● Atacul cu drone și USV asupra navelor militare ruse din portul Sevastopol. Ucraina, deși o neagă, a reușit o acțiune militară deosebită, lovind două nave, un dragor de mine vechi și o fregată modernă (deși rușii nu au admis acest lucru, încă) din clasa Admiral Grigorevici).
Negarea ucrainenilor are, probabil, scopul de a preveni un răspuns rus imediat, mai ales că Moscova părea că nu ar recunoaște realitatea, aceea că nu este capabilă să-și protejeze bazele din Crimeea. Însă de această dată a recunoscut-o, probabil pentru a folosi incidentul în denunțarea acordului privind cerealele.
Rușii au dovedit că nu sunt capabili să-și apere baza și, probabil, își vor retrage o mare parte din nave la Novorossisk. Ucrainenii au demonstrat că pot lovi asimetric decisiv (probabil, pregătiți de britanici): în timp ce dronele au servit, probabil, ca diversiune, USV-urile (cu o lungă tradiție istorică, transpusă cu mijloacele moderne într-o armă periculoasă) au lovit o navă mare, chiar în rada/interiorul bazei militare de la Sevastopol. Impactul operativ strategic va fi mare (flota Mării Negre va fi redislocată, în mare parte la Novorossisk, până se vor lua noi măsuri de protecție), dar nici cel politic nu este de neglijat. Astfel, Kremlinul trebuie să ia în considerare ideea că, oriunde, pe uscat și pe mare, nu numai că este în defensivă, dar nu se mai poate apăra eficient pe linia defensivă actuală.
● Încetarea acordului de export al cerealelor. Moscova urmărea de mult timp renunțarea la acest acord care nu-i servește obiectivului imediat, strivirea Ucrainei, și a folosit atacul ucrainean de la Sevastopol (care nu este unul terorist, ci o acțiune de luptă bine executată) pentru a scăpa de el. Mișcarea face parte din strategia Kremlinului de a mări, prin orice mijloace, presiunea asupra Kievului (pentru a veni la masa negocierilor, acceptând situația actuală din teren, mai ales că ucrainenii arată că au capacitatea militară și voința politică necesară ducerii acțiunii de eliberare până la capăt) și a Vestului, folosind terții. Problema Kremlinului este că niciunul din elementele strategiei nu funcționează. Vorbim despre: 1) mobilizarea și refacerea capacității de luptă până la nivelul la care să poată stopa ofensiva ucraineană; 2) atacarea infrastructurii critice ucrainene, mai ales a celei energetice cu drone iraniene); 3) amenințarea cu lovitura nucleară, respectiv biologică, folosind narativul fals că ucrainenii ar pregăti asemenea atacuri, într-o încercare de a intimida, dar și despre decredibilizarea Kievului (nu e de mirare că insistă...după logica: a mers după invadarea Crimeei să fim crezuți când înșirăm minciuni, de ce nu ar merge și acum?).
Cel puțin pentru moment, Moscova nu a reușit să-și atingă scopul, iar timpul nu curge în favoarea ei, a se vedea studiul privind efectele sancțiunilor asupra economiei ruse (asta, cel puțin până la viitoarele alegeri din SUA, după care vom vedea cât de fermă poate rămâne Casa Albă pe pozițiile actuale).
● Situația de la Herson și de pe frontul Svatove – Kreminna. Cam prea încet, dar sigur, ucrainenii avansează pe cele două fronturi, încercuirea (și căderea?) Hersonului devenind numai o problemă de timp. Rusii spun că au încheiat evacuarea (de fapt, deportarea populației de către puterea ocupantă, aceasta constituind o crimă de război) și trimit trupe proaspete, dar nepregătite, pe acest front (întărind companii ce au ajuns să aibă 8-10 soldați, dintr-un efectiv ce trebuia să fie de peste 100 de soldați). Perspectiva este negativă pentru ruși, ucrainenii continuând bombardarea sistematică a căilor de comunicații, respectiv a podurilor de peste Nipru, iar artileria ucraineană impunându-se în fața celei ruse prin precizia dată de sistemele de artilerie clasică (M777, PZH 2000, folosind proiectile ghidate, precum Excalibur, dar și altele) și cea reactivă (HIMARS) și intelligence-ul (asigurat, în parte, de puternica mișcare de partizani locali - dovadă că populația rusofonă nu a colaborat într-o măsură semnificativă cu ocupantul). În est, șoseaua P66, linia de comunicații importantă dintre Svatove și Kreminna a ajuns în bătaia artileriei ucrainene, iar contraatacurile rusești de lângă Kreminna nu au avut succes, așa că posibilitatea asedierii/încercuirii localității Svatove poate deveni o realitate. Demiterea gl. Lapin și - pentru a da satisfacție soldaților de ocazie, Prigojin & Wagner, respectiv Kadârov și cecenii săi (care au fost loviți precis de ucraineni după ce acești amatorii și-au dezvăluit poziția bazei lor...pe TikTok) nu va aduce nimic bun pentru ruși. Viteza de înaintare a ucrainenilor va depinde nu atât de vreme (deși acest factor nu este de neglijat), cât de nivelul pierderilor pe care le au, pierderi pe care liderii politico-miltiari ucraineni vor să le țină la un nivel cât mai mic, chiar dacă sunt presați de timp (totuși, vine iarna) să cucerească Hersonul (Zelenski este obligat să se gândească la egalul său, soldatul ucrainean care luptă și moare pe front, spre deosebire de Putin, căruia nu îi pasă de câți sclavi ordinari - rușii de rând, nu unul ci câteva zeci de mii, mor pe front. După el și doar după el, asta este bine pentru Rusia. În Donbass, rușii continuă, fără un succes deosebit (avans de 200 m pe zi), atacul costisitor de la Bahmut (Prigojin are ceva de demonstrat lui Putin, asta pe seama vieții deținuților recrutați de Wagner), căruia i se adaugă atacurile de la Avdievka.
Foarte probabil, luptele nu vor înceta odată cu venirea iernii, fiecare parte încercând să capitalizeze pe seama avantajelor pe care le are.
Hărțile prezintă situația frontului pe 29.10.2022 (militaryland.net)
● Moscova a anunțat încheierea mobilizării parțiale. Într-un cadru bine regizat, un Șoigu readus în uniformă a raportat șefului Putin încheierea cu succes a mobilizării. Mesajul către ruși a fost că această luare la oaste cu arcanul pentru a muri în războiul nedeclarat al lui Putin a fost oprită, scopul politic fiind liniștirea rușilor, care, surprinși de mișcarea lui Putin (războiul lui trebuia să rămână numai al lui) începuseră să-și pună întrebări. Așa, mișcarea socială de nemulțumire este încetinită, fiind puțin probabil că va lua amploare atâta vreme cât Putin continuă să-și îndeplinească partea sa din acordul cu rușii, o felie subțire de pâine și puțină liniște. Însă, va fi din ce în ce mai greu de realizat acest lucru, de vreme ce sancțiunile lucrează, iar stabilizarea frontului are șanse reduse să reușească cu cei 300.000 de oameni luați de la casele lor (iar 80.000 au fost trimiși deja pe front, din care 40.000 direct în tranșee). Lipsurile structurale (organizarea deficitară, lipsa echipamentului, de la cel individual la cel de luptă, lipsa pregătirii, atât cea de bază, cât și cea pentru războiul modern) fac ca această a doua armată (una de amatori, cum spunea gl. Valerii Zaluzhnyi) să aibă șanse reduse de a rezista celei ucrainene (care primește, la fiecare două-trei luni, câte 10.000 de noi soldați pregătiți temeinic de UK, NATO, iar, acum, și de UE. Zaluzhnyi a promis că o va învinge, așa cum a învins-o și pe cea de profesioniști, și are șanse, deoarece chiar și comandantul ei, gl. Surovikin, este net inferior gl. Gerasimov, cel căruia Zaluzhnyi i-a citit cărțile din scoarță în scoarță. Diferența esențială este cauza pentru care luptă, unii pentru supraviețuirea statului și a națiunii (Putin și-a adus iar aminte că ucrainenii și Ucraina nu există), cealaltă pentru a se afla în treabă, că așa a vrut țarul Putin, să cucerească Ucraina (în interviul său, Surovikin a citit atent ceea ce era scris: ucrainenii trebuie să accepte Kremlinul ca stăpân). Politic, Putin a stopat, temporar, posibilitatea dezvoltării unui conflict între Kremlin și societatea rusă. Militar, Kremlinul a realizat că are șanse reduse să câștige cu mijloace militare convenționale acest război, așa că trebuie să găsească alte soluții pentru a îngenunchea Kievul. Strategic, Kremlinul este, încă, în ofensivă, dar operativ și tactic a trecut la defensivă: obiectivul său este stabilizarea frontului și stoparea acțiunilor ofensive ucrainene, iar aceasta nu printr-o apărare activă, ci prin îngroparea în tranșee.
● Narativul bombei murdare și cel al laboratoarelor biologice. În condițiile în care cu mijloace militare convenționale nu reușește să obțină cedări din partea Kievului (nici victoria pe front, nici strategia de distrugere a infrastructurii critice ucrainene nu au dat rezultate notabile), Kremlinul revine la retorica amenințării cu mijloace de nimicire în masă, lansând narativ după narativ, de la cel al bombei murdare la cel al laboratoarelor biologice americane din Ucraina. Scopul este intimidarea Kievului, compromiterea acestuia în ochii Vestului, precum și intimidarea Vestului, în principal, a SUA. Dus până la ONU și transmis pe cale directă (nu numai de Șoigu, dar și de gl Gherasimov, care mai avea un pic de credibilitate), narativul bombei murdare ar ține de absurd, dacă nu ar fi un instrument bine gândit într-o strategie a terorizării oponentului. În pofida răspunsului ferm al președintelui Biden, dar și al celorlalți mari occidentali (declarația comună a puterilor nucleare occidentale), pericolul utilizării de către Putin a armelor de nimicire în masă este real, chiar dacă foarte mic. Doar faptul că un calcul cinic între ceea ce are de câștigat și prețul pe care îl va plăti îi spune lui Putin că este mai bine să recurgă la amenințarea cu aceste arme, nu la folosirea lor, face ca probabilitatea utilizării lor să fie una redusă.
● Discursul lui Vladimir Putin de la Valdai. Vladimir Putin a revenit, atât pentru audiența internă, cât și pentru prietenii săi externi (cei care cred în aceleași valori/nonvalori ca și el), cu elementele de bază ale gândirii sale: Vestul este de vină pentru toate, inclusiv pentru acest război, ucrainenii și Ucraina nu există (deși îl cam bat, iar, recent, spunea că îi respectă), Kievul este gata să folosească o bombă murdară și, firește, Rusia nu a amenințat niciodată cu folosirea armei nucleare (iar întreaga lumea, chiar și iubitorii de Putin, au crezut asta...tocmai pentru că li s-a spus, în diferite forme, de către oamenii Kremlinului, dar nu de către Putin, care a rămas la formularea vagă „cu orice mijloace”). Recapitularea lui Putin nu a adus nimic nou (așa cum a considerat de cuviință să transmită Washingtonul), dar tocmai asta este noutatea: Putin transmite rușilor și prietenilor săi externi că nu este dispus să cedeze, urmând să folosească orice mijloace pentru a îngenunchea Kievul. Deci, urmează noi escaladări, pe fondul înfrângerilor militare previzibile (tocmai pentru că nu avem un război al rușilor cu ucrainenii, ci doar unul al lui Putin cu aceștia din urmă.....dar și, din ce în ce mai mult, și cu cei dintâi).
● Modernizarea arsenalului nuclear american în Europa și publicarea Strategiei Naționale de Securitate a SUA. SUA lasă să se știe că își modernizează parcul de arme nucleare tactice, bombe de avion, din Europa, tocmai pentru a nu lăsa nici un dubiu asupra faptului că sunt pregătite să-și apere aliații europeni, chiar și în condițiile în care Putin ar escalada spre pragul nuclear. Modernizarea constă în bombe cu intensitate reglabilă a exploziei (de la 0,3kT la 107kT), ele fiind răspunsul la doctrina rusă a escaladării spre nuclear pentru a deescalada (a-l obliga pe adversar să cedeze). Exercițiile nucleare ale celor două state au fost grăitoare: 1) după o întârziere îngrijorătoare (zonele erau închise, NATAM-urile și NAVTEXT-urile transmise, dar lansările nu mai veneau), rușii au lansat doar o rachetă SLBM veche (Sineva) și un ICBM modern (Yars), precum și de pe bombardierele strategice Tu 160 și Tu 95, câteva rachete de croazieră (foarte probabil, Kh102). A surprins faptul că nu au fost lansate rachete substrategice (iar presa rusă a evidențiat acest lucru, comparând acest exercițiu planificat cu cel neplanificat, din ajunul invaziei). 2) aliații au fost mult mai vizibili decât de obicei în exersarea răspunsului nuclear tactic (în care, alături de avioanele SUA din Europa, un rol important l-au avut avioanele aliaților săi). Pentru moment, demonstrațiile au transmis că cele două părți sunt gata. Întrebarea este pentru ce? Răspunsul este la un singur om, Putin, iar asta nu este ceva de bine pentru nimeni, nici măcar pentru ruși. Strategia de securitate a SUA apare la momentul oportun, ideea de bază fiind aceea că amenințarea principală este China, Rusia lui Putin fiind doar un oportunist agresor, fapt ce nu o face mai puțin periculoasă. Prinderea în acest document și a modernizării nucleare arată că SUA au decis postura lor nucleară pentru deceniul viitor, fiind reticentă în privința ajungerii la noi acorduri de control al armamentelor, unele mai ample (complete, acoperind întregul armament nuclear, ce frumos vis) decât New START, cu o Rusie agresivă, respectiv cu o Chină comunistă în reală ascensiune.
● Alte teme de actualitate: Germania, China, Iran, Brazilia. În timp ce suntem captivați de războiul de lângă noi, lumea se învârte în continuare, așa că o mică trecere în revistă nu strică. Mai întâi, o problemă legată de acest război:
- președintele german Steinmeier a reiterat poziția germană (alături de Ucraina, inclusiv prin menținerea sancțiunilor și ajutorarea militară; Germania își asumă rolul militar în apărarea Europei; schimbarea politicii de securitate germane, nu căutând un modus vivendi cu Rusia, ci împotriva amenințării prezentate de Rusia lui Putin). Venită din partea unuia dintre principalii promotori ai unei Ostpolitik dusă, dintr-un pragmatism...prea pragmatic, dincolo de realismul necesar unei asemenea politici, sună a sentință pentru un Kremlin, care, anterior agresiunii, a luat toleranța Berlinului drept naivitate ce trebuie manipulată. Se pare însă că, la nivelul cancelarului Scholz, pragmatismul continuă să domine politica externă germană, dar, de această dată, în relațiile cu China. Graba cu care Scholtz a acceptat preluarea de către o firmă chineză a unei părți din portul Hamburg (dar sub cota de 35% care i-ar fi dat dreptul decizional în calitate de acționar minoritar principal), în pofida pozițiilor negative ale partenerilor de guvernare (care au lăsat să se scurgă în presă nemulțumirile oficiale din cadrul guvernului), dar și vizita în China a unei delegații guvernamentale germane conduse de acesta (la care vor participa directori ai unor mari firme germane, dar nu toți, existând refuzuri de participare), chiar dacă avea ocazia să se întâlnească cu Xi la G20, ridică anumite întrebări privind aceste acțiuni. Chiar și necoordonarea cu Franța, probabil, și pe fondul micii supărări apărute pe fondul cumulării unor neînțelegeri din domeniul energetic (iar, o conductă de gaz, dar și problema politicii energetice de ansamblu), politico-militar (proiectul german de scut antirachetă european în cadrul NATO nu a picat bine la Paris) se adaugă nedumeririlor.
- departe, deși tot mai aproape, congresul comuniștilor chinezi a consolidat poziția președintelui Xi, care și-a asigurat conducerea pe o perioadă nedeterminată, capturând levierile puterii prin numirea oamenilor săi în organele de conducere la vîrf ale partidului și armatei (fapt important, de la Mao încoace: ca să fie liniștit în funcție, liderul politic trebuie să aibă și conducerea Comisiei Militare). Un episod de câteva secunde, în care veteranul Hu Jintao a fost dat afară din sală, nu înainte să îi transmită ceva lui Xi, a luminat ca un fulger realitatea din spatele cortinei conducerii comuniste chineze: totul se reduce la o lupta pentru putere dusă cu mijloace comuniste perene (Stalin și Mao sunt aici, ascunși prin hi-tech-ul modernității chineze....la noi, bătrânul Pârvulescu a mai apucat să spună trei-patru propoziții, epocal de curajoase în acel context, Hu nu a reușit decât să-i șoptească lui Xi ceva, foarte probabil, nu ceva de bine).
- ar mai fi Iranul (demonstrațiile înăbușite în sânge, cooperarea militară cu Rusia, soarta acordului nuclear, dar și reacția Israelului față de acestea din urmă) și încă câteva, precum și Brazilia (câștigă Bolsenaro sau Lola, cu impact extern în BRICS și G20), dar mă opresc aici pentru că războiul de lângă noi este atât de periculos încât rămâne preocuparea principală, el dictând dinamica pe perioada următoare, nu numai în Ucraina și Rusia, dar și în Europa și în lume.
Să urmărim ce și cum mai escaladează Vladimir Putin și cum răspunde/acționează Kievul și Vestul. Acesta este scenariul cel mai probabil, escaladarea în vedere ajungerii la negocieri în care Rusia să dicteze soarta Ucrainei. Însă, spre ce ne duce cu adevărat această strategie a escaladării în necunoscut, inclusiv în apropierea pragului nuclear, nici măcar ucenicul vrăjitor, Vladimir Putin, care o face în oportunismul său de necontrolat, nu știe cum să ne răspundă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.