Uluiala partenerului italian al companiei noastre: „Nu pot înțelege ce e cu voi, românii, îmi scapă rațiunii! Muriţi cu sutele zilnic şi vă bateţi joc de oportunităţile economice pe care le aveţi”

Foto: Getty Images

Crizele nasc clivaje în orice societate. Ne simţim strâmtoraţi, atacaţi, angoasaţi: de ziua de mâine, de vorbele vecinului, de sănătate. Închistaţi, doar reacţionăm, de cele mai multe ori agresiv, ca un câine care ajunge sã muşte mâna celui care îi întinde o bucată de pâine fiindcă a primit până atunci mai multe lovituri decât mâncare.

Dar cine ne mai salveazã de crizele pe care le întreţinem singuri?

În ultimele zile am discutat cu clienţi înnebuniţi că nu pot onora comenzile fiindcă angajaţii lor se îmbolnăvesc şi nu mai pot funcţiona liniile de producţie. E vorba de companii serioase, care nu au ascuns sub preş cazurile de îmbolnăviri, au testat regulat angajaţii, le-au pus la dispoziţie măşti, dezinfectant, au acordat prime şi zile libere pentru vaccinare chiar înainte de a o fi făcut guvernul, unii chiar au organizat centre de vaccinare în fabrică, au adus profesionişti care să le explice beneficiile imunizãrii. Rezultatele au fost sub aşteptări, în niciuna din companiile de care vorbesc procentul de vaccinare neajungând la 50%.

Un manager chiar îmi spunea că se plimba el prin hală pentru a le cere oamenilor s-şi pună masca şi să respecte o minimă distanţă. De multe ori, deşi angajaţii îl ascultau, a observat dispreţul şi furia evidente în ochii lor. A avut în fabrică o familie – soţ şi soţie – care s-au îmbolnăvit de covid, au transmis şi copiilor: doamna îi mărturisise că s-ar fi vaccinat, însă „omul ei” îi interzisese vehement. Cu o zi în urmă, acesta s-a stins la numai 50 de ani, după cinci zile la ATI.

Un alt director îmi povestea că, în urmă cu câteva săptămâni, după ce managementul insistase ca oamenii să se vaccineze, a observat că fructele pe care le ofereau gratuit angajaţilor vinerea nu mai erau consumate. Până la urmă, a aflat că în fabrică se răspândise zvonul că găsiserã străinii o modalitate de a injecta fructele cu vaccin pentru a-i imuniza forţat pe ai noştri...

Să nu mai spun că, într-o conferinţă cu Consiliul de administraţie al unei multinaţionale, după ce au dorit câteva explicaţii tehnice, doi dintre membrii boardului s-au arătat îngrijoraţi de situaţia din România şi am discutat un sfert de ceas despre cauzele actualului dezastru sanitar. Şi nu, nu aveau probleme de producţie, activitatea lor aici nu era în vreun fel afectată de sutele de morţi şi miile de bolnavi din fiecare zi, dar, pur şi simplu nu puteau înţelege de ce nu ne vaccinăm. Cu politeţe englezeascã, au vrut să ştie dacă guvernul nu a organizat puncte de vaccinare sau dacă nu am primit de la Bruxelles destule doze: când le-am spus că noi considerăm vaccinul ca un instrument al ocultei mondiale sau al Antichristului, s-a lăsat liniştea.

Nu ştiu dacă e bine să mai vorbească cineva ceva pe teme sensibile pentru români. Am făcut-o fiindcă, cu puţin timp înainte de a scrie aceste rânduri, am avut o discuţie cu unul din partenerii străini ai companiei noastre, un italian din nordul lor bogat, umblat prin lume, pe care l-am auzit vorbind în multe rânduri la întâlniri internaţionale la modul cel mai frumos despre România. Toate discuţiile cu el le port în română, fiindcã vorbeşte perfect limba noastră. Astãzi, însă, mi-a mãrturisit trist că de când a apărut pandemia, nu mai înţelege ţara noastră. „Lucrând cu voi, am crezut că în ultimii douăzeci de ani România a progresat enorm, nu doar economic, ci şi în ceea ce priveşte mentalităţile, că, în multe privinţe, trebuie să luăm lecţii de la voi. Şi acum, când suntem toţi loviţi de boala asta, voi refuzaţi să folosiţi singurul argument care funcţionează. Nu trebuie să aveţi încredere în politicieni: vedeţi doar că noi sau francezii mai avem doar câteva persoane în terapie intensivă, că ne-am reluat viaţa aproape normal. În vreme ce voi muriţi cu sutele şi vă bateţi joc de oportunităţile economice pe care le aveţi. Este ceva ce eu nu mai pot înţelege, îmi scapă raţiunii”.

Aş fi putut să-i explic câteva ore de ce noi suntem altfel. Poate că nu suntem în stare să gândim ca o comunitate şi cei 1000 de ani în care statalitatea a lipsit pe aceste meleaguri şi-a pus amprenta asupra genelor noastre, fiind doar indivizi, poate familii, dar nimic mai mult. Poate că a trebuit să supravieţuim cu regimuri ostile şi dezumanizante, iar tot ceea ce ni se impune de către stat sau de vreo autoritate, fie şi medicală, considerăm că este împotriva intereselor noastre. Poate că suntem ca acel câine al nimănui agresat neîncetat care nu mai discerne între mâncare şi bătaie. Poate am renunţat la atâtea vise, că nici moartea nu ni se mai pare îngrozitoare. Sau poate ne e teamă să privim adevărul în faţă.

Nu ştiu cine ar putea sã ne explice de ce ne comportăm altfel decât Occidentul pe care (încă) îl admirăm. Ştiu doar că mie, astăzi, după două decenii, mi-a fost iarăşi ruşine pentru că am încercat cumva să răspund unei noi deziluzii.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp