Ura și violența din imnurile naționale sau cum se traduce „Deșteaptă-te, române” la alte popoare

Foto: Inquam Photos

Menirea unui imn național este de a stârni sentimentul patriotic al cetățenilor unei țări. Imnul este astfel una dintre expresiile cele mai relevante ale identității naționale. Aproape toate țările folosesc câte un cântec pentru a exprima această identitate. M-au preocupat mesajele acestor cântece și am decis să fac un studiu informal corespunzător. De la imnul Ugandei (cel mai scurt, doar 8 măsuri muzicale) și până la imnul Uruguay-ului (157 de măsuri) am găsit poezii foarte similare, cu idei redundante. Afon fiind, m-am rezumat doar la interpretarea mesajelor directe ale versurilor, în dauna celor ascunse în notele muzicale.

Imnurile naționale, nu puteau fi bineînțeles mai vechi decât naționalismul însuși. Primele ceremonialuri, care includeau intonarea acestor cântece solemne, au avut loc în secolul 17, imnul Angliei, God save the queen, o lamentare plictisitoare de altfel, avându-și originile în acea perioadă (la una dintre aceste ceremonii, imnul a fost interpretat de 17 ori, pe peronul unei gări din Germania, întrucât regele Edward VII se îngrășase și nu reușea să intre în haina ceremonială, pentru a coborî din tren). Prin secolul 18, cam toate monarhiile europene își adoptaseră câte un imn, unele organizând concursuri la care care au participat cei mai mari compozitori ai epocii. Explozia naționalistă din secolul 19 a înzestrat toate națiile nou create, cu România în pluton, cu imnuri naționale. Eficiența propagandei naționale, adaptată la tehnologiile noi, mai întâi tiparul și apoi radioul, a convins majoritatea indivizilor din specia homo sapiens de ficțiunea apartenenței lor ancestral-naționale. Așa cum știm, cazanul naționalist a dat în clocot, de două ori în prima jumătate a secolului 20. Totuși, chiar și în urma celor două războaie mondiale catastrofale, foarte mulți oameni au rămas loiali valorilor naționaliste. În special în România, ideologia naționalist-comunistă a lui Ceaușescu a fost foarte convingătoare, în ciuda evidentei ei disonanțe (comunismul este o ideologie umanistă, iar naționalismul este o formă evoluată de tribalism).

Sportul, supapă pe unde a răsuflat o mare parte din energia naționalistă mondială din a doua jumătate a secolului 20, a fost și motorul de promovare a imnurilor naționale. Începând cu anul 1920, sportivilor câștigători ai medaliilor de aur la Olimpiade, li se intona imnul național. Obiceiul s-a diversificat iar acum majoritatea competițiilor naționale sportive importante încep cu intonarea imnurilor naționale. O situație amuzantă s-a întâmplat la Atena, înaintea unui meci de fotbal amical împotriva Chinei. Fotbaliștii încolonați și spectatorii greci au ascultat plini de solemnitate melodia din difuzoare, crezând că se intonează imnul Chinei. Fotbaliștii chinezi, erau convinși că este imnul Greciei. Misterul a fost lămurit la sfârșit: era o reclamă la o pastă de dinți.

Preferatul meu, Imnul Italiei, sau Inno de Mameli, după numele compozitorului său din secolul 19, insistă pe ideea unității naționale, pe premise latine, într-o peninsula foarte divizată etnic, și chiar lingvistic. Ca și alte neamuri, inclusiv cel românesc, italienii se lamentează în textul lor, de oropsirea istorică la care au fost supuși și solicită „deșteptarea” sentimentului național. După ce acuză Austria și compătimește Polonia, în refren autorul precizează clar că italienii sunt gata să moară dacă țara le-o cere, promisiune care probabil s-a diluat mult în secolul 21.

O poezie lirică, destul de fâsâită în opinia mea, este imnul național al SUA. Tot despre lupte și suferință se vorbește și în The Star-Spangled Banner. Eroicul sacrificiu al soldaților, răpuși de tehnologia războiului din 1812, însuflețește până în ziua de astăzi poporul american. În opoziție, Imnul Rusiei, revendică gloria veșnică a țării-mamă, în baza unicității pretinse, fără argumente, dar cu foarte mult elan și optimism: Rusia este o țară sfântă, aleasă de Dumnezeu pentru a-și desăvârși menirea. Pe exact aceeași temă merge și Imnul Germaniei, susținând, din contră, că nu Rusia, ci Germania este cea mai tare țară din lume. Nemții propun și câteva argumente în acest sens, respectiv femeile germane, loialitatea, vinul lor (!) și muzica.

Imnul Spaniei nu are versuri, așadar nu poate fi analizat. De departe cel mai agresiv imn pe care l-am analizat este Marseilleisa, Imnul Franței. După ce îi atenționează pe cetățeni că dușmanii țării vor să le taie beregata copiilor francezi, propune ca „sângele impur” al străinilor să inunde câmpiile țării. Refrenul comunică foarte direct si concis: La arme, cetățeni! Formați batalioanele! În ciuda mesajului său plin de ură, imnul Franței a fost universal apreciat si preluat ca model, de multe țări eliberate chiar de colonialismul francez, de la Algeria și până la Vietnam. Inclusiv Imnul Portugaliei pare o copie, ceva mai banală, a Marseilleisei.

În scurta ei existență, ca stat național, România a schimbat nu mai puțin de 6 imnuri naționale, adică unul la fiecare generație. Unii bunici își aminteau Trăiască Regele, iar părinții își amintesc Trei culori. Și imnul actual, vechi de 30 de ani, dă vina pe dușmani pentru toate nereușitele naționale, însă sugerează mărețelor umbre (cu Corvin la vocativ, în română, apelativ pe care Matthias I al Ungariei nu l-a auzit probabil niciodată) să privească cu încântare la mândra națiune. Sângele roman este doar o metaforă, o licență poetică utilizată înainte de apariția geneticii.

Cel mai vechi text, de peste o mie de ani, se regăsește în Kimigayo, Imnul Japoniei. Autorul medieval nu vorbește despre veșnicie, ci este ceva mai realist: el proclamă viitorul luminos al Japoniei pentru doar 10 mii de ani. Imnul Chinei, asemănător în mesaj cu cel al Franței, îi anunță pe cetățeni că sunt într-un mare pericol și incită tot la vărsare de sânge în lupta cu dușmanii imaginari. Unele nații africane au ales imnuri pe ritmuri de blues, reggae sau disco. Dintre ele, se remarcă Imnul Somaliland, care a rezistat doar 5 zile, la fel ca și țara în sine. El a fost folosit oficial între 25 iun - 1 iul 1960.

O diferența de nuanță, pe care am observat-o, permite categorisirea imnurilor în naționale sau patriotice. Diferența între patriotism și naționalism nu este ușor de înțeles, cele două ideologii se confundă deseori, chiar și în mintea susținătorilor lor. De fapt, patriotismul este iubirea față de țară, față de niște locuri și obiecte, pe când naționalismul este iubirea față de oamenii din tribul tău. Un patriot adevărat iubește fiecare munte, râu sau potecă, până la fiecare piatră de hotar din interiorul granițelor convenționale și efemere ale patriei. Un naționalist iubește oamenii, adică pe ceilalți români, inclusiv pe cei de pe peste Prut sau din diaspora. Din cauza acestei diferențe, imnurile țărilor mulți-etnice sau pluri-naționale, vin cu variante diferite de text, în fiecare limba vorbită, iar mesajele lor sunt mai mult patriotice decât naționale. Canada are două variante (engleză/franceză) iar Elveția are patru. În Africa de Sud, textul imnului vorbește în cinci dintre cele 11 limbi oficiale. Imnurile patriotice au tendința de a preciza explicit toponimele definitorii ale granițelor actuale în versuri, pe când imnurile naționale omagiază corespunzător sacrificiul strămoșilor, în general glorioși, dar ghinioniști, pentru independență sau unitate națională.

Toate imnurile împart oamenii în noi și ei. Cele mai multe mesaje sunt îndemnuri pentru noi la lupta fizică, sau armată, împotriva lor. Ei sunt în general străinii, cei diferiți de noi, respectiv potențial dușmani, adversari sau barbari de tirani. Puține imnuri se mulțumesc doar să ne laude pe noi, majoritatea incită la ură împotriva lor. Într-o lume umanistă, așa cum ne dorim să avem, mesajele imnurilor naționale ar trebui readaptate, iar ura transmisă de ele ar trebui diluată, in spiritul vremurilor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp