UE şi România, şansa noastră se numeşte Brexit

„Nu mergeți pe unde duce calea. Mergeți în schimb pe unde nu există nicio cale și lăsați o urmă”. Citatul îi aparţine desigur unui britanic, Dr. Harold R. McAlindon. Şi rezumă exact direcţia pe care ar trebui s-o urmeze liderii europeni în urma provocării istorice numite Brexit.

Pentru destinul României şi al Uniunii Europene, următorii trei ani vor fi hotărâtori. Pentru liderii europeni care vor trebui să gestioneze necunoscuta Brexit, acest interval reprezintă o perioadă crucială nu doar pentru a salva UE, dar şi pentru a redefini ideea europeană. Iar pentru România, intervalul 2017-2019 va aduce două momente esenţiale pentru istoria noastră: 100 de ani de la Marea Unire şi președinția Consiliului Uniunii Europene. Aceşti trei ani vor testa capacitatea europenilor, dar şi a românilor de a găsi consens pentru a duce la capăt o viziune comună de dezvoltare. Adevăraţii oameni de stat sunt cei care reuşesc să transforme crizele în oportunităţi. După Brexit, UE este în criză. Acum este nevoie de lideri care să nu asigure doar supravieţuirea, ci şi evoluţia. 

UE este încă în derivă, iar direcţiile în care vor să o ducă diverşi lideri europeni sunt încă incerte. Judecând însă cu echilibru cazul Brexit, a da toată vina doar pe una dintre părţile implicate este o dovadă de ignoranţă. Nigel Farage este un populist şi un demagog, dar asta nu înseamnă că toate argumentele sale sunt simple fabulaţii, sau, cu atât mai puţin, că Uniunea Europeană este perfectă.

UE a primit mai multe lecţii de la Brexit, iar prima schimbare pe care trebuie să o facă este să audă și mai ales să asculte mai mult. E nevoie de mai multă transparenţă în Uniunea Europeană? Cu siguranţă. Scandalul Panama Papers ne-a arătat că transparentizarea tranzacţiilor financiare este o urgenţă. E nevoie de mai multă democraţie în Uniunea Europeană? Categoric, iar oficializarea „Europei cu două viteze” ar reprezenta o greşeală uriaşă. Noua Uniune va trebuie să fie policentrică, fără membri de periferie. Unită prin diversitate. Totodată, instrumente democratice precum iniţiativa cetăţenească ar trebui să reprezinte şanse reale pentru cetăţeni de a-şi face auzită vocea. Iar condiţiile existente o fac totuşi puţin accesibilă (un milion de susţinători, provenind din cel puţin 7 state membre din cele 28 şi un număr minim în fiecare stat, de ex în Romania 24000, Germania 72000 etc.). E nevoie de mai multă participare? Fără îndoială. Alegerile pentru Parlamentul European sunt considerate alegeri de importanţă scăzută pe lângă alegerile naţionale în UE.

Cetăţenii nu se simt afectaţi direct de deciziile la nivel supranaţional. Nu implicaţi în politicile UE. Nu li se traduce limbajul complicat și opac din documentele europene. 

(Foto: Guliver/Getty Images)

Partidele naţionale alocă mai puţine fonduri pentru alegerile europarlamentare, considerându-le o confirmare sau infirmare a încrederii cetăţenilor în guvern. Prezenţa la vot este în continuă scădere la nivel UE, ceea ce însemna că Tratatul Lisabona, care a crescut rolul PE, nu a fost suficient pt a motiva cetăţenii să voteze. E nevoie de o reducere a costurilor? Cel mai probabil, având în vedere că bugetul UE destinat aparatului central este, de exemplu, de trei ori mai mare decât bugetele acordate sănătăţii şi educaţiei în România la un loc.

Și mai este nevoie de ceva: packaging. Uniunea Europeană a reprezentat cel mai puternic motor de dezvoltare din istoria omenirii. Ratele de creștere economică a noilor State Membre depășesc în mod clar evoluțiile tigrilor asiatici sau ale țărilor din America Latină, cu toate succesele lor recente. Fondurile structurale sunt o rețetă testată de dezvoltare și convergență, într-un timp record. Dar la ce bun toate aceste rezultate remarcabile dacă nu știm să le comunicăm cetățenilor? UE ar trebui să învețe din modul eficient și simplu în care comunică detractorii săi (după modelul autobuzului lui Farage) și să prezinte argumente și date.

David Cameron va intra probabil în istorie drept un parior inconștient și e la modă să fie înfierat. Dar același David Cameron a enunţat în 2013 o serie de principii demne de luat în seamnă cu privire la un nou model UE. În primul rând, acesta susţinea menţinerea în centrul Uniunii Europene a Pieţei Unice. UE trebuie să fie o extindere a Pieţei Unice pentru a întări competitivitatea, nu o uniune politică. Al doilea principiu menţionat era flexibilitatea, iar soluţia ar fi adaptarea Uniunii la diversitatea statelor membre („flexibilă ca o reţea, nu rigidă ca un bloc”). De asemenea, Cameron cerea o renegociere a Tratatului de la Lisabona pentru a oferi alternativa celor care nu susţin centralizarea puterii. Această renegociere ar fi necesară pentru a îndeplini al treilea principiu, conform căruia dacă puterea statelor poate fi cedată Uniunii, să fie posibil şi vice-versa (de la nivel supranaţional la nivel naţional). Cel de-al patrulea principiu era legitimitatea democratică. Sursa legitimităţii şi responsabilităţii trebuie să fie parlamentul naţional deoarece nu există un demos european. Ultimul dar nu cel din urmă principiu este cel al egalităţii de şanse, prin care aranjamentele şi reglementările bancare din zona euro să fie corecte faţă de toţi membrii UE.

Nu avem de unde să ştim dacă modelul propus de Cameron ar fi fost mai bun decât actualul model al UE. Ceea ce ştim este însă că actualul model a dus la criza existentă, iar principiile lui David Cameron nu au fost luate în considerare. Marea Britanie a avertizat şi a fost ignorată. Consecinţele se văd acum. Mergând pe firul istoriei, UE a reușit mereu un echilibru fin între vocile care militau pentru mai multă Uniune și cele care marșau pe cartea suveranității naționale (a se vedea, desigur, exemplul Charles de Gaulle).

UE a greşit, dar nu ireversibil. Este fundamental ca direcţia aleasă în continuare să fie cea corectă. A apăsa pedala acceleraţiei în direcţia Statelor Unite ale Europei când multe dintre statele membre nu sunt de acord sau nu sunt (încă) pregătite pentru asta ar fi o eroare majoră, dând apă la moară tocmai euroscepticilor și alimentând focul mișcărilor populiste, naționaliste și xenofobe. Declaraţii precum cea a preşedintelui Comisiei Europene Jean Claude Juncker precum cea conform căreia UE are nevoie de o armată unică nu ajută deloc în momentul actual. Paradoxal, mai multă Uniune în această etapă poate duce tocmai înspre distrugerea pe termen mediu și lung a acestui proiect extraordinar. Asta nu înseamnă renunțarea la ideea integrării până la federalizare, dacă se va alege această cale. Dar mai întâi, vorba ceea: physician, heal thyself. 

(Foto Guliver/Getty Images)

În ceea ce o privește, România trebuie să iasă urgent din panica generală și lamentarea firească provocate de acest moment de criză și să-și fructifice, la rece, deplinul potențial. Iarăși luam lecții de la un britanic: Never let a good crisis go to waste (Winston Churchill). În absenţa Marii Britanii, România devine a şasea cea mai mare ţară din Uniunea Europeană şi mai ales principalul aliat al SUA în zonă, în contextul în care Polonia are din ce în ce mai multe probleme cu democraţia internă. România trebuie să-şi asume acest rol fără ezitări, mai ales că, în continuare, cheia securităţii naţionale și europene se află la NATO. Acest obiectiv ar trebui să fie unul imediat pentru ţara noastră, având în vedere că există o tendinţă a izolaţionismului şi în SUA, exprimată deseori în luările de poziţie ale candidatului la preşedinţie Donald Trump. Totodată, România trebuie să profite de acest statut privilegiat şi să redefinească parteneriatul strategic cu SUA, dezvoltând şi alte dimensiuni decât cea militară, în speță cea economică și cea a cercetării și schimburilor academice. Criticilor care ar acuza România că face jocurile Washingtonului într-o asemenea construcție e bine să le reamintim că interesele europene și cele americane sunt perfect compatibile și complementare. În fapt, parteneriatul cu SUA este indispensabil pentru o Uniune puternică și unită. 

Încă ceva: Brexitul poate însemna pentru România devansarea termenului la care va prelua preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, de la 1 iunie 2019 la 1 ianuarie 2019. Şase luni înseamnă enorm pentru anvergura misiunii care-i va reveni României în 2019, chiar după finalizarea procedurilor de ieşire a Marii Britanii din UE. Pe lângă gestionarea unui context politic tot mai complicat, România va trebui să propună un nou model de dezvoltare europeană. Un model prin care să-şi valorifice propriile avantaje, dar să şi stimuleze unitatea şi totodată diversitatea europeană. O ocazie unică de a lăsa o amprentă istorică asupra Uniunii Europene și lumii întregi. Preocuparea faţă de această misiune extrem de dificilă a început să se facă simţită şi la Bucureşti, premierul Dacian Cioloş numind recent un secretar de stat însărcinat cu pregătirea preluării preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, în persoana Elenei Georgescu.

O variantă de model românesc pentru UE ar putea fi definit sub deviza „Europa inovatoare și creativă”, în contextul în care aceste două dimensiuni pot asigura atât dezvoltarea tehnologică, cu influenţă directă asupra calităţii vieţii, cât şi competitivitatea economică, cu rate semnificative de creștere a productivității individuale (și, deci, de creștere economică). Acesta ar putea fi şi pariul României pentru dezvoltarea sa proprie. În ciuda lipsei investițiilor strategice în aceste domenii (sau poate datorită acestui fapt), românii au reuşit mereu să aibă contribuţii remarcabile la patrimoniul mondial, fie că vorbim de produse culturale sau de descoperiri ştiinţifice.

Câteva exemple ar fi distincţiile obţinute la saloanele de inventică (Salonul International de Inventii de la Geneva 2014 –marele premiu pentru OnAirCamera- inventata de tineri români, Salonul Internațional de Invenții de la Geneva 2015 –medalie de aur pentru GoodFill, inventator din Deva, 2011: Delegația româna a obținut la cea de-a 39-a ediție a Salonului International de Invenții de la Geneva 24 de medalii de aur, 18 medalii de argint, 7 medalii de bronz și 20 de premii special) sau numeroasele premii de la festivalurile de film (de exemplu 3 premii la Cannes în 2015, unul în 2016). Care este secretul acestor reușite? Merită menţionată în acest sens şi declaraţia secretarului de stat Manuel Costescu, şeful Departamentului pentru Investiții Străine și Parteneriat Public-Privat – InvestRomania, care a afirmat că „România s-a transformat dintr-o țară căutată de investitori pentru forța de muncă ieftină într-o destinație potrivită pentru investiții strategice în inovație în diferite domenii, iar în prezent are nevoie de inovație în IT și în medicină”. Dincolo de declarații, e nevoie de acțiune.

În concluzie, UE poate ieşi din criza Brexit cu fruntea sus. Trebuie doar ca liderii statelor membre să aibă suficientă înțelepciune, caracter și viziune. Adică leadership. Sunt destule voci care susţin acum că decizii precum părăsirea Uniunii Europene nu ar trebui lăsate în mâna cetăţenilor, prin instrumente tip referendum, deoarece propaganda politică poate deturna rezultatul. Concluzia liderilor europeni ar trebui să fie exact la polul opus: vocea cetăţenilor europeni trebuie ascultată mai des şi mai atent. Mai multă transparenţă, mai mult acces la procesul decizional al UE, mai multă comunicare, mai multă democraţie – doar acestea pot fi soluţiile pentru UE 2.0.

A contribuit Alin Iliescu

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp