(Foto: Facebook/Alter Markt Dortmund)
Patru prieteni se duc într-o scurtă excursie în Germania. Atmosferă relaxată, vreme rea și voie bună.
Mâncare aproximativ bună. Din zece restaurante într-unul se găsesc cârnați și în nouă sharoma, falafel și kebab. Multiculturalitate.
În ultima seară, cu aproximativ 16 ore înaintea decolării avionului ce urma să ne ducă spre București, mergem în centrul orașului Dortmund, la cel mai bine cotat restaurant conform TripAdvisor - Alten Markt . Departe de mine intenția de a le face reclamă (pozitivă). Ba dimpotrivă.
Scena viitoarei „crime”: o masă într-un separeu la distanță de cel puțin 2-3 metri de celalte mese cu mușterii, teren fertil pentru imprudența de a-mi atârna geanta de spătarul scaunului și de a o acoperi grijuliu cu haina cea groasă de iarnă.
Ora 23:45. Un coleg achită nota și dăm să plecăm. Patru oameni și trei genți. Adică mai puțin a mea care a făcut picioare. Inițial suspectez o glumă proastă.
Din comedie se transformă în tragedie - daună totală:
- buletin de identitate;
- certificat de înmatriculare mașina proprie;
- certificat de înmatriculare / asigurare / alte acte mașina închiriată;
- pașaport;
- permis de conducere;
- trei carduri de debit, plus un card de sănătate;
- cheia de la hotel.
Noi (evident) nu am văzut nimic. Chelnerii (dintre care unul român) nu au văzut nimic. Camerele de luat vederi nu au văzut nimic (pe motiv că nu existau). Cu toții eram în neagră neștiință.
Îi rog frumos să anunțe poliția. Ei insistă să mă duc până la hotel să verific dacă nu cumva mi-am lăsat geanta în cameră. Plec de la prezumția de prostie și amnezie, deși în prealabil le-am explicat că sunt absolut convins că aveam geanta cu mine și că îmi amintesc perfect de ultimele noastre momente împreună. Un coleg se duce totuși până la hotel, de politețe. Altul reface itinerariul (vreo 300m) de la hotel până la restaurant și scanează trotuarul și tomberoanele deopotrivă. Ambii se întorc fără izbândă.
Chelnerii refuză să cheme poliția - nu este în aria competenței lor. Mă înțeleg într-o engleză aproximativă cu ofițerul de serviciu de la 110 și ni se spune că o să trimită un echipaj. Durează cam o oră. Între timp chelnerii ne tratează cu ospitalitate. Strâng fețele de masă și pun scaunele cu picioarele în sus. În fond, fiecare cu treaba lui.
Vine echipajul de poliție - două fătuci care nu doresc nici să între în restaurant să vadă de unde mi s-a subtilizat geanta, nici să se intereseze pe o cale totuși oficială dacă există vreo cameră de luat vederi în local. De alte căutări la fața locului nu poate fi vorba.
Mă întreabă cam ce conținea geanta, ce firmă e și cât a costat fiecare. E mai interesant decât faptul că sunt fiul ploii și nu am niciun fel de identitate și nici perspective de repatriere în timp operativ. Își notează cu pixul pe un carnețel. Iese din discuție formularea unei plângeri. Rămâne să ne mai auzim la telefon sau pe e-mail.
La hotel suntem în imposibilitatea de a intra în cameră. Singurul care ar fi putut face asta în acel moment ar fi fost hoțul.
Sigur, nu stăteam la 4*, deci în concluzie nu există recepție 24/24, dar nici dublură la cheie, ce cartela magnetică? Perspectiva de a dormi pe jos sau de a face o noapte albă - de neacceptat. Sunăm la așa-zisul număr de urgență de la hotel și răspunde un neamț amabil: „Nu se poate”.
Ne oferim să ne deplasăm noi cu taxiul în orice punct din Dortmund ca să facem rost de o dublură a cheii: „Nu se poate”.
Întrebăm ce putem face, pentru că totuși suntem clienții hotelului și nu putem dormi pe jos. Ni se răspunde tot cu amabilitate: „Puteți să mergeți la alt hotel”.
Urmează interacțiunea cu autoritățile române de pe teritoriul Germaniei
Google search după ambasade/ consulate - găsește vreo patru rezultate cu tot cu numere de telefon. La trei dintre ele nu răspunde nimeni. Al patrulea e câștigător. Pe scurt:
Operator 1: „Ne pare rău, va trebui să mergeți la Munchen, dar asta mâine dimineață. Chiar dacă e duminică. Poate se rezolvă. Notați și numărul domnului consul (!?). Sunați-l că poate vă ajută, nu îl deranjați.”
Uimit de atâta amabilitate, îmi fac calculul - distanța Dortmund/ Munchen. Îmi cam dă cu radical. Nu e tocmai lesne. Zic asta e, îl sun pe domnul consul. Telefon închis. Și iar închis. Și tot închis.
Revin la numărul de telefon câștigător.
Operator 2: „Ne pare rău. Nu, în nici un caz nu trebuie să mergeți la Munchen. Cine v-a zis așa ceva? Trebuie să mergeți la Bonn, la adresa cutărică, dar abia de luni, începând cu ora 9. Vi se va emite un titlu de călătorie și veți putea ulterior să reveniți în țară.”
Sigur, problema mea dacă sunt la 100 km de Bonn. Dacă am sau nu am unde dormi și ce mânca până luni. Dacă am sau nu am un prieten care să mă ajute cu niște bani. Important e să ajung luni la ora 09:00 la consulat.
Planul B: Asta e situația, merg să îi duc pe prietenii mei la aeroport, că oricum trebuia să predau mașina închiriată. Norocul meu că printr-o minune dumnezeiască cheile de la mașină erau în camera de hotel. Punem mână de la mână, facem mai multe mâini și îmi lasă niște bani, eventual un card. Calculez distanța, studiez mijloacele de transport în comun până la Bonn. Studiez www.paravion.ro și constat că odată cu trecerea timpului se împuținează variantele de zbor spre țară. În cel mai bun caz marți. Ba nu, miercuri. Ba nu, joi ! Asta dacă mă grăbesc.
Printez pierdutul meu buletin că deh, aveam o copie salvată în telefon.
La aeroport încerc marea cu degetul. Mă duc la primul polițist de frontieră care îmi iese în cale și cu care mă înțeleg minunat în limba engleză. Îi spun ce am pățit în câteva cuvinte.
Singura lui întrebare:
„Aveți bani?”
Zic „Da”.
„Mergeți la parter în aeroport după colț și vedeți că este un aparat de făcut poze la minut. Faceți o poză după care plătiți o taxă de 18 euro și veniți la mine”
Zis și făcut. Aproximativ 20 de minute mai târziu aveam un fel de pașaport de unică folosință cu care am reușit să ajung în țară. Fericire maximă, aproape că am uitat de pagubă și de lungile drumuri care mă așteptau la întoarcerea în țară pentru recuperarea documentelor pierdute.
Bomboana de pe colivă
Luni după-amiază, la aproximativ 24 de ore de la revenirea în România, primesc un telefon. Număr de Germania. Sper să se fi găsit pe undeva actele și să scap de niște drumuri.
Surpriză! Erau de la consulat. Redau discuția (aproximativ):
Operator: „Bună ziua, de la Consulat suntem. Voiam să ne cerem scuze că azi nu am avut program de lucru cu publicul. Dar de mâine dimineață vă așteptăm să vă ajutăm să reveniți în țară.”
Eu: „Stimată doamnă, eu sunt în țară de aproape o zi.”
Operator: „Imposibil.”
Eu: „Ba e foarte posibil. Vă jur că sunt în România încă de ieri după-amiază. Stați să vă zic cum am făcut …că m-am dus în aeroport și am vorbit cu un polițist de frontieră și … ”
Operator: „Hmmmm, noi nu știam că se poate una ca asta. Numai puțin, vă rog”. Pune jos receptorul. „Fatăăăăăă, cică e în România!”. Din fundal se aude „Să fie sănătos.”
Operatorul revine în convorbire. Apuc să mai îngaim „totuși să vă zic cum am făcut, că poate mai întâlniți cazuri similare și să știți să îi ajutați …”
Operator: „Nu e nevoie. O zi bună”. Și închide telefonul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
P.S.: Mie mi s-a furat o bicicleta de relativ scumpa in timp ce locuiam in Elvetia. Autoritatile nici nu s-au deplasat. Au concluzionat de la telefon ca" nu au ce sa imi faca", Deci, credeti-ma, vorba aia pe care o aud tot mai des in ultimul timp "sa plecam din tara asta ca in alta parte lucrurile merg struna si daca te lovesti de sistem nu ai nicio problema" este complet falsa. Si ei au "sistemul" lor.
M-am convins de mult, dupa numeroase sejururi in Germania ca vechea incredere a romanilor in ordinea, corectitudinea nemteasca , etc, etc este o jalnica iluzie.
Si aici ar fi prea multe de povestit.
Cat despre atitudinea diplomatilor nostri, as face reclamatii la minister si mult tam-tam, pentru ca e inadmisibil.