Acum doi ani ne-am mutat din cartier. Stăteam în Victoriei, à cote de parcul Kiseleff (și Mini Prix-ul de la 1 Mai, ce răsfăț!), de Aviatorilor, Guvernul României și celebra stradă Paris, dar stăteam cu chirie și asta ne ajunsese deja după atâția ani. Am părăsit cu greu o zonă în care nu era chip să cumpărăm un apartament și - din fericire, totuși – am reușit să găsim două camere, decomandate, Tineretului, ’78.
La vremea mutării copilul nostru tocmai terminase (absolvise?) grupa mică la o grădiniță de stat din sectorul 1 de care fuseserăm foarte mulțumiți. Cu toții. La 248, la doamna Oana (Ioana Dobrea), Sebastian era atât de fericit, încât uneori îl „amenințam“ că nu-l mai ducem la grădiniță dacă nu încetează cu năzdrăvăniile, și prin urmare fericiți eram și noi, părinții.
Mutarea în sectorul 4 a însemnat și schimbarea grădiniței și habar n-aveam pe-atunci ce impact avea să aibă acest lucru asupra liniștii noastre. N-am să-i dau numele acestei instituții de învățământ preșcolar și n-am să discut aspecte ce țin de estetica grădiniței, de siguranța copiilor și igienă chiar, ci am să vă povestesc numai despre experiența pe care am avut-o noi cu educatoarea. Să-i spunem doamna D.
Mi-e greu și acum să-mi amintesc mizeria și furia, frustrarea, groaza și neputința pe care le-am simțit în toate aceste luni, dar mi-aș dori să atrag – și eu! – atenția că pot fi dascăli extrem de nocivi pentru copii. Mai ales de 4 ani, grupa mijlocie.
Revenind la doamna D, aceasta era o femeie înaltă, solidă, undeva pe la 56-58 de ani, genul clasic de „doamnă“ îmbrăcată în deux-pieces și dres de lycra, ochelari mari de vedere și bucle strânse. Încă de la început a pus o barieră clară între noi și ea, care împiedica orice apropiere, orice dialog. Răspundea din vârful buzelor la salut și întorcea spatele rapid, curmând astfel orice tentativă a părintelui de a-i spune ceva, de a întreba, de a avea măcar contact vizual. Nu. Lăsai copilul ca pe un sac de cartofi și tot așa îl trata și ea.
După o vreme am început să observăm că Sebi nu mai era încântat de grădiniță, ba chiar începuse să refuze să mai meargă. La 4 ani copiii nu prea știu să spună ce li se întâmplă, ce îi sperie sau ce îi doare, astfel că ne era aproape imposibil să aflăm de la el care este problema.
Dimineață după dimineață, era tot mai greu să-l scoatem din casă și să-l ducem la grădiniță, până când toate furiile și spaimele s-au dezlănțuit în adevărate crize de groază, așa cum nu mai avusese până atunci. De cum voiam să-l duc la cuier să-l încalț începea să plângă, să fugă cum fuge vulpea de copoi, pupilele i se dilatau și mă implora să nu-l duc, să nu-l las acolo. Știu că pot fi păreri care să invoce moftul sau alintul, dar cine își cunoaște cu adevărat copilul (și domnilor, asta nu se obține chiar ușor!) știe când e moft, alint sau chiar alarmă adevărată.
În câteva rânduri l-am dus cu forța și l-am lăsat stors de putere. Am vorbit cu educatorea, care mi-a zis sec că nu știe ce are, am vorbit cu directoarea, care m-a asigurat că va investiga situația. În tot acest timp, diminețile se transformaseră în coșmar și ajunsesem în punctul în care nu-l mai puteam scoate din casă. Literalmente.
Începuse să facă pipi în pat la prânz, copilul meu care nu mai purta Pampers de la 2 ani jumate, și aflasem cu greu că „doamna“ cam țipă la ei să doarmă la prânz, așa că de frică probabil nu cerea voie la toaletă și, adormind speriat, făcea pe el. Când se trezea, maștera zbiera la el ca din gură de șarpe și cercul ororii se relua. Între timp, am vorbit cu un psiholog care mi-a explicat că enurezisul diurn, în acest caz, este un semn clar de traumă psihică.
Într-o după-amiază, când am fost să-l iau, l-am găsit singur cu educatorea. Ea la catedră, el pe scăunel... făcuse pe el! Din ce motive un copil de 4 ani ajunge să facă caca pe el în loc să ceară la toaletă și, mai ales, din ce motive educatorea nu a simțit? Doamna educatoare D, de ce fiind singură în clasă cu un copil nu ați simțit – olfactiv!!! – că a făcut pe el? El nu a zis de frică, dar dumneavoastră de ce nu v-ați dat seama?
Când am întrebat-o ce s-a întâmplat mi-a zis că nu știe, că nu și-a dat seama, că n-a simțit!
În tot acest timp fusesem la o altă grădiniță de stat din sector, tot una aproape de casă, și mă rugasem cu cerul și cu pământul de directoarea de acolo să-mi primească copilul, să ne accepte transferul. Mi-a zis că transferurile în cadrul aceluiași sector sunt destul de delicate, că ea se va mai întâlni la inspectorat prin ședințe cu directoarea de la grădinița unde este deja băiețelul meu și cum îi va argumenta că a aprobat transferul? Și nu a acceptat, deși m-am rugat de ea luni bune la rând.
Revenind, totul a culminat undeva prin iunie 2015, când, într-o după-amiază, l-am găsit din nou singur pe Sebi, cu aceeași doamnă D. Singur și cu febră 39! Din nou, femeia a zis că nu și-a dat seama că copilului îi e rău, deși era doar ea cu el, și că ea e educatoare, nu cadru medical. În fața acestei explicații am rămas perplexă și m-am gândit că – Doamne, iartă-mă! - când furia atinge anumite cote, oricine e capabil de orice!
În acest punct am simțit că nu mai pot, că nu mai știu ce să fac: crizele de plâns, pipi în pat, caca pe el, febra, tot ce se întâmplase în ultimele luni mă lăsase fără resurse, dar tot atunci am decis să-l mutăm din nou în sectorul 1, acolo unde se simțise atât de bine. Asta deși trebuia să facem naveta zilnic până acolo.
După această experiență, pentru mine cel puțin, nu contează atât rezultatele școlare ale copilului, cât profilul psihologic al cadrului didactic pe mâna căruia îl las. În acest context, mă întreb ce e mai important pentru copii: să aibă dascăli echilibrați afectiv care să încurajeze întâi de toate dezvoltarea emoțională a elevilor sau profesori care să-i învețe carte, cu orice preț, așa cum au învățat atâtea generații înainte, cu rigla la palmă sau Sfântul Nicolaie?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.