„- Cum adică nu vă dă voie să luaţi laptopul acasă?!” „- Păi şefa mare a zis că dacă nu avem noi acasă, să venim la muncă”. Munca-n pandemie, la stat și la privat

Foto: Guliver Getty Images

Pe la începuturi mă exprimam justiţiar „unde vă e masca?” „păstraţi distanţa, vă rog!” „nu purtaţi masca corect”. Acum o fac mai puţin.

În compania pe care o conduc în toate aspectele ei ce ţin de oameni, am propus la început emoţia, înţelegerea, toleranţa și doar mai apoi am schimbat foaia. Reguli şi consecinţe. Nu sunt omul regulilor stricte, dimpotrivă, însă când simt că e groasă, că e durere, că se moare, că regulile salvează vieţi, le aplic.

Unele companii private au dus adevărate bătălii să-şi menţină angajaţii sănătoşi şi implicit afacerea, punând pe primul loc securitatea şi sănătatea oamenilor. Noi purtăm mască, dezinfectăm, nebulizăm şi curăţim birourile şi halele. Distribuim măşti. Încercăm cu vorba bună sau constrângem prin reguli şi restricţii. 

Nu puţini prieteni îmi povestesc însă de raritatea măştilor prin anumite insituţii de stat. Nu în toate, dar în multe.

De când a pus stăpânire virusul pe noi, luni întregi, dimineţile au debutat cu întâlniri de management de criză în care se discutau, se dezbăteau şi se planificau acţiuni urmărite tactic şi cu rigurozitate. S-au născut regulile, s-au ivit constrângerile. „Intri în firmă doar dacă…” “Faci asta ca să…”

Când premierul Ludovic Orban a apărut cu masca jos, ştergându-ţi orice urmă de optimism că am mai avea vreo şansă, m-am gândit că virusul va trece în cele din urmă, dar metehnele trecutului, ba. Cum pot spune eu oamenilor mei „purtaţi masca! Vă protejaţi pe voi! Ĩi protejaţi pe cei din jur” când ieri Orban, azi Ciolacu, fac taman pe dos?!

O acţiune implementată aproape peste noapte a fost telemunca, introdusă, ca măsură de protecție, cu mult timp înainte de a fi reglementată prin ordonanțe sau legi speciale.

Aud mai târziu măsuri similare şi în instituţiile de stat, ca mai apoi să aflu oripilantul „nu ne dă voie să luăm laptopul acasă”. „Cum nu vă dă voie să luaţi laptopul acasă?!”, întreb eu mirată, după ce operasem sute de acte de telemuncă cu echipamentele aferente şi monitorizam indicele de prezenţă în site cu target precis. „Păi şefa mare a zis că dacă nu avem noi acasă, să venim la muncă. Nu putem să luăm nimic cu noi…”, „Nici telefon?” „Nici.”

De când cu virusul acesta, sunt mai activă în social media, postez, comentez, like-uiesc şi tot aşa. Zilele trecute o cunoştinţă mi-a trimis o invitaţie la grupul „Spune nu botniţei!”. Spun ferm „nu pot accepta invitaţia” şi încep un discurs care se vrea persuasiv şi motivant, pe care-l închei rapid când interlocutoarea-mi spune „recunosc că sunt puţin bulversată zilele acestea şi am tot felul de sentimente controversate pentru că văd multe postări… ştiu că este şi manipulare… sper că totul va trece curând…”. A fost mai uşor decât am crezut.

Oamenii se conformează atunci când au reguli şi un cadru de operare, dar mai ales modele consecvente în jur. Altfel vor striga: „de ce eu, de ce el nu?” sau “bă, tu nu vezi că nici ăla de la TV nu poartă… păi sunt eu mai prost? Jos botniţa”.

Poţi să funcţionezi ca business cu planuri de contingenţă şi rezilienţă pentru a gestiona orice criză, însă dacă nu toţi actorii şi operatorii, indiferent de hram şi rang, joacă la aceeaşi masă după aceleaşi reguli, vindecarea va întârzia să vină. Cu atât mai mult cât facem parte dintr-o lume în care laitmotivul mirotic „şi de o fi să mor/ ĩn câmp de mohor…” este biblie, iar boala, sărăcia şi chiar lipsa rezultatului se pun pe seama norocului.

Optimistă fiind, continui să fac ce cred. În crize şi incertitudine, cea mai puternică armă de apărare rămâne centrarea pe acţiune, pe rezultate şi pe schimbare. Suntem cu toţii responsabili să încercăm să fim mai buni şi mai înţelepţi decât societatea din care facem parte.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp