Un fost coleg de școală mi-a spus că m-a urât cumplit. Maică-sa mă tot dădea exemplu că învățam nu-știu-cum, cu toate că nici nu eram în aceeași clasă și nici prieteni n-am fost. Despre „boala” competiției

Foto: Rawpixel Ltd / Alamy / Alamy / Profimedia

Generația mea, cea a decrețeilor, a venit cu o grămadă de traume din comunism. Una dintre cele mai importante, de care nu se discută atât de des pe cât ar fi cazul, e spiritul de competiție, de concurență, dorința de a câștiga. Toată lumea știe că generația noastră e una numeroasă, noi am umplut școlile, am dat examene sub forma unor concursuri, cu învinși și învingători, pentru puține locuri, la treapta-ntâia, a doua și la facultate. Presiunea la care am fost supuși de societate, de familie și de sistemul de învățământ se aseamănă extrem de mult cu bătăile, jignirile, umilințele, pe care le-a suportat Nadia Comăneci ca să ajungă numărul unu mondial. Evident, noi n-am câștigat competiții atât de importante, însă noi suntem cei care am concurat câte 5 sau 10 pe un loc, cei care ne pregăteam anii în șir ca să luăm un examen, de la care toți așteptau performanțe întingându-ne limitele la maxim. Iar astea sunt fără îndoială traume. Mulți au ales să-și construiască sisteme de apărare psihologice, să le îngroape undeva în străfundurile conștiinței, să găsească justificări și scuze, să vadă părțile pozitive. Din procesul ăsta al concurenței, al competiției, nu a ieșit nimeni învingător, deopotrivă câștigătorii și învinșii au avut numai de pierdut pe termen lung. 

Mi-a povestit cineva o teorie a jocurilor la oameni. Există două tipuri de jocuri, cele finite și cele infinite. La cele finite, cum ar fi un meci de fotbal, totul se termină clar la final, e un scor, sunt niște reguli, e un învingător și un învins. La cele infinite, jocul nu se termină niciodată, iar regulile se schimbă în timp fără să existe un învingător și un învins. Exact așa este și în situația traumelor generate de competiția socială. Niciodată nu se termină. Toată povestea asta a apărut la generația noastră, generația părinților noștri, cei născuți după război, n-a avut așa ceva, ei au avut alte traume, dar nu asta. În perioada noastră toți părinții doreau să-și vadă copiii cu școală, cu studii, oameni cu carte. Evident că nu aveau cum să reușească toți, v-am spus că erau minimum 5 pe un loc, iar la facultățile mai căutate și mai mult de 10 pe un loc. Ceilalți rămâneau cu frustrarea de a nu reuși. Iar pregătirea dura ani, și începea de prin școala generală. Cei care au uitat, ca formă de protecție, care au rămas rușinați, jenați, riscă să ducă jocul mai departe. Astăzi vedem oameni care doresc să-și afișeze bogăția, să aibă case mari cu piscină, mașini scumpe, vacanțe exotice, pe toate să le vadă toată lumea, să demonstreze că s-au realizat în viață. Chiar dacă nu le trebuie toate acestea, ei trebuie să le arate.

M-am întâlnit cu un fost coleg de școală care mi-a spus că în anii ăia m-a urât cumplit. Maică-sa mă tot dădea exemplu pe mine că învățam nu-știu-cum, cu toate că nici nu eram în aceeași clasă și nici prieteni n-am fost. Eu nu știam lucrul ăsta, iar la mine maică-mea îmi dădea alte exemple de colegi care învățau mai bine ca mine, oricum eram toți pe o scară, unii mai sus, iar alții mai jos. Mi-a spus că m-a înjurat cu patimă, ceea ce mi-a și reprodus. În final a zis că e multimilionar în euro, că are case, mașini și tot ce vrea el, într-un cuvânt - s-a ajuns. Nu peste mult timp a murit, Dumnezeu să-l ierte. M-am gândit că singura mea amintire cu fostul meu coleg e înjurătura aia pe care mi-a reprodus-o la 30 de ani de la terminarea școlii. Ce dovadă mai clară că jocul nu se termină!

Competiția, concursul se transmit acum generațiilor de copii care învață. Văd în fiecare zi traficul din București cu părinți disperați care își duc copiii la o școală bună, la o învățătoare bună, la un liceu de top, ca mai apoi să meargă la facultăți din străinătate. E nebunia după recunoaștere socială, că fiecare are copiii realizați, cu studii, pentru că, nu-i așa, „copiii sunt oglinda părinților''. Nici n-am auzit o prostie mai mare ca asta. Toți frustrații nerealizați care vor să-și trateze eșecurile din propria viață prin parcursul impecabil al propriilor copii. Asta ne-a făcut să ajungem un popor dezbinat, răzbunător, egoist. Eu am mai văzut și la alte națiuni tendința asta de a se vorbi de rău unul pe altul, chiar și francezii sau nemții, însă niciodată la intensitatea și la dramatismul pe care îl avem noi. Un francez care are o firmă în România își va lua servicii doar de la firme din țara lui, care activează în România, chiar dacă ofertele de la alte firme sunt mai bune, iar asta e valabil pentru toate țările. Numai noi nu știm cum să ne dăm în cap unii altora mai temeinic. Luăm pe oricine numai să nu fie român, să nu se pricopsească ăla mai bine ca noi. Merg la un client, aici în România, de peste 20 de ani, suntem din aceeași generație, avem același trecut, inclusiv bucureșteni amândoi, niciodată nu face contract cu mine. Preferă pe oricine, din alte țări, de oriunde, dar nu cu mine.

E veșnica competiție. Să moară capra vecinului cu vecin cu tot, e deviza noastră națională. Să nu cumva să auzim de vreun român că a făcut ceva, că imediat sărim să-i dăm în cap. Era un articol despre niște doctori realizați prin SUA și prima grijă a comentatorilor din România a fost să le ceară înapoi banii de studii. Ce poate fi mai josnic și mai penibil. Iar jocul ăsta se pare că nu se mai termină. 

În primul rând, ar trebui să înțelegem că nu trebuie să ne judecăm unii pe alții, parcă așa scrie și în Biblie, dacă putem să ne ajutăm e foarte bine, dar măcar să nu ne facem rău. Să nu ne mai catalogăm după studii, după avere, după poziții, să ne dăm seama că toți suntem oameni și până una alta toți suntem în aceeași barcă. Să respectăm și femeia de serviciu și curierul care ne aduce coletul și vânzătoarea de la magazin - sunt oameni care muncesc și merită toată considerația noastră, să vorbim cu ei, sunt multe lucruri pe care ei le știu și noi nu. Să terminăm cu goana asta după diplome după titluri, după faimă efemeră. Nu înseamnă nimic. Hai să ne trezim odată! Să nu ducem trauma asta mai departe, să o recunoaștem în primul rând și să o tratăm. La nivel național.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp