Un stat are securitate naţională numai atunci când are și securitate alimentară. România e capabilă să acopere hrana necesară pentru aproape 43 de milioane de oameni. Ce ne lipsește?

Foto: Henry Arden / ImageSource / Profimedia

Securitatea alimentară reprezintă principala componentă a securiţătii naţionale care se referă la instrumentele şi politicile organizaţionale utilizate pentru preîntampinarea riscurilor, ameninţărilor sau vulnerabilităţilor şi contracararea eventualelor crize survenite în domeniul alimentar şi în mod special al garantării accesului la hrană al populației unui stat.

Volatilitatea preţurilor produselor alimentare şi a produselor agricole de bază, schimbările climatice, deşertificarea şi degradarea terenurilor, criza economică mondială, lipsa unei strategii naționale sau a unei abordari globale integrate (serioase), lipsa unei cooerențe politice sau lipsa independenţei pentru securitatea alimentară, nivelurile de dezvoltare variabile între regiuni şi ţări, dar şi alte elemente ale securităţii alimentare, evaluate împreună sau separat vor putea genera o criză alimentară mondială ireversibilă, dacă nu vor fi soluţionate prin abordări cuprinzătoare.

În piramida trebuinţelor formulate de Abraham Maslow, nevoia de securitate alimentară este plasată pe al doilea nivel de importanţă, imediat după nevoile fiziologice. Potrivit mai multor experţi în domeniu, securitatea alimentară a unei naţiuni reprezintă cea mai importantă componenta a securităţii naţionale.

Un stat are securitate naţională, alaturi de celelalte elemente, numai atunci când are si securitate alimentară 

Prin urmare, plecand de la aceste doua concepte putem considera ca, un stat are securitate naţională, alaturi de celelalte elemente, numai atunci când are si securitate alimentară şi doar atunci când deţine suficiente disponibilităţi de produse agricole şi alimentare, în măsură să acopere necesităţile de hrană pentru toţi locuitorii cuprinşi în graniţele sale şi să asigure, în acelaşi timp, stocurile necesare de hrană şi apă pentru propria populaţie şi furaje pentru animale, în situaţii de calamităţi naturale, de război, de crize, etc.

Neasigurarea securităţii alimentare poate genera foarte repede, pe plan intern, grave convulsii şi tensiuni sociale, poate deteriora sănătatea fizică şi psihică a populaţiei, poate crea stări de instabilitate economică şi politică, iar în plan extern poate să atragă presiuni diplomatice, economice şi politice cu efecte nedorite şi periculoase pentru securitatea naţională. 

Legitimitatea unui stat este abilitatea acestuia de a furniza securitate, de a proteja şi sprijini drepturile indivizilor şi de a asigura un mediu prosper pentru satisfacerea nevoilor acestora. Există astăzi o serie de fenomene de risc în creştere în vecinătatea României şi observăm că o varietate de probleme mondiale ne afectează din ce în ce mai mult securitatea. În acest context, este foarte important să înţelegem securitatea alimentară ca pe o componentă fundamentală a securității naționale a României, dar și ca posibil fenomen generator de convulsii sociale.

Securitatea alimentară reprezintă o problema globală a omenirii deoarece are implicaţii profunde la scară mondială, cu menţiunea că poluarea excesivă şi necontrolată reprezintă un alt factor de impact negativ pentru securitatea alimentară. Săracia, pe de alta parte, reprezintă un fenomen multidimensional care include o latură materială. Iar aici vorbim de privarea de resurse materiale pentru asigurarea unui nivel normal pentru un trai decent şi lipsa accesului la servicii de bază, precum şi educaţie sau sănătate sau chiar îngrădirea drepturilor civile sau fundamentale. 

Principala caracteristică a sărăciei o reprezintă lipsa hranei pentru care se suferă individual şi global – un numar alarmant de oameni la nivel mondial: peste 1,26 miliarde de oameni, conform satisticilor Organizației Națiunilor Unite pentru Alimrntație și Agricultură (UNFAO).

Trebuie să înțelegem că sursa de legitimitate a unui stat reprezintă capacitatea sa de a furniza securitate, proteja și sprijini drepturile locuitorilor și să asigure un mediu prosper pentru satisfacerea nevoilor lor. Astăzi, există o serie de fenomene de risc în creștere, în apropiere de România, și observăm că o serie de probleme globale afectează din ce în ce mai mult securitatea noastră. 

Viziunea asupra securității alimentare își are rădăcinile în definiția adoptată la Summit-ul Mondial pentru Alimentație (WFS) din noiembrie 1996, în sesiunile generale ale Organizaţiei pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite: „Securitatea alimentară există atunci când toți oamenii în orice moment au acces fizic sau economic la alimente sigure și nutritive, suficiente pentru a satisface nevoile lor nutriționale și preferințele alimentare pentru o viață activă și sănătoasă”.

Potrivit mai multor specialişti, securitatea alimentară este cea mai importantă componentă a securităţii naţionale a unui stat. Adică o naţiune se bucură de securitate alimentară numai atunci când deţine suficiente resurse de hrană şi produse agricole pentru nutriţia tuturor locuitorilor, asigurând în acelaşi timp furaje pentru animale şi apă în caz de dezastre naturale, crize, război, etc. 

Ce înseamnă cu adevărat conceptul de „securitate”

În accepţiunea comună, conceptul de „securitate” (care derivă din latină „securitas-atis” şi semnifică „ lipsa de griji”, dintr-o perspectică semantică însemnând „fiind protejat de orice ameninţare sau pericol”) este recunoscut drept capacitatea unui „actor”, în sensul puterii sale, de a proteja valorile fundamentale şi de a le întări impactul în sistemul internaţional. 

Acesta este asociat cu diferite componente ale socialului, astfel încât putem vorbi despre securitatea „economică”, „socială”, „militară”, „comunitară”, „publică”, „informaţională”- sau despre una dintre relaţiile dintre diferite entităţi: internaţională, mondială, continentală, regională, locală, colectivă, naţională.

În mod tradiţional, conceptul de „securitate”, stabilit înca de la începutul Războiului Rece, a fost asociat cu alte concepte, respectiv cel de apărare, structuri militare, balanţa de putere, strategii şi tactici. Ţinând cont de o serie de definiţii clasice, acest concept poate indica situaţia unei ţări protejate împotriva atacurilor sau agresiunilor, care vin din interior sau din exterior. 

Observând acest lucru, se poate înțelege că apărarea militară este doar o parte a ceea ce se numește „securitate”, un concept care este pe cale să devină la fel de evaziv aşa cum problemele militare sunt din ce în ce mai puține. Aşadar, ea a oferit elemente care stau la baza unor paradigme, de pildă: „securitate colectivă”, „securitate multi-dimensională”, „securitate globală”, etc.

Consistența conceptelor „securitate” și „securitatea națională” sunt strâns legate de natura statului. Expresia „securitate națională” este o traducere a conceptului englezesc „securitate națională”, omologul „securităţii statului”, care, în mod evident, prezintă multiple asocieri și se îndepărtează de esența sa. Statul presupune, în același timp, o idee, o instituție și o bază fizică, dar este la fel de bine, o structură organizațională complexă, o colectivitate și un instrument de politică.

Din această perspectivă, statul este, deci, un instrument de promovare a securităţii, înainte de a fi subiect sau referent al securităţii. El, statul, este organul care asigură medierea între interesul naţional, definit într-un mod unitar, şi interesele comunităţilor din cadrul său.

Totodată, în lucrarea „Popoarele, statele şi teama – o agendă pentru studii de securitate internaţională de după Războiul Rece”, Barry Buzan evideniază pe de o parte, că atunci când se vorbeşte despre securitate se face referire practic la securitatea naţională a unui stat, iar pe de altă parte, dinamica securităţii este relaţională şi bazată pe interdependenţa dintre state. 

Odată cu consacrarea statelor-naţiune, la mijlocul secolului al XIX-lea, problema securităţii naţionale a fost în mod tradiţional abordată prin prisma conceptelor de „pace” şi „putere”. Pacea a devenit conceptul central al idealiştilor şi a dominat relaţiile internaţionale, în special în intervalul dintre cele două războaie mondiale. Cel de-al doilea concept, puterea, este centrul analizei celei de-a doua mari şcoli a relaţiilor internaţionale, realismul, conform căreia „puterea este factorul decisiv în formarea ordinii internaţionale”. 

Problema alimentară se mută în două planuri: unul se referă la furnizarea și calitatea produselor, iar celălalt la consumator și capacitatea lui de consum. Principalele idei directoare cu privire la importanța securității alimentare și agricultură ca ramura principală a economiei românești de a asigura resurse și argumente publice vitale, care ne ajută în creionarea elementelor esențiale, de impact, oferind siguranță la toate nivelurile vieții sociale: individual, național, regional și global, ocupă locul meritat printre alte dimensiuni similare, în special în lumina integrării în Uniunea Europeană, ca interes național al României.  

Aceste transformări vor avea efecte serioase în cele şase dimensiuni ale securităţii alimentare:

1. Volatilitatea preţurilor;
2. Dezvoltare sustenabilă;
3. Disponibilitatea alimentelor;
4. Accesul populaţiei la alimentele disponibile;
5. Utilizarea alimentelor;
6. Stabilitatea hranei.

România e capabilă să acopere hrana necesară pentru aproape 43 de milioane de oameni

Statele cele mai favorizate, vorbind despre asigurarea securității alimentare, sunt cele care au un potențial agrar, capabile de a furniza cantități de materii prime agricole și alimentare pentru nevoia lor națională. Printre aceste țări se numără de asemenea şi România, având un potențial agrar mare, care o plasează pe locul 5 faţă de țările UE, fiind capabilă să acopere hrana necesară pentru aproape 43 de milioane de oameni. Se spune că aceste țări ar putea dezvolta o auto-dependență alimentară. Investițiile joacă un rol important în orice proces de creștere economică durabilă și de dezvoltare.

Pentru România, dintre sub-ramurile sale din agricultură - creșterea plantelor și animalelor, industria agro-alimentară, este una dintre cele mai importante resurse de dezvoltare. Această intervenție identifică una sau mai multe dintre următoarele obiective:

1. Stabilirea prețurilor la produsele alimentare, fiind conștienți de fluctuaţiile de preț internaționale;
2. Asigurarea unui anumit nivel nutrițional al populației care suferă de malnutriţie;
3. Controlul prețurilor la produsele alimentare;
4. Limitarea presiunii inflaţiei prin controlul prețurilor la produsele alimentare.

Prin urmare, politicile alimentare reprezintă totalitatea măsurilor guvernamentale, fie legislative, normative, administrative și financiare care au prevăzut obiective. Politica nutrițională subliniază să se asigure un echilibru între nevoile fiziologice din consumul de alimente și media dintre nutritiv pentru propria lor satisfacție.

În 2008, Grupul de Experţi InterAgenţii în securitate alimentară mondială a stabilit Sistemul de hărţi a insecurităţii alimentare și a vulnerabilităţii informaţiei și a elaborat un cadru conceptual care a dat un sens operațional aceastei definiții. FAO a reafirmat acest punct de vedere, încă de la prima evaluare publicată despre efectele schimbărilor climatice pentru securitatea alimentară, cuprinse în previziunile 2015-2030 pentru agricultura mondială.

Independenţa alimentară, condiţie “sine-qua-non” a securităţii alimentare a României

Securitatea reprezintă condiţia esenţială de a te simţi protejat împotriva pericolului sau a pierderilor. În sens general, securitatea poate fi considerată un concept asemănător celui de “siguranţă”, dar, din punct de vedere al “alimentaţiei” conceptele în acest caz sunt total diferite şi acestea exprimă două funcţii separate. In ceea ce priveşte securitatea alimentară, aceasta reprezintă o componentă a procesului de securitate cu interferenţe între dimensiunile economico-sociale la toate nivelurile de la cel uman/individual, de grup/societate până la cele mai elaborate; naţional, regional sau/şi, mai ales, global.

Securitatea alimentară reprezintă o problemă globală a omenirii deoarece are implicaţii profunde la scară mondială. Foametea rămâne o componentă principală a problemei alimentare, împotriva căreia sub conducerea FAO luptă întreaga comunitate internaţională.

Sărăcia, pe de altă parte, reprezintă un fenomen multidimensional care include o latură materială, aici făcându-se referire la privarea de resurse materiale pentru asigurarea unui nivel normal pentru un trai decent şi la lipsa accesului la servicii de bază,de pildă la educaţie sau sănătate sau chiar îngrădirea drepturilor civile sau fundamentale. 

Principala caracteristică a sărăciei o reprezintă lipsa hranei pentru care se suferă individual şi global - un număr alarmant de oameni la nivel mondial (peste 1,26 miliarde de oameni). 

Un alt factor de impact negativ pentru securitatea alimentară actuală este reprezentat prin poluarea excesivă şi necontrolată. În conformitate cu Raportul prezentat în cadrul Programului ONU pentru Dezvoltare există şapte dimensiuni ale securităţii internaţionale (securităţii colective) şi securităţii naţionale: securitatea economico-socială, securitatea alimentară, securitatea mediului, securitatea comunităţii, securitatea personală, securitatea politică şi securitatea individuală, la care s-ar mai putea adăuga securitatea demografică şi securitatea militară.

Aceste dimensiuni cu amprente asupra dimensiunii sociale a securităţii nu pot fi realizate fără a avea la bază securitatea indivizilor.

Cele mai importante trei aspecte ale securităţii pot fi caracterizate în mod special de: problemele de mediu cauzate de război, resursele naturale ale căror posesie poate naşte dispute internaţionale, şi catastrofele naturale.

După admiterea României în NATO - ca stat membru cu drepturi şi obligaţii depline, politicienii cu responsabilităţi în planul securităţii naţionale au apreciat, pe bună dreptate, având în vedere unele participări ale trupelor noastre în mai multe zone ale lumii cu potenţial de conflicte, că ţara noastră s-a transformat într-un furnizor de securitate pentru alte ţări. Ar fi însă „excelent” să facem aceeaşi apreciere şi în ceea ce priveşte securitatea alimentară. Dar, din păcate, ne aflăm într-un plan diametral opus faţă de această apreciere, deoarece, în prezent, România este un „importator net” de alimente şi, deci, de securitate alimentară.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp