Din imaginea de pe contul său de Facebook, părintele Dan Damaschin zâmbește sincer alături de Denisa. Fetița este doar unul dintre sutele de copii aflați în grija părintelui.
Pe rețeaua de socializare postările sale strâng atâtea like-uri că ar face să pălească de invidie mulți politicieni și mulți prelați cu funcții. Numai că părintele Damaschin nu vânează like-uri și faimă. Au venit la pachet, fără să le dorească. Părintele Dan Damaschin are în minte, permanent, o nouă cauză. O pildă pe buze. Un zâmbet pentru fiecare om întâlnit. Și când îți strânge mâna îți spune simplu: „Mulțumesc! Doamne Ajută”.
S-a născut în comuna Moșna la 50 de kilometri de Iași. „Prima amintire o am de la bunicul dinspre mama. Stăteam pe genunchii săi și învățam Tatăl Nostru. Aveam între doi și trei ani“, povestește Dan Damaschin.
Bunicul său nu era preot. Era un țăran simplu, cu două clase. „Nu avusese bani de tăbliță, mi-a povestit mama mai târziu. Un om inteligent. S-a bătut cu sistemul comunist pentru că nu voia să intre în CAP. S-a bătut cu tovarășii trimiși de la Tărzii să facă colectivizare forțată. A fugit în pădure și când s-a întors semnătura era falsificată. Și așa a intrat în CAP“, îmi spune preotul.
A crescut într-o familie cu patru frați. Tatăl era orfan de tată. Bunica crescuse singură nouă copii. Mama a mai rămas cu două surori. Toți băieții au murit în război și în perioada foametei. În 1988, în clasa a șaptea, când s-a îmbolnăvit de diabet, neputând să se înscrie la Școala Militară, a ajuns la Liceul Sanitar. Au fost zece pe loc. Era o meserie care asigura un loc de muncă sigur. Părinții îi vedeau pe toți oameni așezați, cu un serviciu bun.
Părintele Dan Damaschin își amintește cum a ajuns student la Teologie. „În clasa a XI-a am avut contact cu mănăstirile din zona Neamțului. După Revoluție, am căutat spiritualitatea adevărată. Am ajuns și noi la Părintele Cleopa, părintele Ambrozie. Oameni de o mare calitate spirituală și experiență extraordinară. Și atunci, încurajat fiind de acești duhovnici să căutăm de-ale sufletului, am dat la Teologie. Am reușit fără pregătire, doar ajutat de profesorii de la Liceul Sanitar”. Tânărul asistent era și student la Teologie. Trei ani a muncit noaptea, iar ziua mergea la facultate, unde a dat peste oameni extraordinari. Ca asistent medical a fost la spitalul CFR, la Sanepid și la Spitalul de Psihiatrie Șipote. A luat contact cu oamenii aflați în suferință, o suferință care nu trece cu medicamente. Spune că a înțeles multe lucruri despre viață la Șipote.
Și-a transformat mașina în ambulanță
A absolvit Facultatea de Teologie. Dan Damaschin voia să fie preot. „În 1997, contrar părerii tuturor că a ajunge preot era greu, am mers la examen. Am tras la sorți unde să ajung. Am ajuns la Podolenii de Sus. Foarte departe de Iași. Oameni foarte buni, dar aspri și săraci. Am făcut în casa patriarhală un centru medical. Medicul ajungea foarte greu, dacă ajungea. Împreună cu primarul și oamenii am încercat să-i ajutăm pe cei aflați în suferinți fizică și spirituală“, își amintește Dan Damaschin. Mașina și-a transformat-o în ambulanță, pentru că „trebuia să se mai nască cineva în mașina mea”. A început să combine practica spirituală cu știința medicală.
După Podoleni a urmat Cozia. La Iași e din 2005. Cum a ajuns să se implice în cauze umanitare? „Am început cu căsuțele distruse de incendii sau de inundații. Apoi m-am îndreptat către copiii defavorizați, care voiau să învețe“, își amintește preotul Dan Damaschin.
„Internetul este un mod de comunicare și e păcat să nu fie folosit. Lumea care mă înconjoară e tânără. Trebuie să zâmbim și să ne ajutăm. Și mama care are copilașul mort de foame și cel care nu are acces la predică”.
Lumea pare simplă prin ochii părintelui Dan Damaschin. Puteți intra pe pagina de Facebook, puteți dona, vă puteți implica. Sloganul său - Un proiect încheiat, de mâine începem alte două.
Casa Vieții
Părintele Dan Damaschin a oferit o șansă mamelor care cerșesc pe străzi și tinerelor care rămân însărcinate și sunt alungate de acasă. A primit teren de la o parohie pe strada Cicoarei. Cu voluntari, cu banii lui a construit o clădire, cu garsoniere și sală de masă. Șapte mame vor avea adăpost temporar și vor fi ajutate să-și clădească o viață frumoasă.
Vacanța. Copii care au văzut pentru prima dată marea
Tabăra de vară organizată de preotul Dan Damaschin a devenit deja o tradiție la Iași. Prin intermediul Asociației „Glasul Vieții “, în fiecare an copiii săraci merg în vacanță pentru o săptămână.
Toți vor să vadă marea. Anul acesta au fost 180. De unde bani? Din donații, sponsorizări.
Poveste de la mare. „Mai toți copiii cunoșteau versurile manelistului, mult mai bine decât pe cele ale imnului de stat”
Părintele Dan Damaschin a istorisit și o întâmplare din vacanța de pe litoral din acest an cu cei 180 de copiii.
„Seara la mare, ce să vezi? Îi invit pe curajoși să se dezlănțuie. Ștefan mă trage de tricou, că vrea el să ne cânte o „muzică". Să fac și mai mare atmosferă îl provoc să ne spună ce știe mai bine să ne cânte, iar el se apucă de turuit cântec după cântec, din care reușesc să deslușesc „Trandafir de la Modova" și "Borș". Până să o chem pe Bianca, (sora mai mare a lui Ștefan), ca să-mi explice ce vrea să ne cânte, de fapt, "publicul" decide: "Sunt un mare boss". Cum votul meu pentru "Trandafir de la Moldova" a fost total ignorat de petrecăreți, m-am trezit căutând repede pe telefon melodia solicitată și aflu surprins că mai toți copiii cunoșteau versurile manelistului mult mai bine decât pe cele ale imnului de stat. Oare s-o fi studiind la Muzică, Dani Mocanu ăsta, sau toți părinții adorm copiii cu televizoarele deschise la manele? Indiferent care ar putea fi răspunsul la întrebarea mea retorică, o concluzie tot trebuie să tragem: Dacă modelul artistic al copiilor noștri va rămâne "Borș" și Mocanu, înseamnă, dragi părinți și dragi profesori, că avem probleme! Mari de tot!”.
„Cel mai «tare» concediu l-am făcut cu mama, pe post de bonă, cu doar trei copii după mine”
Preotul își amintește de cel mai „tare” concediu pe care l-a făcut pe vremuri la mare.
„Soția de-abia îl născuse pe cel mic dintre cei patru copii, Antonie, și, rămânând acasă, a insistat să nu las copiii fără tratamentul natural împotriva răcelilor. N-am găsit loc decât prin Jupiter, la un hotel care, desigur, nu avea bucătărie. Sunt convins că datorită reșoului ascuns cu grijă în bagaje am asigurat restaurantului de la parter cele mai mari vânzări din istorie. Atât de frumos mirosea hotelul a mămăliguță, cartofi prăjiți, friptură de pui și hamsii, că toată lumea cobora la parter să mănânce, numai eu, rămânând în balcon, "admiram" priveliștea de reșou și cratițele camuflate”, zâmbește preotul.
Și mai frumos era pe plajă. „Mama, ca bunica, tot încerca să-l mai ia pe Anghel de lângă mine, de mânuțe, la o acadea. El, tocmai despărțit de mama-sa, nu știa decât să se țină strâns de gâtul meu și să urle cât putea suporta Marea Neagră, când băgăm și eu vârful degetelor de la un picior în apă. Cei mari nu mâncau nimic, decât dacă le mestecam sau le băgam lingura în gură. Am ajuns acasă după o săptămână, fără să fi închis un ochi, fără să fi făcut o baie ca lumea, iar de mâncare nu mai vorbesc”.
Anii au trecut, iar acum preotul aduce pe litoral în fiecare an peste o sută de copii care nu au văzut marea în viața lor.
„De ce nu vreau să renunț la astfel de „concedii”? Întrebați-o pe Denisa, să vă zică adevărul, căci ai mei vor spune că doar mi-am făcut datoria de tată”.
Iar „minunile” preotului nu se opresc aici. În cadrul campaniei „Grăuntele de muștar”, preotul a inițiat strângerea de fonduri, din donații, ca să trimită copii sărmani la școală. Fiecare va avea ghiozdan, rechizite, hăinuțe, papucei, bunătăți și jucării.
Unul dintre ei este Denisa. Îi place să se joace de-a doctorița alături de soră și de ceilalți trei frățiori. Proaspăt întoarsă din tabăra socială de la mare, a descoperit printre cadourile adunate în rucsăcelul de la bunii donatori o trusă de doctoriță de care s-a îndrăgostit pentru totdeauna. Chiar dacă într-o lună și ceva merge de abia în clasa I, știe deja ce vrea să devină când va crește: doctoriță de tătici. În visul ei știe că va salva multe vieți și va aduce multă fericire copiilor și tăticilor lor bolnăviori. Visul ei, desigur. Dacă o vom întreba pe mama, ne va spune cu totul și cu totul altceva. Singură, cu cinci copii mici, cu o căsuță dărăpănată, fără curent electric, fără haine și rechizite corespunzătoare, o va da pe Denisa la școala din sat, cu ce are de pe la frații mai mari și de pe la nepoții vecinilor, iar când va crește, dacă nu se va mărita cu vreun băiat gospodar, va pleca la muncă peste graniță, să-și facă și ea un rost în lume.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Părintele Dan Damaschin retrăiește probabil în fiecare zi cu inima împlinită chemarea lui Isus la neprihănire: „Lăsați copii să vină la Mine...”.
Datorită faptelor lui concrete, îl consider pe Dan Damaschin un creștin mai adevărat decât altul care acționează mai mult prin vorbe. Întrebare retorică: cine se sacrifică mai mult pentru salvarea copiilor lui Dumnezeu, primul sau al doilea?