Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Vă propun două rețete exotice din pepene, așa cum le făcea bunica mea

pepeni - Foto: Yelena Afonina / TASS / Profimedia

Foto: Yelena Afonina / TASS / Profimedia

De o bună bucată de vreme s-au instalat și la Cluj vânzătorii de pepeni: în piețe, la colț de stradă sau în unele curți. Oameni sosiți din sudul țării, adăpostiţi în culcușuri improvizate, păzesc munții de lubenițe și cantalupi, descărcați cu râvnă din camioane, și-i îmbie pe clujeni să le cumpere marfa, de Dăbuleni și numai de Dăbuleni, așa cum scrie cu buchii strâmbe, pe cartoanele înșirate pe tarabe. Din păcate, nu au prea mare spor cu vânzarea, pentru că pepenii autohtoni și din import se vând, mai tot timpul anului, în rețeaua de magazine de legume-fructe, precum și în supermarketuri, la prețuri comparabile.

Unde sunt verile de altădată, când toate se întâmplau la vremea cuvenită și pepenii apăreau pe piața clujeană în miez de vară, la ”Piața de pepeni”, de pe malul Canalului Morii? Cumpărarea lor era un adevărat ritual. Vânzătorul își atrăgea clienții cu lubenițe dolofane, având coaja verde lucioasă și miezul roșu, apetisant, care putea fi admirat și savurat la cerere, de orice muşteriu care indica lubenița dorită, iar vânzătorul o proba decupând cu îndemânare coaja verde, scoţând un calup şi întinzându-l: „Luaţi şi gustaţi!”. 

Nu ştiu prin ce minune, întotdeauna pepenele ales de client se dovedea dulce şi bun de cumpărat. Poate că se mai dădea greş, dar eu nu ţin minte…Oricum, Bunica privea cu luare aminte grămada de pepeni, studia forma, mărimea şi culoarea fiecăruia în parte. Apoi alegea unul potrivit şi-l ciocănea cu degetul, decizia finală fiind luată după sunet…Ce n-aş da să ştiu cum sunau lubeniţele alese de Bunica, pentru că erau aproape de perfecţiune. Odată cumpărat pepenele verde, treceam la grămada cu pepeni galbeni, ca să alegem unul pentru Bunicul căruia nu-i plăceau lubeniţele. Aici era mai simplu. Bunica cerceta culoarea şi relieful cojii şi se decidea mult mai repede. Cantalupii nici nu se dădeau pe încercate. Nu ştiu de ce.

Ajunşi acasă, abia aşteptam festinul. Ne aşezam la masa de sub nucul din grădina Bunicilor şi tranşam pepenii. Pe atunci îmi plăcea mai mult lubeniţa şi-i ţineam isonul Bunicii care făcea cură de pepene pentru curăţirea rinichilor. Bunicul îşi mânca tacticos cantalupul aromat, iar eu îndepărtam cu zel sâmburii negri şi lucioşi, ca să mă pot năpusti asupra miezului dulce şi zemos al feliei mele. Singura noastră grijă era să nu mâncăm tot miezul, ci să lăsăm un strat de un deget peste coajă, pentru că…feliile consumate nu ajungeau la gunoi, ci în…borcanul cu cea mai delicioasă dulceaţă a copilăriei mele.

Reţeta dulceţii se găseşte tot în biblia culinară a bunicii – cartea de bucate semnată de scriitoarea Piroska Tábori -Zavodszky și medicul Jenő Vincze, publicată la Editura Dante, din Budapesta, 1932. Vă invit s-o preparaţi şi dvs., stimaţi cititori:

Dulceaţă din coji de lubeniţă

Se îndepărtează stratul verde de pe exteriorul cojii, rămânând doar cel alb şi stratul de miez roşu. După aceea cojile se taie în cubuleţe. Bunica le tăia cu un cuţit cu margini ondulate, ca să fie mai aspectuoase. Apoi se fierb în apă cu oţet (în concentraţie de 1/3) până când încep să devină sticloase, se strecoară, se spală bine cu apă, ca să se înlăture mirosul de oţet şi se cântăresc. Se fierbe un sirop gros dintr-o cantitatea de zahăr egală cu greutatea cojilor scurse, şi 1/1 litri de apă, în care se introduc cojile şi se fierb în continuare până devin transparente. Se poate adăuga şi o coajă de lămâie sau un baton de vanilie. În final compoziţia se introduce în borcane, care se leagă şi se dau la dunst (se fierb în baie de abur si apă). În timp cojile se zaharisesc, iar gustul dulceţii devine incredibil de delicios.

Răsfoind ceaslovul de bucate al Bunicii am găsit şi reţeta de dulceaţă de pepene galben. Iat-o

Dulceaţă de pepene galben

Curățăm de sâmburi un pepene galben mai puţin copt şi-l tăiem în felii groase, pe care le ţinem timp de două ore în apă cu var, apoi le spălăm bine de tot şi le fierbem în apă cu oţet până încep să devină sticloase. Apoi clătim bine feliile şi le introducem în sirop de zahăr (la 1 kg. de pepene se pun ¾ kg, de zahăr şi se fierb până devin transparente. Feliile de pepene se scot din sirop şi se ţin până a doua zi când se mai fierb o dată. Compoziţia se introduce în borcane, se leagă şi se dă la dunst. Se poate adăuga şi vanilie.

Am copiat (şi tradus) cele două reţete mai degrabă pentru exotismul lor, pentru că eu una nu le-am încercat…Dar cine ştie, poate cineva se va încumeta să le prepare.

Articol preluat de pe baabel.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult