Foto: Guliver Getty Images
M-am tuns.
În sine, dacă stau să mă gândesc, operațiunea asta ar fi un răsfăț. Clientul stă în scaunul ăla care-i dă un oarecare confort, nițel răstignit pe spate, relaxat în așteptare. Iar frizerița (musai frizeriță, dacă te ia un frizer fie n-ai avut noroc, fie n-ai învățat nimic de la viață) îți ciufulește părintește chica apoi te mângâie insidios pe la tâmple, prin dosul urechilor și pe la ceafă.
Aș da cu bucurie din coadă dac-aș avea așa ceva.
Și de-aia zic, oare de ce n-oi merge mai des și tot las să treacă luni de zile până-mi fac drum?
Cum bine știe lumea, sunt niște împrejurări când conversația e obligatorie. Cum ar fi, să zicem, la frizerie. Aici e loc de pus lumina pe două tușe diferit nuanțate.
Una-i frizerie.
Frizerie, ca să știți, e dugheana aia mica din cartier cu un scaun ori două în odaia de cum intri și-un altul în odaia din fund. În prima e pentru domni, tuns, ras, frezat și, dacă ți-e de răsfăț cu plus, și-un masaj pe scalp.
În a doua, vezi bine, e pentru cucoane. Ce fac ele acolo e treaba lor. Da’ pot să vă spun că unele, dacă au de unde, ies de-acolo mai frumoase de cum au intrat.
Salon e cu totul altceva.
Salon, ca să știți, e tot o frizerie, doar că servanții de-acolo poartă coada mai sus.
Și scorurile, se-nțelege.
Nu știu cum e la Salon fiindcă n-am motiv să merg.
La frizerie, însă, îmi fac veacul tot la câteva luni. Numai ca să dau sens vorbei că fie anii cât de mulți și părul cât de puțin, oleacă de cochetărie n-a omorât niciun sexagenar.
În plus, e acolo o frizeriță nurlie care știe, bade Ilie, cum și unde să deie drumul la o vorbă în doi peri, un surâs complice și-o mângâiere sub bărbie. Nu știu de ce nu mă tund mai des!
La frizerie conversația e regula casei.
Intru, „bună ziua – bună ziua, luați loc, vă iau imediat!”
Mai are de bibilit mustața unuia mai trecut ca mine.
Ăla are niște observații. „Mai ia de la colțul ăsta”, zice.
„Unde, aicea? întreabă dumneaei. Păi nu-i destul? Io mai iau, că nu e greu, da’ la loc nu mai pot pune”.
De bun simț observația.
„Uite c-am mai luat, zice. Gata, nu mai iau că rămâne subțire și uite-așa vă stă tare bine!”.
Dumnealui întoarce oleacă spre oglindă partea cu colțul luat, ca să fie el sigur că nu-i vrăjeală. Apoi întoarce și partea ailaltă. Pare bine, da’ nu-i de tot convins.
Apoi dă cu mâna peste șuvița de pe tâmpla dreaptă. Omu’ s-a tuns, dar nu-i stă părul ca-n reclamă. „Mai dăm cu un pic de fixativ”, zice frizerița, și se-așază.
Stau de ceva vreme pe canapeaua aia lungă de lângă perete și aștept să-și termine ‘mnealui dichisul. Într-un târziu ea dă drumul consacratului „să vă fie de bine”, el se ridică iar eu mă felicit că n-am părăsit canapeaua.
Nu-i gata. Doar s-a ridicat.
Ea îl perie. La propriu. Măturică, pe pantaloni, pe guler, spate și piepți.
Vreme în care nu mă pot abține și-l analizez.
Ghete de oraș, pantaloni care-i vin numai bine și-o vestă adecvată. Toate de bună calitate. Nenea ăsta, la vremea lui, a fost cineva și încă n-a plecat de tot din anii ăia.
Ea găsește de cuviință că-i gata cu periatul, el îi ia măturica din mână și se freacă asiduu ba prin față, ba prin dos. Și-a înțepenit acolo, lângă scaunul pe care ar fi trebuit să fiu eu așezat de cateva minute. P-ormă alt dichis.
Fixativul.
Self service, omu’ a pus mâna „pe șprei” și să te ții!
Noroc că a părăsit poziția inițială și văd, nițel surprins, că fantele s-a așezat pe scaunul de-alături. Are multă treabă la aranjat frizura așa cum știe el că-i vine.
Și dă-i!
Fixativ de-a dreapta, fixativ de-a stânga! Un jet pe creștet, altul mai alături. Iaca unul, iaca doi, iaca douăzeci și doi! Săraca frizeriță mă privea pierdută în oglindă, neștiind ce să facă, ce să zică, așteptând parcă s-o ajut eu cu o soluție. Eu tac, că nu-i treaba mea, ea tace.
Cred că ajunsesem pe la jumătatea tunsului când nenea a terminat.
Plată, îmbrăcat, elegant, pleacă scrutând oglinda pentru o ultimă confirmare. Nu înainte de a strecura în buzunarul femeii o hârtie de 50. Cam de două ori cât oficialul, adică.
Păi da, cum să te superi că a golit o butelie de fixativ?!
„Că doară n-oți crede inepțiile lu’ Firea”
După el intră altul. Dumneai clănțăne din foarfecă printre cele 16 fire ale mele, conștiincioasă precum o fruntașă la colectiv.
Ăsta nou intrat își lasă șapca la cuier, nu și paltonul.
N-am conversat cine știe ce, drept să spun.
Ea se plânge că alaltăieri n-a avut apă caldă toată ziua. Subiectul tocmai se năștea din vorbele crainicei de la ProTv, știri de prânz, ca să știți. „Oare cum să fie?” mă-ntreabă dumneaei. „O fi chiar adevărat?”
„Păi, da! zic eu, sunt țevi de-acum 40-50 de ani, că doar nu ne spun o noutate. Normal că la un moment dat cedează”.
„Păi și?!, zice ea, le-au schimbat într-o zi? Că seara aveam apă caldă.”
N-apuc să-mi dau cu părerea, ăsta nou ridică bărbia din piept și zice el, cu un aer de om care știe: „E politică doamnă!”
Doamna este, evident, curioasă, eu, presupun, am o fizionomie de blambec cu mintea-n băț, așa că se simte el dator să ne explice. Săraca doamna primar de Capitală „o mănâncă câinii, că de când a venit ăștia… mai înainte erea cum erea, da’ de când a venit ăștia, numa’ distrugeri știe ăștia!”
Frizerița mă privește-n ochi, eu n-am treabă și dau drumul ca un bezmetic ce sunt:
„Că doară n-oți crede inepțiile lu’ Firea”. Moamăă, nu-i de bine! A dat drumu’ la moară!
„Nici la copii nu vrea să dea bani, că-i fură ei pe alte părți”.
„Păi n-or fi bani, zice frizerița, n-or avea de unde”. „Ei, na! zice el aprins, e alții deștepți care știe că are bani guvernu’”,
„Care alții?! întreabă ea, de unde știe?”.
„Ei, care, zic eu ca musca bâzâind oala cu lapte, la ce mai întrebați?! Ăilalți, de!”
Ea râde cu poftă, o bucurie s-o privești. N-am mai intrat în joc, am lăsat-o pe ea, un ghiont cu apa și țevile, un bobârnac cu pomeni electorale, spectacole cu cheltuieli, multe, destule. Doamne, ce l-a mai încins! Berbecuțu nici nu amușina, le-nghițea pe toate nemestecate și dădea pe goarnă numa’ nestemate. Nimic de la el, nici un gând propriu, nimic filtrat.
Ridic ochii și-l privesc prin oglindă. Mi-era greu să mă abțin, strângeam buzele temeinic sperând să nu dau drumul la hohote. Ea, aplecată spre mine, „mai scurtăm perciunii ori e bine-așa?” și la ureche: „Televizorul lui e uzat maxim pe același program, pe ălelalte s-a pus prafu’”.
N-am mai putut, mi-am dat drumu’. Nici nu mi-aduc aminte de când n-am mai râs cu-atâta poftă.
Ies binedispus, amuzat și cu gând de promisiune sigură, de-acuma mă tund mai des. Femeia asta are haz și-n odaia aia cu două scaune comode mișună viață de multe feluri.
Pe drum mi-am luat seama.
„Râzi ca prostu’. După ce ți-o trece, poate pricepi și tu că prostia poate avea haz la vorbă, dar câtă pagubă la vot!”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Excelentă scriitura!
Sunt convins că un dialog la un pahar cu Domnul Mitan ar fi unul memorabil.
Ar fi putut fi semnata chiar de Nenea Iancu, daca ar mai trai.
Dar, dincolo de asta, ce vrea sa insemne expresia "autonumitului politruc de la Cotroceni"? In ce consta autonumirea?
Jumatate din cunostinte au buletinul in provincie, e prea mare bataia de cap pt proprietari de a lua in spatiu chiriasul, in strainatate se poate face doar de catre chirias, doar cu contractul de inchiriere in mana, pe o durata scurta sau lunga, fara cozi sau timbre sau altele, iar proprietarul poate sa ii anuleze domiciliul doar dintr-o vizita la primarie si declaratie pe propria raspundere ca chiriasul a plecat.