Sari la continut

Ne vedem live pe Republica!

Facem anul ăsta un pas mai departe în această călătorie care ne-a unit: construirea unul loc al dezbaterii, al schimbului de idei, al bunului-simț. Lansăm un nou spațiu unde ne putem întâlni. Comunitate.republica.ro este locul unde ne vedem live.

Vă propun două rețete exotice din pepene, așa cum le făcea bunica mea

pepeni - Foto: Yelena Afonina / TASS / Profimedia

Foto: Yelena Afonina / TASS / Profimedia

De o bună bucată de vreme s-au instalat și la Cluj vânzătorii de pepeni: în piețe, la colț de stradă sau în unele curți. Oameni sosiți din sudul țării, adăpostiţi în culcușuri improvizate, păzesc munții de lubenițe și cantalupi, descărcați cu râvnă din camioane, și-i îmbie pe clujeni să le cumpere marfa, de Dăbuleni și numai de Dăbuleni, așa cum scrie cu buchii strâmbe, pe cartoanele înșirate pe tarabe. Din păcate, nu au prea mare spor cu vânzarea, pentru că pepenii autohtoni și din import se vând, mai tot timpul anului, în rețeaua de magazine de legume-fructe, precum și în supermarketuri, la prețuri comparabile.

Unde sunt verile de altădată, când toate se întâmplau la vremea cuvenită și pepenii apăreau pe piața clujeană în miez de vară, la ”Piața de pepeni”, de pe malul Canalului Morii? Cumpărarea lor era un adevărat ritual. Vânzătorul își atrăgea clienții cu lubenițe dolofane, având coaja verde lucioasă și miezul roșu, apetisant, care putea fi admirat și savurat la cerere, de orice muşteriu care indica lubenița dorită, iar vânzătorul o proba decupând cu îndemânare coaja verde, scoţând un calup şi întinzându-l: „Luaţi şi gustaţi!”. 

Nu ştiu prin ce minune, întotdeauna pepenele ales de client se dovedea dulce şi bun de cumpărat. Poate că se mai dădea greş, dar eu nu ţin minte…Oricum, Bunica privea cu luare aminte grămada de pepeni, studia forma, mărimea şi culoarea fiecăruia în parte. Apoi alegea unul potrivit şi-l ciocănea cu degetul, decizia finală fiind luată după sunet…Ce n-aş da să ştiu cum sunau lubeniţele alese de Bunica, pentru că erau aproape de perfecţiune. Odată cumpărat pepenele verde, treceam la grămada cu pepeni galbeni, ca să alegem unul pentru Bunicul căruia nu-i plăceau lubeniţele. Aici era mai simplu. Bunica cerceta culoarea şi relieful cojii şi se decidea mult mai repede. Cantalupii nici nu se dădeau pe încercate. Nu ştiu de ce.

Ajunşi acasă, abia aşteptam festinul. Ne aşezam la masa de sub nucul din grădina Bunicilor şi tranşam pepenii. Pe atunci îmi plăcea mai mult lubeniţa şi-i ţineam isonul Bunicii care făcea cură de pepene pentru curăţirea rinichilor. Bunicul îşi mânca tacticos cantalupul aromat, iar eu îndepărtam cu zel sâmburii negri şi lucioşi, ca să mă pot năpusti asupra miezului dulce şi zemos al feliei mele. Singura noastră grijă era să nu mâncăm tot miezul, ci să lăsăm un strat de un deget peste coajă, pentru că…feliile consumate nu ajungeau la gunoi, ci în…borcanul cu cea mai delicioasă dulceaţă a copilăriei mele.

Reţeta dulceţii se găseşte tot în biblia culinară a bunicii – cartea de bucate semnată de scriitoarea Piroska Tábori -Zavodszky și medicul Jenő Vincze, publicată la Editura Dante, din Budapesta, 1932. Vă invit s-o preparaţi şi dvs., stimaţi cititori:

Dulceaţă din coji de lubeniţă

Se îndepărtează stratul verde de pe exteriorul cojii, rămânând doar cel alb şi stratul de miez roşu. După aceea cojile se taie în cubuleţe. Bunica le tăia cu un cuţit cu margini ondulate, ca să fie mai aspectuoase. Apoi se fierb în apă cu oţet (în concentraţie de 1/3) până când încep să devină sticloase, se strecoară, se spală bine cu apă, ca să se înlăture mirosul de oţet şi se cântăresc. Se fierbe un sirop gros dintr-o cantitatea de zahăr egală cu greutatea cojilor scurse, şi 1/1 litri de apă, în care se introduc cojile şi se fierb în continuare până devin transparente. Se poate adăuga şi o coajă de lămâie sau un baton de vanilie. În final compoziţia se introduce în borcane, care se leagă şi se dau la dunst (se fierb în baie de abur si apă). În timp cojile se zaharisesc, iar gustul dulceţii devine incredibil de delicios.

Răsfoind ceaslovul de bucate al Bunicii am găsit şi reţeta de dulceaţă de pepene galben. Iat-o

Dulceaţă de pepene galben

Curățăm de sâmburi un pepene galben mai puţin copt şi-l tăiem în felii groase, pe care le ţinem timp de două ore în apă cu var, apoi le spălăm bine de tot şi le fierbem în apă cu oţet până încep să devină sticloase. Apoi clătim bine feliile şi le introducem în sirop de zahăr (la 1 kg. de pepene se pun ¾ kg, de zahăr şi se fierb până devin transparente. Feliile de pepene se scot din sirop şi se ţin până a doua zi când se mai fierb o dată. Compoziţia se introduce în borcane, se leagă şi se dă la dunst. Se poate adăuga şi vanilie.

Am copiat (şi tradus) cele două reţete mai degrabă pentru exotismul lor, pentru că eu una nu le-am încercat…Dar cine ştie, poate cineva se va încumeta să le prepare.

Articol preluat de pe baabel.ro

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult