Verticala puterii. Am fost martorul unui discurs informal ținut de un ministru de-al nostru, șocat de vehemența balticilor: „Niște țări așa mici vin și-i spun Germaniei ce trebuie să facă”

Foto: presidency.ro

Politicianul român – și mai ales politicianul român de top (liderul politic, ministrul, prim-ministrul, președintele etc.) – e structuralmente autoritarist.

Am avut revelația asta cu o săptămână-două în urmă, când am fost martorul unui discurs informal ținut de un ministru de-al nostru. Omul era realmente șocat de vehemența balticilor. „Niște țări așa mici vin și-i spun Germaniei ce trebuie să facă”, zicea el, complet uluit. Și atunci mi-am dat brusc seama că nu doar el gândește așa – toți gândesc așa.

Caracteristicile unei structuri mentale/culturale de tip autoritar sunt respectul față de autoritate și supunerea față de putere.

Pentru cineva construit astfel, singurul lucru care contează e ierarhia. Trebuie să înțelegi ierarhia și locul tău în cadrul ei - și să te comporți ca atare. Verticala e totul.

Pentru o astfel de persoană e absolut de neconceput ca inferiorul (cel perceput ca fiind într-o poziție subalternă) să critice superiorul, sau să aibă inițiative (altele decât cele explicit prescrise lui de către superior).

Singura realitate e ordinea de precădere. Și singura obligație reală e s-o menții intactă.

Pe tipul ăsta de gândire, de valori și de comportamente își cresc partidele politicienii: ajunge lider doar cel care înțelege ierarhia și e capabil s-o perpetueze – cel care la orice pas înțelege exact pe ce treaptă ierarhică se află și dacă poartă sau nu vreun cin boieresc (și dacă da, care anume, identificat cu precizie, pentru a nu genera confuzie).

Oricine altcineva rămâne membru de rând, prostime, popor.

După aceleași criterii îi selectează și serviciile – pe cei selectați de servicii. Și tot pe aceleași criterii e selectată și conducerea tehnică a ministerelor – și, în general, a administrației.

Nu contează dacă politicianul respectiv e de stânga, de centru sau de dreapta, dacă e conservator sau progresist, dacă e neoliberal, liberal, social-democrat, socialist, ecologist sau naționalist, dacă e cultivat sau cu o educație mai precară. Dacă a ajuns în vârf, poți fi sigur că structura lui mentală/culturală e cea de tip autoritarist, fiindcă e singurul tip de structură pe care a trebuit s-o interiorizeze ca să ajungă în vârf. Orice-ar fi fost el sau ea la început, structura asta i-a devenit între timp a doua natură.

În condițiile astea, nu e de mirare că avem politica externă pe care o avem – una ternă, lipsită de orice anvergură.

Liderul român așteaptă indicații de la liderul de deasupra lui (de la cel pe care îl percepe ca fiindu-i ierarhic superior). Dacă Ursula zice să facem hub la Suceava, facem hub la Suceava. Dacă Biden zice că Rusia e dușmanul, zicem și noi la fel. Nu e lașitate, cum țipă pro-rușii, e pur și simplu aplicarea comportamentului învățat în ani lungi – și anume, integrarea în ierarhie: cunoașterea exactă a ierarhiei și a locului tău în ea.

Și, fiindcă veni vorba, pro-rușii noștri sunt exact la fel. Singura diferență e că ei se consideră parte a altei ierarhii.

De-asta ministrul nostru nu înțelegea nici picat cu ceară cum își permit balticii să țipe la germani. Într-o ierarhie, așa ceva pur și simplu nu se face.

Fiind crescut să interiorizeze cât de mult posibil structura de tip autoritarist, devenit expert în identificarea iararhiei și a locului fiecăruia în cadrul ei, politicianul român – și în special politicianul român de top – e complet opac la relațiile pe orizontală. Pentru el, ca pentru celebrul țăran care vede pentru prima oară o girafă, așa ceva nu există.

De aici și cele două probleme fundamentale ale politici românești: inadecvarea ei din ce în ce mai accentuată la o lume care se reconstruiește din ce în ce mai mult pe orizontală, pe structuri de tip rețea – și ambiguitatea în raport cu Rusia, singura societate din vecinătatea apropiată care e construită pe același principiu al respectării ordinii de precădere.

Suntem în tabăra occidentală, dar orizontalitatea occidentală îi sperie pe liderii noștri, care o găsesc de neînțeles (de unde și încercările lor de a inventa ierarhii acolo unde ele nu mai există în mod real, și de a identifica cu disperare un șef de la care să primească indicații) – și, în același timp, îi înțelegem pe ruși (dar nu și pe ucraineni), care sunt fix ca noi.

Pe scurt, băltim în inadecvare – iar motivele reale pentru care facem asta sunt cele de mai sus.