Caminito del Rey / Foto Profimedia
Prieteni, am dat de belea. Cred că în curând mă duc de suflet. Las asta aici, așa, în caz că nu mai auziți nimic de mine. Sunt lucruri în viață de care nu ai cum să fugi, iar unul dintre ele este nevasta. Pentru că, da, am senzația intensă că Ana mi-a pus gând rău. A observat ea că nu reușește să mă răpună cu păpuși voodoo și incantații vrăjitorești și a pus la cale un plan și mai diabolic pentru a scăpa definitiv de mine. O înțeleg, cât să mă mai suporte femeia?
În câteva săptămâni, plecăm în vacanță în Spania. Minunat: plaje însorite, fructe de mare, cocktailuri. Chiar îmi spunea Ana: „bucură-te, mă, mai e un pic și ajungi în paradis!” Ei bine, exact d-asta mi-e frică, n-aș merge chiar acu’ în rai, cred că mai am un pic de treabă aici, pe pământ. Și totuși, de ce i-ar fi teamă unui om normal să meargă în vacanță? N-are niciun sens. Și totuși...
Ana nu e genul de femeie care să meargă într-o vacanță doar ca să stea la plajă și să facă poze cu apusuri. O cam plictisesc lucrurile astea. În schimb, ar face orice chestie periculoasă disponibilă pe o rază de 200 de kilometri. Să sară cu parașuta ori cu coarda elastică, să se dea în toate drăcoveniile din parcurile de distracții, să se cațere pe munți ori să se urce într-o barcă și să navigheze în largul oceanului.
Așa e ea. Drept să vă spun, nu m-ar deranja să le facă singură. Până la urmă, știu că o să supraviețuiască, are talentul ăsta. Problema e că ține morțiș să fiu și eu cu ea în momentele alea. Iar eu sunt fix opusul. Orice chestie potențial periculoasă îmi ridică părul pe ceafă. Sufăr de toate răurile posibile: de înălțime, de apă, de învârteală, de stat cu capul în jos, plus multe, multe altele. I-am explicat Anei de nenumărate ori că mă feresc ca dracul de tămâie de toate lucrurile astea, însă nu acceptă. Îmi spune că trebuie să-mi depășesc traumele și să fac exact lucrurile de care îmi e frică.
Totuși, eu nu vreau să depășesc nicio traumă, ci doar să supraviețuiesc. Nu sunt interesat să-mi vindec rănile emoționale, să îmbrățișez copilul din mine, iar apoi să stau și să plâng ținându-l de mână, eliberat de frici. Mi-e bine așa, traumatizat și viu. Ana nu este însă de acord și a pus la punct un plan perfid ca să mă vindece de traume și, eventual, să mă duc pe pix cu sechele emoționale zero.
Așa că a pregătit cu minuțiozitate vacanța în Spania. Mi-a spus din start: „vezi că io n-am chef să stau toată ziua la soare, vreau să mă distrez la maxim!” În capul meu s-a aprins brusc un mare bec roșu: până aici mi-a fost, gata, trebuie să-mi aduc aminte câteva dintre cele 30 de rugăciuni învățate de la mamaie, să derulez repede filmul vieții, să mă gândesc ce-aș mânca bun la ultima masă și să-mi iau adio de la prieteni. Cu o voce tremurândă, am întrebat-o: „și cam la ce te-ai gândit, iubire?”
Își făcuse bine temele. Mi-a prezentat o listă cu toate distracțiile care ne așteaptă, avertizându-mă însă că nu e definitivă. În caz că-i mai vin idei pe parcurs, trebuie să le dovedim și p-alea. Parcurgând lista, am simțit cum mă trec fiori pe șira spinării: orice aș face, una dintre drăcovenii o să-mi vină sigur de hac. Nu am cum să mă întorc viu din vacanța în Spania. Nu-s suficient de puternic ca să supraviețuiesc. Iar Ana știe, am văzut asta în sclipirea de nebunie din ochii ei când m-a condamnat cu sânge rece la moarte.
Prima pe listă e o excursie în Gibraltar. Mi-am dorit mereu să văd stânca aia, dar de când mi-a zis Ana că acolo trăiește o colonie de maimuțe, m-am răzgândit subit. Toată viața mi-a fost frică de macaci. Sunt răi și hoți, umblă mereu în gașcă, iar dacă nu le place fața ta, sar pe tine și te nenorocesc. Ei bine, Ana nici nu concepe să nu urcăm stânca și să nu dăm nas în nas cu macacii. Deci, pe lângă faptul că o să am rău de înălțime, voi fi nevoit și să mă apăr de o ceată de maimuțe. O să ziceți că exagerez, dar nu. Mă știu bine.
Scot ce e mai rău din oameni și animale. Am eu ceva care enervează și provoacă, așa m-am născut, cu dizabilitatea asta. Simt că macacii o să mă ia la ochi din prima. Dintre toți turiștii, eu voi fi singurul care va avea probleme cu primatele. Probabil o să mă tragă de păr, o să mă scuipe și mai știu eu ce fac maimuțele când se întâlnesc cu cineva care le enervează. O să intru în panică, o să le provoc și mai tare, o să mă împiedic de o piatră și o să cad de pe stânca Gibraltar ca un idiot. Ăsta o să fie sfârșitul și vorbim doar despre prima zi de distracție.
Dacă, printr-un miracol, supraviețuiesc maimuțărelii, Ana mi-a pregătit ceva și mai interesant. Mă duce într-un sătuc la vreo câteva zeci de kilometri de Malaga, așezat pe o stâncă înfricoșătoare. Știu cum vor decurge lucrurile: o să mă îndemne să mergem cât mai aproape de prăpastie, ca să simțim adrenalina, cum îi place ei să spună. Pe mine mă ia răul și dacă mă uit pe geam de la etajul 1, darămite să privesc în jos de pe o stâncă înaltă de câteva sute de metri.
Cică așa o să-mi vindec vreo 12 traume și o să mă apropii, în sfârșit, de lumină. Sunt convins. Iar apoi o să-mi facă o colivă gustoasă de 40 de zile și o să le spună tuturor că am ajuns într-un loc mai bun. O minciună diabolică, toată lumea știe că pentru mine un loc mai bun înseamnă canapeaua sigură din sufragerie și telecomanda la îndemână. Oricum, greu de spus că voi supraviețui experienței La Ronda. Și totuși...
...în cazul în care mă voi încăpățâna să rămân în viață, Ana are pregătită fatala: mă duce direct în iad, în coșmarul coșmarurilor mele, printre draci și cazane cu smoală, în mijlocul tuturor fricilor mele cele mai îngrozitoare. Camino del Rey îi zice la locul ăsta, despre care Ana spune că este minunat și o să mă vindece nu numai de traume, dar o să mă înalțe într-o altă dimensiune.
Caminito del Rey / Foto: Profimedia
Nu exagerează, fix acolo o să ajung, în cer, după ce o să mă scufund în focurile iadului și o să-mi dau duhul urlând ca toți dracii. Știți ce-i Camino ăla? Dacă nu, vă spun io: o potecă din lemn îngustă construită pe marginea muntelui, la sute de metri înălțime. Te ții de un cablu și mergi așa de nebun o zi întreagă, cu poteca bâțâindu-se sub tine, cu prăpastia sub picioare și fără șansa de a ajunge la o toaletă.
Ah, iar acum câțiva ani, o parte din poteca aia a fost distrusă complet. Ana zice să nu mă sperii, că se mai întâmplă și accidente. Ca să-mi alunge spaima, m-a pus să-mi imaginez cât de multe probleme sufletești îmi voi rezolva în excursia aia, pe care mai trebuie să o și plătim regește. “Tavi, gândește-te că pe Camino del Rey vei coborî adânc în tine, atât de adânc încât îți vei vindeca toate rănile emoționale, toate traumele, tot, tot”, mi-a zis iubi, luându-mă de mână ca să mă încurajeze.
M-am uitat la ea, am înghițit în sec și am dat din cap resemnat; avea dreptate, sigur o să fie ok. O să mă simt umed doar un pic, la început, apoi nu o să-mi mai simt picioarele de la genunchi în jos, după care îmi va amorți tot corpul, voi ameți, mă voi lovi cu capul de o stâncă, iar în sfârșit, îmi voi pierde cunoștința și voi cădea peste balustradă. Mă, eu mă împiedic pe stradă de borduri, dau cu capul în stâlpi, mă ia cu amețeală în medii ultra-sigure, darămite pe o potecă nenorocită, suspendată deasupra unui hău și care se mai și bălăngăne dintr-o parte în alta.
Vă spun, dacă veți citi pe la finalul lui iulie o știre cu un român care a căzut de pe stâncă în timp ce se afla într-o vacanță aparent inofensivă în Spania, să nu spuneți că n-ați știut. Totuși, să nu vă pară prea rău: măcar am ajuns pe lumea ailaltă complet zen, fără nicio problemă emoțională. Hai, amin și pregătiți-vă cuvintele frumoase, eu deja repet „Înger, îngerașul meu”. Mai am două strofe și mi-l aduc aminte complet.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.