorul care le seamănă prin personalitate. A dori să nivelezi modul de manifestare a profesorilor, înseamnă ca unii elevi să nu aibă un model la care să se raporteze. Am întâlnit elevi care preferau tipul profesorului mai exigent. Asta este o realitate pe care am aflat-o cu maximă surprindere. Iată ce exemplu mi s-a oferit: atunci când se dă un termen pentru un proiect sau o evaluare, adesea unii elevi nu reușesc să fie pregătiți la timp. Vorbind în numele clasei, conving profesorul să amâne evaluarea. Acest lucru este frustrant pentru elevii care s-au pregătit, deoarece le poate încurca programul (de pildă, ulterior nu mai au informația la fel de proaspătă), iar respectarea unei discipline de lucru li se părea importantă. Există apoi profesori care, în timpul predării, sunt foarte riguroși și structurați, alții care sunt mai divaganți, arborescenți, cu paranteze în paranteze. Unul câștigă în acuratețe, pierzând însă în atractivitatea discursului, celălalt, invers. Pedagogia subliniază importanța ca profesorul să nu fie conflictual, ceea ce e absolut firesc, dar o mânie temperată este cât se poate de umană.

La începutul anului școlar, obișnuiesc să prezint o viziune de lucru. Anul acesta, le-am spus elevilor că fiecare om are unele aspecte care îl deranjează mai tare, funcționând ca trăgaci pentru această scurtă nebunie ce este mânia. Le-am spus că pentru mine cârpa roșie fluturată în fața taurului e reprezentată de trei lucruri: joaca pe telefon (pe sub bancă), gălăgia și expresia de dispreț pentru vreun coleg (de exemplu, când își exprimă un punct de vedere la literatură, opinie cu care altcineva nu rezonează).

Nu toți copiii sunt la fel și, în consecință, adesea ei tind să se atașeze de profesorul care le seamănă prin personalitate.

Aș enunța acum acele calități ale profesorului considerate totuși esențiale, raportându-mă la mărturiile colegilor, cărți, experiență personală. Prima calitate a unui profesor este să aibă conștiința datoriei. Dacă este pătruns de ideea datoriei, aceea de a face educație, atunci toate acțiunile lui le va subordona acestui interes. Nu îi va păsa de alte influențe, dificultăți, sau de imaginea proprie.

Cred că există acest pericol, de a încerca să fii popular. Consider că profesorii obțin această popularitate la modul firesc, prin carisma lor, iar nu pentru că și-au stabilit un țel clar din asta. În școală e greu să cosmetizezi, pentru că relațiile profesor-elev devin atât de complexe și de „la vedere”, încât artificialul se simte. Având conștiința datoriei, profesorul își dorește foarte mult să fie acceptat de elevi (pentru că asta ajută enorm actului educativ), însă dacă discernământul îi semnalează că există decizii populare, dar dăunătoare pentru copil, atunci nu le va lua. Această situație se regăsește sub multe variații, de exemplu când elevii vor să profite de diriginte pentru a se învoi excesiv și neîntemeiat. Ne putem învoi elevii pe bandă rulantă, dar pentru că așa judecăm că e bine, nu pentru a ne construi o imagine bună. Tot conștiința datoriei ne poate îndemna să luăm alte măsuri care vor risca, aparent, să dăuneze imaginii noastre. De exemplu, având convingerea că pentru ora de română lectura e capitală (în absența lecturii, totul e o impostură intelectuală, un dat cu părerea nefondat), eu transform anumite momente din oră în sală de lectură. Este o tăcere studioasă, iar eu sunt acolo doar ca bibliotecar supraveghetor. E drept că, ulterior, creăm împreună, profesor-elevi, discuții elaborate, dezbateri nuanțate și contradictorii, dar un terț care nu ne cunoaște stilul și care ar nimeri în clasă exact în momentul lecturii, ar zice că mă eschivez de la predare. Ceea ce este esențial, ideea noastră de plecare, e conștiința datoriei. Ea ne va face să ne respectăm propriile decizii, spre binele elevului, fără ca acțiunea să ne fie paralizată de diferite temeri, amenințări, riscuri de calomnie.

A doua calitate ar fi aceea de a vedea copilul ca pe o persoană complexă, cu mai multe nevoi: de a fi curios și a afla, de a fi respectat, de a fi creativ, de a se simți valorizat etc. Felul în care fiecare alege să răspundă acestor nevoi este foarte variat și nu există o rețetă ideală. De exemplu, pentru a răspunde nevoii de joacă și creativitate, consider interesantă stabilirea unui refren, o metodă care ne face ușor recognoscibilă maniera de predare. La română, de pildă, pentru gimnaziu, aveam la final de oră, rubrica ”6 minute de creativitate”. Am ținut-o timp de trei ani, cerându-le elevilor, ca, după seriozitatea unor informații teoretice (foarte necesare pentru o educație solidă!) să alternăm cu realizarea de mici compuneri fanteziste. Amintesc câteva titluri: Codul bunelor maniere pentru șoricei, Vizita unei cârtițe la oftalmolog, Povestea unui melc ce dorea să se mute de acasă, Mesaj într-o sticlă, O zi a mea la bătrânețe, Sfaturi pentru copilul meu, Gândurile unei musculițe din clasa X (o numeam pe a lor) etc. Apoi, voluntar sau involuntar, aproape fiecare profesor are ”refrenul” lui. Este o anumită vorbă pe care o spune des, o anumită acțiune repetitivă. Dacă ar fi să facă un scheci (la modul cuviincios) copiii ar sesiza imediat amprenta personală și repetitivă a unui profesor, putând să o redea. Adeseori, această amprentă este voluntară. Acest comportament repetitiv e alegerea lui pentru a contribui la fixarea unui mesaj. De exemplu, eu am fost ”doamna lectură suplimentară” sau „doamna Je rêve, j’hallucine!” (predând la un moment dat franceza, punctam, glumeț, dezaprobarea unui comportament ușor nepotrivit, dorind ca elevii să și rețină aceste verbe – „visez, am halucinații!”).

Copiilor le place, de fapt, să își exerseze voința. Nicio ciocolată nu e mai dulce ca mulțumirea de a-ți fi reușit un proiect, de a fi înțeles și învățat o lecție, de a te simți azi mai înțelept și mai bun (poate) decât ieri.

A treia calitate este să fii drept, corect. Copiii nu se revoltă când iau note mici sau când sunt pedepsiți (mustrare, nota la purtare) dacă aceste acțiuni vin din partea unui profesor drept, nepărtinitor. Desigur, copiii sunt foarte dezamăgiți de o notă mică, dar nu o vor pune pe seama profesorului drept și acesta va fi iubit de aproape toți copiii (recunosc, nu de toți – ar fi posibil așa ceva, să plăcem tuturor?). Dacă elevii simt că acțiunile vin din partea unui profesor dominat de arbitrar („așa vreau eu, așa am eu chef”), atunci ei se revoltă. Ultimul meu articol a stârnit ceva controverse, exact pe tema aceasta, a sancțiunii. Precizez că în toate școlile din lume sunt sancțiuni. Cunosc bine școala franceză, am vizitat școli străine (Portugalia), citesc bloguri ale profesorilor străini, am predat la Colegiul german Goethe (si am văzut cum profesorii nemți erau mult mai fermi decât noi, românii, și ne reproșau că suntem prea permisivi). Pretutindeni în lume sunt prevăzute sancțiuni, prin legea învățământului. Înainte, când nu existau prizele securizate, unii părinți puneau leucoplast pe cele aflate la îndemâna copiilor. Așa e și în educație – predai, te joci, râzi cu elevul, dar nu uiți să pui leucoplastul pe priză. Dacă îl uităm, ne omorâm copilul. Nu uiți să stabilești niște limite, un parcurs semnalizat – ca în circulație, ca în societate. Cred în creativitate (am multe metode împrumutate din multe surse), mă joc cu elevii, din excursii ne întoarcem plini de noroi, pentru că le permit aproape orice, de la cățărat în copaci, la scăldat în râuri. Într-o excursie, le-am adus șase iepurași ca să ne jucăm în autocar și în cabană. La clasă, la fel, am multe metode atractive (mă documentez relativ mult). Dar cred și într-o educație solidă, atât morală, cât și intelectuală. Am și reușite, și eșecuri (am mai scris-o), dar mă străduiesc să fac din elevul meu nu un cățeluș dresat, ci un om reflexiv (indiferent că va fi intelectual sau muncitor necalificat), vigilent la spectacolul lumii, vigilent la nuanțe și argumente, care să înțeleagă totodată necesitatea respectării unor reguli și a efortului. Da, efort, căci copiilor le place, de fapt, să își exerseze voința. Nicio ciocolată nu e mai dulce ca mulțumirea de a-ți fi reușit un proiect, de a fi înțeles și învățat o lecție, de a te simți azi mai înțelept și mai bun (poate) decât ieri.

Așadar, consider că nu există tipul profesorului ideal. Suntem aici ca să le vorbim copiilor și de unicitatea persoanei, deci nu trebuie să adoptăm nici un model din nicio carte pseudo-psihologică care ne descrie un tip singular. În pedagogia științifică, nimic nu este ”legiferat” la modul prea specific. Fiecare are manifestările lui, pe care unii copii le admiră, iar alții nu (am arătat că ține și de temperamentul copilului). Există doar câteva cerințe bazale, restul sunt variații.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • check icon
    Problema notei mici este una dintre cele mai grave probleme a învățămîntului românesc, cu un sistem deformat de notare (ar fi 10 niveluri, de fapt sunt 7, de la 4 la 10), fără criterii clare (nici nu pot fi), fără notare psihologică a copilului. Foarte grav este faptul că profesorii nu cultivă autoevaluarea, respectiv să-i lase pe elevi să se autoevalueze periodic, apoi să discute pe baza acestei evaluări. Spiritul autoevaluării ar trebui să le fie cultivat copiilor treptat și, în orice caz, în anii de liceu, când ei devin suficient de maturi pt autoanaliză. Nu mai spun că nici la facultate profesorii nu cultivă autoevaluarea ca sistem periodic de notare. Această teamă, să nu spun spaimă, de (auto)evaluare este o componentă a unei societăți corupte, căreia îi e frică de orice discuție de tip axiologic.
    • Like 0
  • "Prima calitate a unui profesor este să aibă conștiința datoriei. Dacă este pătruns de ideea datoriei, aceea de a face educație, atunci toate acțiunile lui le va subordona acestui interes."
    • Like 0
  • golan check icon
    Tin minte atitudinea profesoarei de chimie. Nu s-a facut placuta, se impunea dand note mici si fiind intransigenta. Cu totii recunosteam ca isi stapaneste bine materia predata si ca ii face placere subiectul, stiam ca are simtul datoriei justificat de pasiunea pentru subiectul predat si ca ea era corecta fata de noi. Dar, pentru cei care nu eram interesati de chimie mai departe, nu a reusit sa ne capteze atentia si sa ne ajute sa retinem mare lucru dupa ani de zile de lucru cu dansa. La reuniunea de 10 ani de liceu, ne-am adus aminte cu amuzament cum ne-a spus ca la dumneai la tara, "se poarta astfel de cercei doar la vaci" (cu referire la genul de cercei rotunzi si mari pe care ii purta o colega, in mod deloc ostentativ de altfel, avea o tinuta foarte discreta, in general). Spre deosebire, profesorul de matematica reusea sa mentina si distanta fata de elevi, dar stia si cand sa glumeasca cu noi. Pentru ca era genul de om usor de placut si pentru ca recunostea efortul depus prin felul sau de-a fi, fara sa para superior, avea atentia noastra si a reusit sa ne predea minimul necesar. Colegii mei isi dadeau silinta si macar isi faceau temele inainte de fiecare ora, chiar si cei care stiau ca nu erau interesati de facultate mai departe si se simteau rusinati cand nu terminau ce aveau de facut. La chimie, nu se mai obosea profesoara sa dea "teme", ar fi fost ignorate oricum si era nevoita sa dea "lucrari de control" des pentru ca doar frica de o nota mica ne determina sa invatam. 2 profesionisti cu calitati similare, dar care abordau problema pedagogiei usor diferit si obtineau rezultate radical diferite. Dar nu toti oamenii au acest tact inascut, se poate si invata in timp o astfel de atitudine.
    • Like 0
  • Profesorul ideal din perspectiva profesorului, a unui profesor(!), bine conturat, nu prea interesează pe cineva. Mereu se ia în seamă părerea elevului, ca şi cum ar exista un singur (fel de) elev, şi a părintelui, cu aceeaşi precizare. Unde se întîlnesc aceste perspective, în ce se aseamănă, în ce se deosebesc, mai ales în cerinţele unora faţă de ceilalţi.
    • Like 0
  • Doamna Cioc,am doi copii la o școală generală din București și situația este albastră. Profesoara de matematică,profesoarele, (s-au schimbat câteva) au comportamente de lideri nord-coreeni. Kim style. Poate ultimele trenduri in pedagogie recomanda teroarea in studiul matematicii?.. La o materie s-a schimbat profesorul și mi s-au cerut efectiv bani pentru asta; da,mi s-a cerut sa dau mită câteva sute de lei pentru ca dna directoare sa numeasca un profesor "bun". Am refuzat si acum sunt ostracizat de ceilalți părinți. Prof de engleză se adresează copiilor cu numele de familie! Poate ca a citit multă literatura engleză de război? La istorie lecția e un tabel cronologic pe o pagină de caiet. Trebuie invatat si reprodus ca atare. Mă opresc aici. Ați citit ultimul articol al dlui academician Solomon Marcus despre problemele grave ale învățământului nostru? Am sa consider articolul dvs de mai sus o efuziune de primăvară.
    • Like 2
    • @ Laurentiul
      Rucs Rucs check icon
      daca vi s-au cerut bani e fapt penal si trebuia sa actionati in consecinta, daca nu la politie, macar la inspectorat. Din cate inteleg eu, vi s-au cerut de catre ceilalți parinti, nu? Unul din ei a avut ideea ”geniala”? Daca rezonez in dezamagirea (lehamite...) dvs cu astfel de practici (rezonez total), nu acelasi lucru pot spune despre celelalte exemple. Deci, ca profesor ce are constiinta datoriei, cum spuneam, trebuie sa te gandesti la binele copiilor, nu la imaginea ta, nu la ”a da bine”. Una din marile, marile prostii, la care profesorul a fost supus (profesorul fricos, si toti ne luptam azi cu frica, lasitatea) este sa dicteze mult, sa rupa mana copilului, ca sa vada parintele acasa cat se munceste, ce zelos e profesorul, cat suflet depune. De ceee? Informatia e redundanta, e deja in manual si in ce iti vorbesc eu. Asculta, explicam, vorbim, problematizam, iar in caiet schematizam. E stiut ca atunci cand scrii in caiet o faci mecanic, iar de notite profiti acasa, cand le revezi. Dar pe moment nu digeri ce scrii acolo, o faci robotic. Este exact ce spuneam, daca nu am fi intr-o cursa a inarmarilor, ci intr-un parteneriat veritabil, intr-un minim pact de incredere, eu, ca profesor, nu as avea nevoie de dovada scrisa, de ”contract prenuptial” cu familia. Notitele eu le dau pentru elev, nu ca sa ma pun la adapost de un ochi critic al parintelui. Iar in caiet pot sa scriu z-e-r-o daca experienta si constiinta imi spune ca am avut o ora densa, cu explicatii, exercitii, discutii. Deci tabelul acela de la istorie s-ar putea sa fie esenta lectiei, pe care profesorul a discutat-o intens in clasa. Nu am fost acolo, dar nici dvs. Este vorba de autonomii institutionale, la modul minimal. Scoala nu intoarce copiii impotriva familiei, nu s-ar putea ca nici familia sa nu sape firava, infirma autoritate a scolii? Stiati ca o proportie covarsitoare de parinti se refera in fata copiilor lor despre profesori doar cu pronumele demonstrativ popular (aia de romana, aia de istorie etc?). Ok, nu mai suntem pregatiti ca pe vremea lui Spiru Haret, si totusi viata ne-a pus intr-o relatie autentica, de grija si responsabilitate, asa cum putem, cu acesti copii ai dvs. Iar in ce priveste prof de engleza... cred ca aveti o sensibilitate usor exagerata. Nu sunt necesare sensibilitatile de ton. S-ar putea ca raceala ei sa fie din temperament, nu din intentie. Sunt oameni foarte profesionisti, dar care au o anumita tinuta. Dl profesor Iohannis nu cred ca si-a numit niciodata elevii altfel decat pe nume :). Luam de la fiecare ce poate da! Profesorii nu sunt martieni, duhuri imaculate care au venit sa predea copiilor dvs. Dar daca au bune intentii, constiinta datoriei si un pic de creativitate (nu vorbim de cei abuzivi, de zona infractionala) atunci totul e ok. Oricum, cand aveti plangeri, adresati-le direct profesorului, solicitati o intalnire. P.s. da, acest articol al meu a fost scris la modul mai relaxat, dar nu inseamna ca nu cred ce am scris.
      • Like 4
    • @ Rucs
      Rucs Rucs check icon
      *experienta si constiinta imi spun. :) lapsus calami.
      • Like 0
    • @ Rucs
      Să sperăm că nu-i un parapraxis. :)
      • Like 0
    • @ Rucs
      Stimata doamnă,va mulțumesc pentru interes și pentru sfaturile "administrative" de rezolvare a problemelor. Textul meu nu este generat de "lehamite" sau de nevoie de sfaturi. Este indignare. Mediul didactic îmi este familiar. Formularea "aia de mate" sau "ăla de istorie" a fost dintotdeauna în jargonul elevilor,va reamintesc de Grigore Băjenaru-Cișmigiu et Comp. Se fac 100 de ani in curând. Un secol de exprimare neglijentă.. Dna profesoara,nu cere nimeni "duhuri imaculate" la catedre! ("pentru acești copii ai dvs" am notat).Banii de care vă vorbesc au fost primiți,s-a schimbat prof. Pe bani. Nu este o inițiativa a unui "părinte genial",este un sistem corupt pentru care elevul a devenit un mijloc,nu un scop. Cu manuale improprii,cu amenințarea mediei pentru liceu,cu meditații si favoritisme. Pentru dna de engleză o să rog câteva școli din Anglia sa-i explice pe email de ce nu este pedagogic să strigi un copil de 10 ani pe numele de familie. Oricum mă surprinde că n-ați sesizat grotescul situației. Este rândul meu să vă bănuiesc de o regretabilă insensibilitate. Să trecem la general: Nu aveți o părere si despre problemele descrise de dl prof Solomon Marcus? Parti-pris?
      • Like 2
    • @ Laurentiul
      Rucs Rucs check icon
      Ceea ce spune dl Solomon Marcus; referitor la teme, este foarte just. Un copil ajunge sa munceasca mai mult decat un adult. De fapt, cum scriam in penultimul articol, nu prea munceste la scoala. In unele scoli (poate nu la dvs) copilul mai mult oboseste inutil la scoala, intr-un mediu tensionat, cu tipete, dese intreruperi pentru a se capta si atentia lui x, y... Iar atunci profesorul incearca sa mai repare lipsa de concentrare prin tema, gandindu-se ca acasa, in linistea biroului sau, copilul o va regasi. (am scris in articol ca nu se respecta ROFUIP pentru a se crea disciplina si un mediu armonios). Alteori; copilul oboseste inutil pentru ca profesorului ii e teama de director, parinti (gura lumii) si dicteaza in caiete, in dauna explicatiilor, iar copilul nu intelege mai nimic din lectie, dar are dovada scrisa (ca un copist) ca ora s-a facut. Acum, mai e insa o problema. Sunt parinti care gandesc ca noi si dl Marcus, dar, daca cer la sedinta cu parintii mai putine teme, se regasesc iar ostracizati, cum spuneati. Eu am fost reclamata la un moment dat ca nu dau multe teme.
      • Like 2
  • Ați pus punctul pe i. Pentru a fi un dascăl bun, nu neapărat ideal, trebuie să faci o alegere: tu sau elevul. Dacă te alegi pe tine vei urma cu sfințenie metodica, indicațiile haotice ale ministerului fără sa te intereseze faptul că elevii nu vor învăța nimic. Dacă alegi elevul, trebuie să fii cu ochii în patru. Să nu te prindă ministerul că faci treaba. Cum ar fi la o inspecție să lași elevii să citească în oră? Ce ar spune unii dintre părinți? Că profesoara aia nu face nimic. Sta acolo ca să treacă ora. Cred că mulți dascăli s-ar apropia de ideal dacă ar fi lăsați să lucreze așa cum știu. Unii au (ne)norocul harului și nu se pot
    adapta la indicațiile rigide ale pedagogiei. Nici la schimbările bruște practicate de minister. Dascălii sunt terorizați și încearcă, inutil, să împace și capra și varza. Dar să-i lăsăm pe ei că nu sunt atât de importanți.
    Mă gândesc la Andrei din prima bancă. Atunci când va avea (pe bune) o licență în buzunar, va fi înregistrat și la medicul de familie cu depresie cronică, diabet și alte afecțiuni, cărora încă nu li s-a pus un diagnostic. Și asta, în condițiile în care, fizic, nu a fost agresat niciodată.
    • Like 4
    • @ Dana Punct
      Rucs Rucs check icon
      comentariul dvs e mai judicios decat articolul meu, care sufera prin subiectivism si metaforizare. Dar ideea dvs de sus este exact ceea ce am vrut sa arat :)
      • Like 2
    • @ Rucs
      Mă bucur ca suntem pe aceeași lungime de undă. Pe vremea când mai luptam încă cu morile de vânt din învățământ mi s-a întâmplat să fiu refuzată de o elevă când i-am oferit rolul principal în sceneta de Valentine's Day. Tremura și mi-a spus că nu o mai lasă mama (bravo ei). Are diabet și e foarte emotiva. O "Andree". De Crăciun a jucat în sceneta profei de română, a celei de engleză și a dirigintei. La toate obiectele este cea mai bună. În săptămâna altfel și la toate activitățile extrașcolare ea este baza. Aproape toți profesorii din școală au avut inspecții pentru definitivat sau grade. Ea a fost piesa de rezistenta. Până când ne mai obligă ministerul să băgăm cărămizi în zid?
      Ajungem să nu ne mai intereseze propria noastră carieră (termen incompatibil cu învățământul nostru) să aruncăm la gunoi teancul de dosare și să facem ce știm. Și dacă nu putem, plecăm.
      • Like 2
  • Frumos si bine.
    • Like 1


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult