Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șase ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Trăia odată un domn Ionescu care avea cheia de la subsolul blocului, unde se afla centrala termică

Blocuri comuniste

Foto: Getty Images

Familia Ionescu și familia Popescu locuiau la scara A a blocului 1 din Strada Speranței, într-un oraș destul de agitat. Pe scara lor mai locuiau 18 familii. Acestea primiseră repartiție la începutul iernii și chiar dacă inițial doriseră repartiție în alt bloc, sau măcar pe altă scara, cu timpul ajunseseră să se înțeleagă, chiar dacă relația pe scară nu era idilică.

Domnul Ionescu, capul familiei Ionescu, lucra la unul dintre cele mai mari combinate din oraș și avea ceva stare. Membrii celorlalte familii de pe scara lucrau care pe unde în oraș, însă nici pe departe nu aveau o situație similară cu cea a domnului Ionescu, care avea o poziție importantă la combinat. Familia domnului Ionescu ocupa cel mai spațios apartament din bloc, se mutase prima în spațiu, iar asta îl calificase pe domnul Ionescu la respectabila poziție de administrator al blocului. Din aceasta postură, domnul Ionescu era singurul care avea cheile de la subsol, acolo unde se afla centrala blocului și tot dumnealui era cel care se ocupa cu administrarea scării, dorind în principiu să impună un stil de administrare a scării mai degrabă sever. Accesul la centrala blocului îl transformase cu timpul în fochistul blocului, iar din această poziție dumnealui era cel care fixa cam câtă căldură poate fi în apartamentele de pe scară.

Trebuie spus că iarna a fost cumplită și a durat mai mult decât se așteptau cu toții. Domnul Ionescu se lăuda că în apartamentele de pe scara A temperatura este optimă, însă nu e clar dacă domnia sa știa că în realitate în mai toate apartamentele cele 18 familii răbdau de frig. Propunea chiar niște teorii cum că somnul cel mai bun e la 16 grade Celsius, însă realitatea e că în mod constant temperatura nu urca mai mult de 15 grade Celsius în apartamente, chiar și în timpul nopții.

Domnul Ionescu dorea să treacă în rândul familiilor de pe scară drept un om destul de gospodar și de la bun început intenția dumnealui fusese să informeze regulat celelalte familii despre regulile scării și bunele sale intenții. Motiv pentru care în fiecare apartament instalase un fel de mini-radiou prin care transmitea prin fir direct informații esențiale despre viața blocului și despre regulile de conviețuire pe care domnia sa, ca prim locatar al blocului, dorea să le impună. Majoritatea familiior își cumpăraseră însă alte radiouri care funcționau pe calea undelor și prin care mai aveau acces și la informațiile venite de la celelalte scări, alte blocuri, sau chiar din alte orașe.

Cele 20 de familii de la scara A (Ionestii, Popeștii și celelalte 18 familii) nu erau singurele care locuiau în blocul 1 din Strada Speranței. La scara B locuiau alte vreo 15 familii. Ei pretindeau că de fapt ar fi 17 și că nu ar fi vrut să contabilizeze și cele doua familii care locuiau în doua mansarde generoase.

La scara B viața era una liniștită. Nu exista un domn Ionescu care să gestioneze scara sau să aibă acces la centrala blocului, iar deciziile de luau de comun acord. Familiile se vizitau între ele, iar la avizier erau afișate transparent nu doar cheltuielile colective, ci și deciziile care urmau să fie luate pentru administrarea scării. Familiile își plăteau datoriile comune la timp și, chiar ajunseseră să creeze un sistem prin care cei care deraiau de la deciziile colective erau cumva pedepsiți. Le plăcea să numească acest proces justiție, mai ales că pe scară unii oamenii dezvoltaseră abilitați în acest sens, însă noi știm că era vorba doar de o administrarea judicioasă și civilizată a scării. La urma urmei nu mai contează. Ce contează e că scara B funcționa după reguli votate și acceptate de toate familiile. Pe scurt, dezvoltaseră un sistem civilizat, de care erau mândri pentru că acel sistem le dădea încredere familiilor de pe scară că pot conviețui împreună după reguli transparent acceptate de toți.

Inițial cele două scări ar fi trebuit să fie unite, însă atunci când s-a construit blocul undeva între toamna și iarna, cei trei arhitecți care care lucraseră la planurile acestuia au separat complet scările, însă au avut grijă să le unească printr-un fel de pasarela.

Pasarela era un lucru bun, în principiu. Pe lângă faptul că îi ținea pe locatarii blocului informați unii despre alții, avea și rolul de a crea o punte de comunicare între cele doua scări în legătură cu activitățile care se desfășurau în alte blocuri, pe alte străzi, sau chiar în alte orașe. Se întâmplă însă ca pasarela să nu fi fost utilizată la fel de către locatarii celor doua scări în timpul acelei ierni ierni. Dacă locatarii de la scara B puteau folosi pasarela cât de cât liberi, domnul Ionescu se îngrijise să instaleze la ieșirea pe pasarela dinspre scara A un sistem de turnicheți prin care controla cine, când și mai ales de ce voia să meargă în vizită la familiile de la scara B.

Istoria nu ne explică cum s-a întâmplat un lucru bizar la un moment dat, însă ne spune ce s-a întâmplat.

Cândva pe neașteptate, zăpada s-a topit dintr-o data, temperatura, atât cea interioară cât și cea exterioară, a crescut subit, iar iarna părea că și dusă. Aici apare minunea încă neexplicata nici până acum în totalitate: turnicheții instalați de domnul Ionescu la pasarelă s-au stricat subit iar oamenii puteau folosi pasarela fără vreun control în ambele direcții. Oamenii au înțeles că iarna s-a sfârșit și au început să iasă în număr mare pe străzi, iar pasarela a început să capete valențe pe care nimeni nu le gândea până atunci. 

Familiile de la scara B au mers la familiile de la scara A, fie în vizită, fie să-i ajute cu ceva pături și mâncare după iarna lungă și grea. La fel, multe familii de la scara A, care nu folosiseră până atunci pasarela, au mers în vizită la familiile de la scara B unde s-au minunat să observe un stil de viață diferit, parcă mai relaxat, dar cu reguli stricte, iar surpriză, mulți chiar au dorit să rămână definitiv acolo.

Cu timpul, pasarela a devenit din ce în ce mai folosită în ambele direcții. Cei de la scara B mergeau acum la cei de la scara A să le livreze ce le lipsea prin casă ultimilor, iar cei de la scara A au început să-i ajute cu una alta prin casă pe cei de la scara B. La început îi ajutau când le mai cădea tencuiala prin casă sau ca să aibă grija de bătrânii de pe scară sau de copii când părinții erau plecați la muncă, însă cu timpul au început să-i ajute chiar să construiască alte blocuri pe alte străzi, astfel că între ei s-a dezvoltat gradual o relație de prietenie.

Chiar dacă arhitecții creaseră doua scări separate, ar fi de spus că în momentul în care inginerii s-au apucat să construiască blocul au conectat sistemul de încălzire al scării A la cel de încălzire al scării B. Pentru că o parte din ingineri fuseseră impresionați de jocul Tetris în copilărie, creativi fiind, se gândiseră chiar la un sistem modular de organizare a blocului, care să permită un fel de translație a apartamentelor scării A către scara B, însă arhitecții n-au fost de acord și au păstrat cele doua scări cumva independente.

Relațiile dezvoltate pe parcurs între familiile de la scara A și familiile de la scara B după venirea primăverii n-au fost în măsură să-l bucure pe domnul Ionescu. Domnul Ionescu era obișnuit să dea ordine ferme pe scara A și mai ales să fie ascultat, iar noua situație îi crea un disconfort. Simțea că familiile de pe scară nu mai sunt așa dependente de el, nu-i plăcea prea mult aceasta situație, astfel că porni o contra-ofensiva.

La început a reactivat mini-radiourile pe care se preocupase să le instaleze în apartamentele locatarilor de la scara A, în dorința de a continua să le prezinte vecinilor abilitățile acestuia de administrator de scară, dar mai ales gloria scării A. Mesajele au fost inițial informative, însă cu timpul au devenit surprinzător, amenințătoare. A început chiar să amenințe cu scăderea și mai mult a temperaturii din case, însă oamenilor nu la mai păsa. În definitiv venise primăvara, iar ei acum aveau deja alți prieteni la scara B. Unii dintre ei începuseră deja să lucreze pentru familii de la scara B, mulți își crescuseră veniturile, iar unii chiar reușiseră să-și schimbe Daciile 1300 cu mașini mult mai confortabile, spre disperarea domnului Ionescu. Acesta rămăsese fidel Daciei 1300 de care era foarte mândru pentru că făcuse parte din lotul celebru de mașini « urmărite pe bandă la uzina », special concepute pentru cei care lucrau în conducerea combinatului. Se spune că acest lucru ar fi crescut calitatea mașinii, însă nici acum nu este clar daca acest fapt este folclor urban sau realitate.

Obiectivul domnului Ionescu era clar: prezervarea statu quo-ului în fața amenințării venite din faptul că tot mai multe familii de la scara A se împrieteneau cu familiile de la scara B. Situația s-a schimbat subit când 13 familii de pe scara A s-au debranșat de la sistemul de încălzire al scării A și s-au conectat la cel al scării B. E drept că n-au reușit în totalitate, pentru că sistemele erau destul de mult integrate, însă ce e clar e că venirea primăverii a găsit cele 13 familii într-o înțelegere pe termen lung cu familiile de la scara B.

Acest lucru l-a înfuriat tare pe domnul Ionescu, care pierdea din ce în ce mai multe teren. Știa că mai are la îndemână câteva instrumente pentru a-i opri pe cei de la scara A să-și pună planurile în aplicare și a încercat să facă uz de ele. De exemplu, a început să folosească din ce în ce mai mult bormașina, pentru te miri ce operațiuni prin casa, câteodată chiar și fără motiv și la ore din ce în ce mai imposibile. Familiile de pe scara au înțeles că domnul Ionescu este mai special, s-au sfătuit între ele și nu doar au tăiat cablurile de alimentare ale mini-radiourilor, dar și-au și cumpărat dopuri de urechi, pentru a nu fi deranjate de zgomotul produs de bormașină.

Domnul Ionescu a realizat că nu e suficient ce face pentru a se face înțeles și a început să folosească ciocanul, cu care lovea din ce în ce mai puternic în calorifere pentru a-și face simțită prezența în bloc. Oamenii au tras concluzia, din nou, că domnul Ionescu este într-adevăr o persoană specială și și-au antifonat apartamentele, lucru care evident l-a supărat și mai tare pe domnul Ionescu.

Atunci domnului Ionescu îi veni ideea genială cu ajutorul căreia se gândea că ar putea rezolva definitiv problema. Cum cele doua scări ale blocului fuseseră gândite integrat și cum domnia să controla mare parte din agentul termic al blocului, se gândi că ar putea să întrerupă agentul termic pentru scara B, fapt care desigur ar fi afectat atât familiile de pe scara B, cât și familiile de pe scara A care tocmai se debranșaseră de la sistemul scării A, dar și familia domniei sale și pe cele câteva familii de pe scara A, care nu reușiseră încă să se debranșeze. Pentru domnul Ionescu nu mai conta faptul că chiar familia lui ar fi putut suferi urmare a acestei decizii, important era să-i pedepsească pe cei care nu îl mai ascultau. Nu făcu însă gestul de a întrerupe agentul termic, însă amenință din ce în ce mai vocal cu repercusiuni. Până într-o zi...

Când înțelese că chiar și ultimele doua familii de pe scara intenționează să se branșeze la sistemul de încălzire al scării B, se gândi că nu mai are nicio alta șansă decât se meargă la aceste familii în casă și să le explice că « așa ceva nu se face ». Sună la ușa, iar una dintre familii îl primi în casa. Acesta explică situația, însă familia în cauza părea hotărâtă să meargă pe celalalt drum. Atunci domnul Ionescu se înfurie tare și din buzunar scoase un ciocan și începu să spargă bibelourile, farfuriile, cănile și paharele de prin casa, să zgârie mobila, spumegând de nervi. Niște coburi ricoșaseră în câțiva membri ai familiei cu pricina, iar unele dintre rănile create nu erau chiar superficiale.

Toate familiile din bloc erau consternate de acțiunea domnului Ionescu. La scara A, cu excepția unei singure familii care încă lucra cu domnul Ionescu la combinat, toți erau stupefiați de acțiunea acestuia. La urma urmei erau vecinii și trăiseră împreună, cu bune și cu rele, o iarna întreagă. Nimeni nu putea să înțeleagă comportamentul domnului Ionescu. Familiile de la scara B deveniseră deja foarte apropiate de familiile de la scara A și voiau să continue împreună, așa încât au promis că vor face tot ce pot pentru a ajuta familia greu încercată de comportamentul inexplicabil al domnului Ionescu.

Domnul Ionescu apela la ultima armă. Dădu drumul pentru o ultima data la mini-aparatul de radio, porni microfonul și anunță că într-o portavoce că daca și ultimele doua familii i se împotrivesc, va folosi barosul și chiar picamerul. Acest lucru chiar era ceva nemaintalnit și nemaiauzit până atunci. În plus, domnul Ionescu știa că folosirea barosului și într-un final a picamerului poate chiar dărâma tot blocul, poate chiar bloca strada care servea de acces pentru o unitate de pompieri, însă nu-i mai păsa, la fel cu nu-i mai păsa nici dacă oprirea agentului termic ar însemna mult frig și pentru familia domniei sale. Era pregătit să arunce totul în lupta pentru a arata cine este și mai ales cine a fost.

Celelalte familii nu avură de făcut decât să strângă rândurile, să se susțină unii pe alții, înțelegând că situația a degenerat. Încercară să-i explice domnului Ionescu că o astfel de atitudine nu este normală, însă domnul Ionescu trăia cu imaginea începutului de iarnă, când domnia să era stăpân peste agentul termic, în calitate de administrator șef al scării A și, poate în mintea domniei sale chiar și al scării B, prin prisma faptului că agentul termic de la scara B era controlat tot de domnia să.

La momentul de față martori oculari raportează că l-au observat pe domnul Ionescu umblând pe scara blocului cu un baros. L-au văzut coborând la subsol unde se afla instalația de aer comprimat necesară picamerului, însă informația nu poate fi confirmată oficial. Vom continua să raportam pe calea undelor evoluția situației. Tragem nadeje că la subsolul scării A se va lua în curând curentul, pentru că la scara A și curentul funcționează cu agent termic. Dacă acest lucru se va întâmplă, picamerul său nu va putea fi folosit și poate că domnul Ionescu să se va pierde în bezna alambicatului subsol pe care, surpriză, tot domnia sa l-a proiectat împreună cu arhitecții. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Era o metaforă!...
    • Like 0
  • In majoritatea blocurilor din romania pun mana pe administratie numai indivizi ticalosi, fosti militieni, activisti marunti de pcr, securisti, ba chiar fosti tortionari in puscariile comuniste, escroci si sarlatani ce urmaresc sa jefuiasca locatarii, sa-i umileasca, sa-i "administreze" ei dupa toanele lor. Este de mirare cum o colectivitate se lasa pe mana unor asemenea specimene. Li se pare ca daca functia lor, de servitori platiti de ceilalti sa se ocupe de problemele unui condomin si slava domnului sunt o multime, se intituleaza "presedinte" li se cuvine ceea ce se cuvine unui presedinte de tara autocrat. Eu nu am intalnit pana in prezent un presedinte de asociatie de locatari/propietari care, o data ajuns "pe functie" sa faca ceva pentru colectivitate. Si nu-i usor sa scapi de ei. Isi formeaza o camarila de retardati, camarila care participa la toate adunarile generale si-i sustin pe acesti incompetenti rau intentionati. Asta pentru ca ceilalti, in majoritate, sunt absenti total. Asemenea ionesti pot fi luati in suturi foarte usor. De ce nu se intampla asta? In realitate sunt niste nimeni, paraziti pe banii celorlalti. Sunt niste servitori. Nu denigrez aceasta categorie, necesara, dar cand vezi ca sluga se crede stapan trebuie sa o pui la locul ei.
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult