Un elefant în magazinul de porţelanuri. Realitatea ascunsă în spatele cifrelor şi graficelor domnului Socol

(Foto: Guliver/Getty Images)

Articolul domnului Socol publicat recent în paginile Ziarului Financiar şi intitulat „Lecţii de macroeconomie – false argumente legate de sustenabilitatea creşterii economice” se doreşte o argumentare riguroasă a modelului economic actual de evoluţie, din păcate nu pot spune dezvoltare, a României.

Aprecierile şi comentariile pe care le voi exprima sunt din calitate de profesor de analiză microeconomică şi nu de specialist în macroeconomie. Constat oarecum consternat că majoritatea acestei categorii uită, voluntar sau nu, că în fapt economia naţională e suma, desigur nu matematică, activităţii tuturor firmelor dintr-un spaţiu naţional, decuplarea micro-macro servind desigur unui alt soi de interes, evident politic. Acest interes a fost şi este cel puţin străin subsemnatului. Domnul Socol invocă tocmai raţiuni politice ale celor care combat, cu destule argumente, pseudo-modelul propus României, uitând desigur că domnia sa combate adversarii tot datorită partizanatului politic asumat…

Domnul Socol susţine, cu cifre, grafice şi ceva ironie că România este pe cel mai bun drum posibil din punct de vedere economic. Că programul de guvernare al PSD arăta cu totul altfel acum un an deja nu mai are nici un fel de importanţă.

Hai să ne uităm puţin „basic” din punct de vedere economic:

1) orice manual de economie statuează necesitatea corelării dinamicii salariilor cu cea a productivităţii muncii, cu alte cuvinte majorarea salariilor să fie fundamentată pe câştiguri de productivitate. Presiunile de sus în jos în România de majorare a salariilor – salariul minim, zona bugetarilor, etc. – sunt decuplate astfel de dinamica productivităţii muncii din firmele private locale.

2) în clasamentul pe 2017 al competitivităţii economiilor naţionale întocmit de World Economic Forum, România e în cădere liberă. Infrastructura precară, fondurile infime alocate cercetării sunt alte cauze majore care explică deteriorarea acesteia. Rezolvarea lor ar presupune o altă calibrare a raportului „consum-investiţii”.

3) încurajarea prioritară a consumului în condiţiile în care parametrii de competitivitate ai firmelor locale nu se îmbunătăţesc determină ca surplusul de cerere internă să fie acoperit pe seama importurilor. Efecte? În primul rând majorarea spectaculoasă a deficitului comercial care a ajuns în medie în 2017 la circa un miliard de euro lunar. Efectul de gradul doi este desigur presiunea pe cursul de schimb al monedei locale.

4) economia evoluează ciclic. Politicienii iubesc măsurile prociclice, economiştii le preferă pe cele anticiclice. Când economiştii devin politicieni uită, mai mult sau mai puţin, de „basic”. A cocheta cu valori ridicate ale deficitelor în perioade în care economiile sunt în faza de creştere relevă o abordare cel puţin superficială, dacă nu imprudentă. Din evidentul motiv că atunci când recesiunea îşi va face simţită prezenţa culoarul de manevrabilitate se va îngusta dramatic.

5) dimensiunea riscului se măsoară pe baza dispersiilor, a abaterilor şi a gradului de concentrare. Cu cât distribuţia componentelor este realizată pe o plajă mai mare, iar gradul de concentrare este mai ridicat, cu atât acest lucru reflectă valori ridicate ale riscului. România arată probabil bine la valorile medii ale unor indicatori, dar acestea ascund în realitate dezechilibre majore de dezvoltare şi nu numai: în plan teritorial între regiunile ţării, în raportul Bucureşti-Ilfov versus restul, etc. Să comparăm numai puterea de cumpărare între Bucureşti şi Dorohoi să spunem, sau numărul de kilometri de autostradă din Moldova şi respectiv Dobrogea. Chiar şi analiza structurală a exporturilor relevă un grad relativ ridicat de concentrare evident în favoarea industriei auto. Acest lucru va amplifica impactul unei viitoare recesiuni asupra economiei locale, dat fiind senzitivitatea ridicată a industriei auto la ciclicitatea economiei.

6) orice schimbare constituie o sursă de stres: la nivel de individ, firmă şi societate în ansamblul său. Adaptarea la schimbare presupune timp, deci resurse financiare şi refocalizarea atenţiei din alte zone spre adecvarea la noii parametri. Cele afirmate au desigur legătură cu simptomele de hiperactivitate în plan fiscal, ceea ce din punct de vedere clinic relevă altceva.

7) o dezvoltare echilibrată şi sustenabilă a economiei naţionale comportă un echilibru între firmele cu capital autohton şi cele străine. Excesul de naţionalism deosebit de vocal în această perioadă nu reprezintă în opinia subsemnatului o abordare foarte inteligentă. Inclusiv din motivele invocate la punctul 5. Imaginaţi-vă fie şi numai pentru o secundă că Renault va părăsi „buricul pământului” aşa cum narcisist ne place nouă să credem că este România. Efectul va fi teribil şi copleşitor.

În încheierea acestor rânduri nu pot decât să exprim o dilemă cât se poate de logică în opinia subsemnatului: dacă specialiştii în macroeconomie ai partidului aflat la guvernare sunt convinşi de validitatea „modelului” de dezvoltare propus acestei ţări, de ce trăim toţi ceilalţi cu sentimentul că elefantul a intrat în magazinul de porţelanuri şi, vrând să repare ceea ce sparge, produce în fapt pagube şi mai mari?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp