Un caz sub preșul ignoranței, al „doamnei doctor M.A.” de la Medicină. Cui mă adresez dacă îmi pierd mințile?

În aceste zile, s-a viralizat pe rețelele sociale o întâmplare care o are ca protagonistă pe o profesoară de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, înregistrată de studenți în timp ce-i instruia cum e corect să i se adreseze cu respect. Din spatele unor ecrane digitale, studenții s-au supus militărește, apoi au postat clipul cu „doamna doctor M.A.” pe Facebook și pe YouTube, mulți au ironizat și au râs de femeie, povestea a ajuns presă, iar acum cadrul didactic cercetat disciplinar și suspendat temporar de conducerea instituției de învățământ. Totodată, din declarațiile unor studenți, se pare că nu e singura dată când „doamna doctor M.A.” a avut un comportament bizar. Cadrul universitar și-ar fi pus studenții să-i cânte „La mulți ani” în timpul unei lucrări practice, deranjată că aceștia nu au știut că ziua ei de naștere fusese cu o zi în urmă. După momentul artistic, desfășurat pe o platformă online, profesoara ar fi fost deranjată că participanții nu au fredonat în cor.

Sub epoleții imaginari și tonul autoritar, a ieșit la iveală o problemă de sănătate mintală știută de câțiva ani la locul de muncă, dar băgată sub preș. Din păcate, cazul profesoarei de la Medicină nu este unul singular. Boala psihică, sub un spectru larg de tulburări de structură, este răspândită și netratată la un nivel mult mai larg, societal.

Bolnavi ca „doamna doctor M.A.” de la Medicină găsim peste tot: în învățământ, în politică, în multinaționale, de multe ori în structuri ale ordinii publice. Este de ajuns să ne amintim de cazul fostului polițist Eugen Stan, trimis în judecată pentru 18 fapte de agresiune sexuală comise în Bucureşti. Stan trecuse fără probleme de toate testele psihologice, ba chiar fusese chiar decorat cu ordinul „Bărbăţie şi Credinţă” de Băsescu, președinte în exercițiu în 2012. Spre deosebire de cazul angajatei de la UMF București, Stan era acaparat de o boală psihică fără leac, încadrată în categoria celor mai comune forme de parafilie (interesul sexual cu ținte atipice sau extreme, având la bază o tulburare psihică), conform DSM (Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Bolilor Mintale) și al ICD (Clasificarea Internațională a Bolilor), diferită ca manifestare de potențialele afecțiuni ale angajatei de la Medicină.

În orice caz, comportamentele deviante, sexuale și/sau non-sexuale, sunt observate de cei din jur, însă de cele mai multe ori aceștia nu reacționează, nu iau atitudine și nu încearcă să-l ajute pe cel în cauză. Astfel, martorii devin părtași la degradarea unui om. Cât despre protagonist, rătăcit în bezna propriei minți, rușinat, temător de stigmatizări, acesta alege să tacă sau pur și simplu nu conștientizează că e ceva în neregulă cu el.

Din păcate, în România anului 2020, boala psihică este este asociată în continuare cu rușinea. Un pacient cu o fractură se va prezenta de urgență la cabinetul unui specialist ortoped, însă altul – care aude voci, nu are vlagă și bucurie de a trăi, e chinuit de insomnii nesfârșite, are reacții necontrolate – alege de multe ori fie să aștepte să treacă starea de dezechilibru, fie nu acceptă că e ceva în neregulă. Există și situații în care încearcă să se facă bine doar prin rugăciune, ceai de sunătoare și alte remedii homeopate. Nici nu putem să îi punem la colț pe acești adulți care nu cer ajutor de specialitate decât atunci când boala se cronicizează sau când sunt internați forțat într-un spital de psihiatrie, direct la „închiși”.

Și acest lucru, pentru că în primii ani de școală, învățăm orice altceva, însă nu și cum să ne gestionăm emoțiile, să ne asumăm un eșec, să cultivăm relații sănătoase și stimă de sine. Spre deosebire de România, în Finlanda, de exemplu, țara cu cel mai eficient și performant sistem educațional din lume, copiii fac educație psihologică încă de la grădiniță, atunci când mai învață și să se descurce singuri, să nu se cenzureze în exprimarea emoțiilor. 

În România, și bineînțeles, nu doar aici, atunci când dau piept cu o realitate dură, un prim fail, unii elevi recurg la gesturi radicale. Vă amintiți de acele știri de ora cinci care se difuzează în perioada examenelor naționale, când aflăm de tentative de suicid în rândul copiilor nemulțumiți de ceea ce au făcut la probele scrise?

„Doamna doctor M.A.” este cel mai probabil un astfel de copil cu traume, nevindecat, ajuns adult într-o societate a normelor, abuzivă și deloc tolerantă, una în care empatia devine doar un concept din cărți de psihologie, în care zeflemeaua și judecata îi iau locul, iar cel în cauză rămâne ca o fantoșă pe scenă, cu ițele încâlcite, neînțeles de cei din jur, rătăcit în propriile angoase și stări imposibil de controlat.

Boala psihică nu e ușor de dus pe picioare, unii ajung să o „îmblânzească” cu medicamentație și psihoterapie, alții – de unii singuri –, nu. Dovadă stau cerșetorii cu figuri jerpelite și ochii pierduți despre care mai aflăm în treacăt câte o poveste, despre identitatea și statutul lor social de odinioară.

Acum câțiva ani, aveam drum zilnic pe la Piața Romană. Prin zonă, cerșeau un fost profesor de la Arhitectură și o profesoară de română pensionară, cochetă, adică genul acela de femeie care și dacă nu ar avea ce mânca, nu ar uita să-și așeze tacticos șiragul de mărgele la gât, cel mai probabil din obișnuința unei cochetării de la care nu poți abdica cu una, cu două. Despre cea din urmă am aflat că știa câteva limbi străine, că ar fi vrut să mediteze copii, însă comportamentul ei oglindea o tulburare.

Astăzi, mă intersectez de multe ori în zona în care locuiesc cu un bărbat de 55-60 de ani, care repetă pentru fiecare trecător: „Din puținul pe care-l aveți, ajutați-mă și pe mine!”. Odată o fi avut haine curate, părul spălat, o casă, o familie și o minte sănătoasă... În Bucovina, mai ales la sate, există un fel de vorbă a bătrânilor: „Să te ferească Dumnezeu să-ți pierzi mințile!”. „Pierderea minților” e înțeleasă ca blestem, deși nu e intangibilă, căci oricare dintre noi e vulnerabil. Uneori e suficientă o fisură, o durere, o suferinţă, o conjunctură nefavorabilă pentru ca mintea noastră să se sfărâme întocmai ca un vas de porțelan. Cu tratament psihiatric, psihoterapie, credință, sprijin din partea familiei, unii reușesc să se remonteze.

În Japonia, porțelanurile sparte se repară adesea cu aur, iar arta reparării ceramicii sparte cu lac şi pulbere de aur poartă numele de kintsugi. Crăpătura este văzută ca o trăsătură a obiectului și a istoriei sale care îi redefinește frumusețea, care îi dă mai multă valoare. Dacă facem o analogie cu oamenii,

coborârile în infernuri personale rămân repere ale trecutului în care ființa de azi știe că și-a învățat lecțiile. Însă nu de puține ori mintea spulberată în mii de cioburi este imposibil de întregit.

Stafii care nu-și găsesc locul în societate, acești oameni cu minți și suflete zdrucinate din rădăcini ajung să trăiască din inerție. „Doamna doctor M.A.” nu a ajuns (încă!) în stradă, și poate nici nu se va ajunge la un asemenea scenariu nefericit dacă este ajutată.

Cert e că deocamdată, sub preșul ignoranței unei conștiințe colective, un caz ca al acestui om nu mai miră pe nimeni…

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp