Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Vinerea trecută m-am prăbușit la duș. Câteva cuvinte de bine despre sistemul medical românesc

spital monitor

(Foto: Guliver/Getty Images)

Vinerea trecută îmi părea că începe o zi oarecare cu nimic mai diferită de altele. Însă până la urmă, privind retrospectiv, am trăit o experiență de viață pe care sper să nu o uit prea curând, sau deloc. Iată de ce spun asta.

De puțin timp mă pricopsisem cu o durere zdravănă de gât, dar în mod superficial nu i-am acordat o atenție prea mare, gândind că va trece de la sine cu mult ceai de mușețel. Așa că, în dimineața cu pricina, m-am dus în baie să-mi fac un duș ca apoi să plec în treburile mele. 

După puțin mai mult de trei minute mi-a venit rău. Mă luptam cu o dispoziție generală de leșin, (auto)sufocare și amețeală. „Omulețul din gât” se inflamase îngrijorător, mă scăldam într-o stare de greață incontrolabilă, iar apa scotea aburi fierbinți care mă zăpăceau și îmi întunecau judecata. Mă prăbușisem pe gresia colorată încercând să respir, având impresia că lupt pentru viață. 

Tot ce făceam era împotriva revenirii din sfârșeala cunoștinței, iar un firicel de sânge își făcuse apariția triumfal din bietul meu gât. Nu puteam să scot niciun cuvânt, dărămite să mă ridic. Aproape că încetam să-mi mai aud gândurile și pe Mihaela care vorbea la telefon despre amenajarea unui apartament.

Nu știu în ce moment ușa de la baie a fost trântită de perete, apa a fost oprită, geamul s-a deschis parcă singur, iar aerul eliberator a înghițit aburii. Am mai apucat să aud vocea soției sfătuindu-mă să respir, să las faringele în pace și să depășesc senzația de vomă și leșin. Mihaela îmi trimitea cuvintele cu precizie de arhitect, aproape ca o formă de artă, asta în timp ce vorbea la telefon cu doamna de la dispeceratul SMURD. Ca prin farmec mi-am recăpătat cunoștința, m-am îmbrăcat și până să ajung în fața blocului „nou, de cinci etaje și greu de găsit” ambulanța sosise.

Paramedicii au gândit rapid intuind diagnosticul simplu cu profesionalism. Îmi vorbeau omenește și am simțit că le pasă de viața mea. Mi-au luat tensiunea și au efectuat formalitățile de înregistrare inclusiv stabilirea spitalului la care vom merge. Șoferul ne-a adus, în timpul cât aș fi făcut jumătate de duș, la spitalul Universitar.

Ajunși acolo, unul dintre oamenii îmbrăcați în uniforma roșie, ținându-mă cu un braț după umeri, mi-a făcut loc printre medici, pacienți, rude, polițiști și alte persoane până la camera de gardă. Aici, oamenii se mișcau într-o aglomerație teribilă de parcă era sala de așteptare de la Gara de Nord. Eram martor la o anarhie organizată a prestării actului medical în care toată lumea își făcea treaba cât putea de bine. Paramedicul mi-a găsit un scaun pe care atârna un furtun de la instalația de oxigen care ajungea în nările unui bătrân. Nu apuc să-i mulțumesc pentru ce făcuse până atunci că se duce să caute pe cineva să mă ajute.

În timpul acesta, o doamnă îmbrăcată cu un halat pufos, albastru, mă întreabă ce am pățit. Discuția este oprită de revenirea paramedicului care îmi aducea buletinul și pe o doamnă doctor. Mi se ia sânge, gâtul este verificat cu lanterna telefonului, după care sunt trimis la un consult ORL unde mai multe persoane așteptau la coadă. Îmi vine rândul, intru în cabinet și văd o doamnă care completa în picioare o fișă pe pervazul unui geam.

Așezați la o măsuță care poate a fost cândva birou, doi medici îmi adresează mai multe întrebări. Îmi controlează gâtul reușind să mă liniștească și aflu ce se întâmplă cu sănătatea mea. Mi-au scris o rețetă după ce s-au sfătuit care este cea mai bună soluție de tratament, iar de acolo ajung la Alergologie.

Mă plimb singur dintr-o parte în alta cu branula în mână, dar primesc indicații clare să nu mă rătăcesc. Cine putea să meargă cu mine? Sunt atât de mulți bolnavi care apar fără oprire în spital încât nu știu cum reușesc doctorii să aibă grijă de toată lumea. După puțin peste o oră mă întorc la camera de gardă, mi se spune să urmez tratamentul, în timp ce mi se scotea branula, și să mă întorc peste șapte zile cu trimitere de la medicul de familie.

În tot acest timp, nimeni nu mi-a cerut un leu pentru nimic. Fiecare persoană întâlnită în drumul de acasă și prin tot spitalul Universitar mi-a arătat grijă și empatie. Pentru medici a fost o zi obișnuită și chiar nu știu cum rezistă să muncească la foc continuu, în condițiile oferite de spitalele noastre. Pentru mine a fost ziua în care am descoperit că în România există foarte mulți oameni de omenie care mi-au sporit încrederea în români. Cred că până la urmă, în lupta nesfârșită dintre lumină și întuneric, depinde doar de noi ce alegem să vedem: mizeria unora dintre semenii noștri sau omenia celor mai mulți? 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • De ce sa ti se ceara un leu ?... Eu, de exemplu, cotizez la Asigurarile de Sanatate aprox. 1000 RON lunar, dar cand am avut o urgenta, nu mi-au facut pt atenuarea durerii nici macar o injectie cu algocalmin, desi eram taiat, cusut si iesit de sub efectul anesteziei. In schimb, pacientii de langa mine, care ofereau spaga la asistente, primeau in branula analgezicul respectiv. Vreau doar sa spun ca experienta ta fericita nu defineste nici pe departe sistemul medical romanesc. Daca nu te duceau ei cu ambulanta, nu te baga nimeni in seama...
    • Like 0
  • Greșit! Greșit! Nu lăudați sistemul medical românesc că e de tot plânsul! Sunt câteva cuvinte de bine despre niște oameni care au demnitatea de a încerca măcar să-și exercite corect nobila meserie.
    • Like 0
  • Liviu check icon
    Am fost la urgenta la acelas spital intr-o zi de weekend si dupa2 ore de asteptat am renuntat. Sunt situatii si situatii.
    Va recomand acest articol - https://www.theguardian.com/world/2018/mar/09/canada-doctors-protest-pay-cuts oare cand vor lua si la noi doctorii atitudine, punand calitatea acutului medical mai presus de castigul lor.
    • Like 0
  • Felicitari pentru articol. Din pacate tuturor acestor paramedici imbracati in rosu, deja destul de suprasolicitati din cauza programului si a presiunii exercitate de meserie, le-au fost taiate toate orele suplimentare de weekend si de sarbatori legale, începând cu luna aceasta, după ce cu o zi in urma doamna ministru promitea public ca se vor plăti. Va vorbeste unul dintre ei...
    • Like 0
  • Din nefericire, eu nu pot spune o poveste cu happy end ca domnul Şolga. Pentru că experienţa pe care soţia mea a avut-o cu vreo cinci ani în urmă, a fost, într-adevăr, de neuitat.

    Eram în afara Ploieştiului, la o activitate, când m-a sunat soţia să-mi spună că-i este foarte rău, că are dureri mari în zona lombară. Avea o voce de parcă vorbea din lumea de dincolo. M-am speriat. Am cerut aprobarea şefului, m-am scuzat de la cei prezenţi şi în douăzeci de minute eram acasă. Ajuns în parcare, am sunat la 112 şi am început să dau date despre ce este vorba. Am fost întrebat dacă soţia este conştientă şi dacă a luat medicamente. I-am spus doamnei de la telefon că este conştientă şi să aştepte două-trei minute, până când ajung în casă, şi-i va spune ea dacă şi ce a luat.

    Ambulanţa a venit, nu aşa repede ca la dl. Şolga, dar a venit. Paramedicii... tot respectul: aveam impresia că sunt spectator la un documentar de pe Discovery. Au întrebat-o ce simptome are, ce alergii, au ajutat-o să coboare până în parcare (noi locuim la etajul 4/4, deci fără lift), au dus-o în ambulanţă şi au plecat spre Judeţean... cu mine pe urma lor.

    Aici a început calvarul. Am găsit-o pe hol, într-un cărucior cu care se transportă bolnavii. Durerile n-o lăsaseră, deveneau din ce în ce mai mari. În acel hol era amplasat un mobilier sub formă de potcoavă, la care lucrau doi angajaţi pentru triajul bolnavilor. Trecuse deja un sfert de oră iar soţia gemea ca la naştere. Am dus-o cu căruciorul într-un mic separeu (pe acelaşi hol) unde erau nişte băncuţe pentru aşteptare şi am întins-o pe spate. Apoi am discutat cu cei de la triaj rugându-i să ia legătura cu un medic, pentru că soţiei îi este din ce în ce mai rău. Mi-au zis să aştept. Soţia a mai „petrecut” un sfert de oră în aceleaşi dureri. Eram conştient de locul în care mă aflu, că sunt priorităţi... dar trecuse deja o jumătate de oră. Am insistat din nou, peste zece minute, apoi din nou, peste alte zece. În cele din urmă soţia a fost luată şi dusă în zona de consultaţii, unde eu n-am mai avut acces.

    După încă o jumătate de oră soţia a ieşit şi mi-a povestit. Aşa am constatat că cei de la triaj au trimis-o acolo doar ca să scape de gura mea, pentru că medicul a văzut-o după alte douăzeci de minute. Soţia i-a spus doamnei despre ce este vorba şi a rugat-o să-i dea un calmat. Răspunsul doctoriţei a fost stupefiant: „Vi s-a administrat deja un calmant”. Soţia a răspuns că nu, fiindcă le-a spus paramedicilor că este alergică. Din nou răspuns şocant: „În fişă scrie că vi s-a administrat...” nu mai ţin minte denumirea calmantului. Soţia i-a spus din nou că nu şi abia atunci i-a dat un calmant şi a consultat-o. A presupus că este vorba de probleme la rinichi (probabil piatră) şi i-a recomandat să meargă la spitalul Boldescu (specializat în urologie) dar pe jos, fiindcă n-au ambulanţă la dispoziţie.

    Concluzie.
    Mitul paramedicilor s-a spart când am aflat că au trecut în fişă un calmant pe care soţia nu l-a primit. Să furi de pe ambulanţă... este josnic. Pe doctoriţă am boscorodit-o (în gând) degeaba, fiindcă, după fişă, credea că soţia a primit calmant deci, logic, nu mai era o urgenţă (faţă de ceilalţi). Interesantă însă opţiunea să trimiţi bolnavul cu tramvaiul la celălalt spital (ploieştenii ştiu cam ce distanţă este) pentru că tu n-ai cu ce să-l transporţi, în condiţiile în care pacientul este încă în criză.

    Acu... ce să zic? Poate oi fi eu mai pretenţios. Sper, din tot sufletul, ca în acest răstimp lucrurile la Judeţean să se fi îmbunătăţit.
    • Like 1
  • Sunt la fel de bine impresionată de medicina de urgenţă. Şi de ani de zile, mai bine de opt. Am fost cu mama mea, de 80 de ani, de vreo patru ori şi totdeauna a fost bine căutată şi bine tratată. Am tot aşteptat ca acest model să se răspândească la restul medicinei, dar am aşteptat degeaba. Aşa că nu despre omenia celor mulţi este vorba, ci despre omenia celor extrem de puţini.
    • Like 0
  • In primul rand, multa sanatate si felicitari pentru articol.
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult