Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

De ce am plecat din țara mea

aeroport - Rawpixel / Alamy / Alamy / Profimedia

Foto: Rawpixel / Alamy / Alamy / Profimedia

E o întrebare pe care mi-am pus-o deseori de-a lungul anilor și mulți ani mi-au trebuit până să mă decid. A avut diferite forme, învârtindu-se chinuitor în jurul aceluiași nucleu. Să plec?! Să nu plec!! Dar cum să plec?! Să le las pe toate în urmă?! De atâta dramatism abia mai puteam respira. Pot să plec? Sunt în stare? De ce-aș pleca? În cele din urmă s-a decantat și a rămas doar “De ce am plecat?”, purtând cu ea un iz de finalitate un pic amărâtă, ca și cum aș fi fost silită să fac ceva, ca și cum alegerea a fost obligatorie. Ceea ce e adevărat. Din punctul meu de vedere, n-am avut încotro.

De ce am plecat?!

Pentru că uneori țara mea mă scoate din minți. Verbul e la prezent și cred că mereu va rămâne așa. Țara mea e țara mea, chiar dacă acum sunt peste mări și țări. Și întotdeauna o să fie o mare parte din ea care o să mă scoată din minți. Pe lângă celelalte părți.

Pentru că e greu să trăiești într-o țară unde criminalii în serie sunt eliberați (de mari specialiști în lege și psihologie) și apoi dau foc la fetițe de 15 ani. Așa specialiști avem. Sau alte fetițe sună disperate la 112 și nimeni nu le ajută. Nu că nu reușește 112 să le ajute, nici măcar nu încearcă. E o caricatură de instituție, cum sunt multe altele aici.

Pentru că aici, la noi, legea se respectă la modul absolut. Paradoxal, nu?! Putem avea diverse variante. O băbuță care vinde pătrunjel va fi sigur amendată, la fel și un țăran care a uitat să treacă pe declarație ora de întoarcere de la câmp. O familie care stă liniștită în parc va fi luată la rost de poliție într-o încercare de intimidare demnă de marile lupte existențiale. Motivul? Cei doi copilași cu sindromul Down au îndrăznit să se dea pe tobogane, o adevărată crimă în condiții de pandemie. Sunt doldora piețele și terasele de oameni, păcănelele sunt deschise, dar locul de joacă din parc e închis și pustiu. Clanurile de romi se bat cu ciomege și cu mai știu ei ce, dar trei polițiști sunt în parc pentru a instaura ordinea. Mă uit la video-ul postat de tatăl familiei și mi se face pielea de găină la ultima lui exclamație: „Scârbelor!”. E urletul unui om căruia i-a ajuns la os trăitul în țara asta. Strigătul de disperare al cuiva care vrea un pic de respect pentru el și copiii lui. Care vrea să existe o diferență între tobogane și ciomege. O diferență de cantitate și de calitate.

Pentru că pădurile sunt jefuite, pustiite, pângărite și nimeni nu face nimic, pentru că există pensii speciale de nu poți să le cuprinzi cu mintea, dar o profesoară, cum a fost mama mea, își drămuiește bănișorii de pensie, gândindu-se dacă își permite sau nu cireșe. Și mai bine nu se duce la doctor, că acolo trebuie bani.

Pentru că de-atâtea ori justiția a fost culcată la pământ, pusă sub piciorul bolovănos al vreunui oarecare apucat de visuri de grandoare, vreun mitică cu aere de mahala.

De ce am plecat din țara mea?!

Pentru că frumusețea ei miraculoasă, pe care alții o admiră și glorifică, a se vedea prințul Charles al Marii Britanii, de exemplu, dulcile coclauri alunecate ritmic spre “infinitul ondulat” sunt tratate cu flitul de propriii ei oameni, lacurile și râurile sunt invadate de gunoaie, plajele murdare, pajiștile la fel. Pur și simplu nu există legi care să redea nevinovăția acestor ținuturi, să transforme aceasta matrice mioritică într-una fără cusur. Cum ar putea să fie?! Politicienii sunt ocupați cu alte cele. Știm cu toții cu ce.

Pentru că avem “Miorița”, care spune totul despre acest popor, și bune, și rele. În principal că mereu ne e ciudă pe ce are altul, că suntem victime ale comploturilor internaționale, că ne resemnăm să stăm cu fundu’ în băltoacă și să cântăm întruna balade melancolice. Poporul acesta e un lunatic, limitat la propria lui lume, refuză parcă să urce, să iasă din cușca în care zace de secole. Nu îi plac provocările. Are spirit de turmă. Din aceea sinucigașă, care sare în prăpastie după oaia neagră pe care și-a pus-o singur în frunte, să îl conducă.

De ce am plecat?

Pentru că atât s-a bătut apa în piuă că temperatura luată la intrarea în marketuri cu termometre obscure e semn malefic care te va însemna pe viață. Pentru că aceasta e o țară unde se consideră că temperatura poate fi luată numai de doctori specializați. Eventual după ce le pui și plicul în buzunar. Ca și cum acasă nu o facem de atâtea ori de capul nostru, în mod cu totul și cu totul profan. Nu e cazul să purtăm măști, pandemia e o altă conspirație internațională. Chiar și acum, în timp ce scriu, româncă și eu până-n plăsele, lupt din răsputeri cu sentimentul că pandemia e un fals, menit să ne îngenuncheze, să ne subjuge marilor puteri oculte. O parte a creierului meu așa gândește și nu am încotro, e matricea stilistică care se ondulează în volute de șarpe prin toate celulele mele stem.

Pentru că pe stradă se aruncă chiștoacele pe jos, deși coșul e la doi pasi și mie mi-e frică să atrag atenția nemuricilor, de obicei sunt malaci cu tatuaje sau tinere cu părul roz și țepos. Sau poate doamne elegante și fine.

Pentru că președinții acestei țări ne anunță că suntem “proști” dacă nu îi ascultăm pe ei, că profesorii sunt și ei proști și scot tâmpiți din școală. Ministrul Educației strigă la o învățătoare în direct la știri, după ce a ascultat la ușă ce se întâmplă în clasă. Secretara de stat anunță ca pe o veste nemaipomenită că orice copil din școală poate să ia 5-6 la examen fără meditații. E clar, nu?! Nu știu ce fac nenorociții de profesori, gândește întreaga țară! Oricum, de obicei este asmuțit tot poporul asupra profesorilor, de la mic la mare, prin prezentarea francă a “adevărurilor”. Mă gândesc că e o politică care face bine mersului înainte. Și nu în ultimul rând, ca să îi înveți și pe cei mici cu claritatea, dai la examen asemenea subiecte, că sute, mii de elevi de-a opta iau zece pe flanc. Nu are importanță că unii au muncit de le-au sărit ochii și puteau face subiecte mai dificile. De ce să existe o diferență între cei ce muncesc și cei ce trag mâța de coadă?! Dacă nu există la vârf, care-i scopul existenței unei asemenea aberații la nivelul primului examen”serios” din viață?! Egalitate, dom-le! Acum au intrat de-a valma în clasa a IX-a, doar e democrație. Nu înțeleg de ce s-a mai dat examen. Puteau să-i înscrie la licee și fără.

De ce am plecat?

Pentru că orășelul meu de munte, disperat de frumos, oraș minier din care minele au dispărut, a rămas de izbeliște. Treizeci de ani, cât am locuit în el, nimeni nu a făcut nimic pentru a-l trezi la viață, pentru a-l transforma într-una din stațiunile turistice de top ale Europei. De ce să fie un oraș prosper, cu mii de locuri de muncă, un oraș în care să-ți fie drag să trăiești pe vecie?! Munți de jur împrejur, păduri, minunății la tot pasul. Să te crezi în Elveția?! Doamne feri, ce-ți veni?! O, nu! Mai bine să moară încetul cu încetul tot orașul. Jumătate din populație e plecată, majoritatea prin țări străine, și-au luat traista în spinare și au plecat în bejenie. Dacă vorbești cu oamenii de o anumită vârstă, afli că fiica e în Italia, fiul în Canada. Ambele fiice în Finlanda. În Spania. Și ei, rămași părăsiți, șotâng, șotâng, așteaptă să vină cine trebuie să vină și să-i culeagă de pe strada singurătății. Dar poți să vorbești și cu copiii orașului. Mititeii cei gingași. Unde e mama? În Anglia. Unde e tata? În Germania. Familia e nucleul societății, nu?! Și așa mai departe. 

Pentru că sistemul medical funcționează parcă mai prost ca cel al educației. Doctorii continuă să ia mită. Nu înțeleg de ce. Salariile lor sunt mari, pot trăi că nababii, așa cum sunt de acord că merită. Chiar merită! Dar de ce continuă să ne umilească și să se lase umiliți?! Și, mai rău, noi continuăm să le dăm. Cu umilință, cu capul plecat. Ca țăranul ajuns la oraș. Ne e frică să vorbim cu ei, pentru că știm că o să ne repeadă. Bineînțeles că nu poți generaliza, dar sunt mai mulți cei care iau decât care nu iau. Asta e rasa superioară la români. Cei care iau mită.

Stăteam, în resemnarea mea, să-mi aștept pensia. Pensia mea, la care aș avea dreptul după o viață dedicată mersului înainte al acestei țări. Chiar simțeam că am făcut tot ce am putut. Am muncit din răsputeri, am dăruit din suflet. Și apoi, brusc, am realizat. Pe puncte. Cine o să-mi plătească mie pensia?! Dacă țara se golește și se tot golește și economia ei e pe cale de dispariție, ca dinozaurii?! Și ce, mă credeam vreo bogătană cu pensie specială?! Din cei aproximativ 400 euro urma să fac croaziere de lux la bătrânețe și să mă înscriu în cluburi de echitație?! Aiurea! Urma să devin ca mama mea, profesoară respectată de un întreg oraș, ajunsă în anii pensiei și întrebându-se filosofic și meditativ dacă să își cumpere 200 de grame de cireșe sau 400. Transformată din “doamna profesoară” în “tanti”. Cu pensia mea urma să trăiesc în sărăcie până mi-aș fi dat pe deplin duhul. Numesc sărăcie felul în care trăiește orice profesor de astăzi în România. La pensie sau nu. Plus toți ceilalți pensionari ai patriei iubitoare. Minus ăia cu pensii speciale, care probabil au ridicat această țară pe culmi de măreție, ceva gen Ștefan cel Mare cu cele peste 40 de bătălii și 21 de biserici, ca să merite ceea ce primesc.

De ce am plecat?

Pentru că m-am uitat înainte la anii mei care vin, câți or mai fi. Poate mulți, poate puțini. Și am văzut drumul atât de clar. Bătrânețe, sărăcie, singurătate, monotonie. Nu-i de ajuns că te duci inevitabil spre “câmpiile verzi”, mai trebuie să fii și în ultimul hal?! N-am putut să îndur viziunea. Era timpul de o baghetă magică. Era timpul de o schimbare, de o provocare care să ducă la alte și la alte provocări. Așa că mi-am jucat viața la ruleta rusească. Încă o joc.

De ce am plecat?! Trebuie totuși să recunosc adevărul final. Dincolo de tot ce am spus până acum, am plecat pentru că nu am putut să îmi conving fiul să vină înapoi. Nu am putut concepe să fim peste mări și țări, nu am putut înțelege viața și rostul ei la o asemenea depărtare. Niciun fel de valoare nu rezistă în ființa mea fără iubire și familie. Despre mine e vorba aici, despre valorile mele. Fiecare vede ceea ce vede. Și simte ceea ce simte.

În această lume nebună, gata să sară în aer la o apăsare de buton, gata să se spulbere dintr-un fragment de bacterie, în această lume care și-a pierdut conexiunile cu toate valorile, în care nu mai există o comunitate, în care desfășurăm robotizați munci fără sens care ne umplu de disperare, în această lume tulbure nimic nu poate fi trăit fără iubire și familie. Nu de mine. Mi se pare că e tot ce ne-a rămas.

Îmi spunea cineva că suntem un popor bolnav, supărat, nervos. Suntem critici și violenți și ne-buni de nimic, dacă ne iei ca întreg. Drept dovadă stau toate împrejur, de la gropi, străzi de nestrăzi, Colectiv, copii bătuți și lipsă de toalete. Dacă stai pe o plajă oarecare a Europei, cufundat în zen până-n gât, liniștea fluturând ca un cearșaf alb între tine și soare și tresari brusc la hărmălaie mare de oameni, gălăgioși ca un cârd de rațe turbate, știi sigur că ți-ai întâlnit conaționalii. Fără să deschizi ochii. Fără să le asculți silabele strigate. Ai putea spune că suntem latini și avem sângele înflăcărat. Dar italienii sunt parcă altfel. Un rafinament subtil le îndulcește vibrația, sunt gălăgioși, dar nu la modul grobian, mai decantat, un fel de piano fortissimo, față de răpăituri de tobe și trompete. Plus claxoane într-o zi cu trafic nebun.

Sunt sigură că și în alte țări sunt nereguli, e plină lumea de rele. Știu, normal că știu, nu-s idioată. Dar în altă parte nu o să-mi mai pese. Niciunde altundeva n-o să-mi mai pese cum îmi pasă aici, în țara mea. N-o să mai sufăr visceral. Aici simt cum mi se jupoaie pielea centimentru cu centimetru, cum fiecare nerv dezgolit țipă de oroare și milă, mi-e milă de mă sufoc de acest popor sărman care nu mai reușește să găsească lumina. O caută de milenii și nu o găsește. Orice neregulă din țara mea, atât de dragă, nesfârșit de dragă e încă un cui înfipt în inima mea, în creierul meu, în plămâni și în rinichi, în degete și în încheieturi, în fiecare celulă a mea ștanțată mioritic. E o durere continuă care nu te lasă să respiri. Un plâns cu bocete populare. Te sufocă picătură cu picătură până simți că vrei și tu să urli, să împingi, să lovești, să te cerți și să dai cu pumnu-n masă. Până una din două: te supui și te cufunzi încet, încet în țărâna strămoșească. Sau nu te supui și ajungi în bastoane și gaze lacrimogene.

Dacă am încercat să ajut?! Am încercat, zeci de ani am încercat să plantez în sufletul fiecărui copil-elev semințe de frumusețe și bunătate, i-am învățat cum să nu plece capul în fața nimănui, să nu dea mită, să fie oameni de onoare, iubitori de adevăr și înțelepciune. Poate au crescut copaci în câte un suflet frumos de om, dar oricărei picături de apă îi trebuie mii de ani să sape în piatră. Nu am atâta timp.

Dar cum spuneam, aș fi putut să le duc pe toate, cum le duce fiecare român de treabă, frate al meu. Frate de suflet și sânge. Dacă fiul meu ar fi fost aici. Dar nu este.

Acum, azi, în această clipă imortalizată în chihlimbarul viitorului simt că familia e cea mai importantă. Numai ea ne mai poate salva. Tribul tău. Clanul tău. Uriașa familie greacă sau italiană e idealul meu în această viață. Și pentru asta pot să îndur orice. Chiar și despărțirea de țara mea pe care o iubesc la nesfârșit și forever. În ciuda a tot și a toate.

Ca orice om normal.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • „V-am lasat săraci și proști, m-am întors v-am găsit și mai săraci și mai proști”. Brancusi.
    Cred ca in aceste cuvinte e cuprins totul.
    Titanul, inegalabilul Brancusi, unul din putinii romani pe care-i admir si ii apreciez din tot sufletul.
    Imi amintesc de mascarada rascumpararii operei Cumintenia Pamantului, evaluata pe la 20 de milioane euro. Statul roman a dat dovada inca o data de multa prostie, imbecilitate, analfabetism. Mizeria, circul in care s-a transformat campania a fost ceva dezgustator. Bineinteles ca nu s-a strans suma necesara pentru ca s-a facut apel la populatie sa doneze bani. Ceva mai umilitor, mai tampit de atat nici ca se putea.
    Ponta chiar afirmase la acea vreme ca SMURD are nevoie de elicoptere si ca statul da bani pe sculpturi. Atat a inteles un prostanac despre arta. Desigur e nevoie si de elicoptere, dar a amesteca opere de arta de o asemenea valoare cu elicopterele, asta numai in Romania se poate intampla.
    Bine ca nu am luat opera ca nu stiu ce-am fi facut cu ea. Probabil ca o asezam la intrarea de la Bamboo.Club. Zilele trecute Ministerul Culturii a acordat 1000 de lei pentru administrarea ansamblului lui Brancuși de la Târgu Jiu. E ceva fabulos, de necomentat.
    Ce vreau sa subliniez prin asta? Ca Romania e o tara pe care sa o parasesti fara prea mari regrete. Degeaba ne rupem noi in figuri cum e tarisoara de minunata. Gresit. Tarisoara e la pamant, departe de lumea civilizata, fara sa se intrevada luminita de la capatul tunelului.
    Suntem praf, dar cu coada pe sus. Vesnica bucurie, adusa in discutie permanent: si altii sunt la fel. Nu! Nu sunt la fel. Daca ati calatorit, sigur ati vazut discrepantele uriase dintre noi si tarile civilizate. Din Australia, Japonia, Singapore, Coreea de Sud pana la America de Nord si Europa de Vest, suntem praf si varza.
    Imi pare rau dar asta e adevarul si doar daca din ce in ce mai multi romani il vor constientiza abia atunci Romania va mai avea o sansa.
    Din pacate, da, foarte multi din cei buni, din cei muncitori, din cei seriosi, din cei calificati au plecat din tara. Cei din aceeasi categorie care au mai ramas, nu se mai vad. Dupa cum tot poporul roman spune: nu se mai vad copacii de padure.
    • Like 1
  • Mă întreb care este părerea doamnei despre cei care au rămas în țară? Tot ce a scris aici pot să aplic nu cu mare efort multor țari din Europa, ca să nu mai spun din America y compris Canada. Din totdeauna migrația a avut la bază starea materială. Mitul că au emigrat cei mai buni dintre cei mai buni este un mit și atât. Mă îndoiesc că ar fi tocmai măgulitor dacă se va face un studiu sociologic asupra nivelului profesional, educațional etc. asupra emigrației române. Una a fost diaspora română sub comuniști și cu totul alta acum. În fiecare zi constatăm formarea unor mituri false. Cum ar fi și acesta.
    • Like 2
    • @ Ion Podocea
      starea materiala, desigur, desi nu e totul ! nu uitati ca unii sunt pur si simplu expulzati din propria tara ! nu au alta solutie decat emigrarea, daca vor sa supravietuiasca .....
      • Like 0
  • Emil check icon
    Buna ziua. Articolul dumneavoastra mi-a "vorbit". Am crescut si eu in Vale, am facut scoala la Petrosani, am plecat la Bucuresti si mai departe, peste mari si tari. De cate ori ma intorc (aproape anual) ceva se strange in mine. Casele, oamenii, toate, tot poarta semnele neingrijirii. Peste asta, ca o plasa ce-i prinde pe aproape toti, o nepasare si un accept perpetuu al incompetentei si neam prostiei.
    Inca ma intreb daca am facut bine ca am plecat. Ma uit insa la fiul meu, bine asezat la cei 23 de ani ai sai, si imi spun ca da.

    Ramane insa un regret – oare as fi putut schimba ceva, o infima parte, din starea actuala? Si daca multiplicam acea mica parte cu toti cei plecati, unde am fi fost?

    Cu multumiri si admiratie, un alt petrosenean.
    • Like 4
  • Val Vert Val Vert check icon
    Cam descurajant ...
    • Like 0
  • Acu' sa stii ca si in alte tari sunt oameni suparati, furiosi, frustrati, nefericiti. Si in alte tari se plang oamenii de sistemul medical, de pensia pe la 60% din ultimile salarii desi au contribuit 40 ani si vaz femei de 75-80 ani ce lucreaza la toalete, si in alte tari s-au inchis minele din ani'70 si nimeni nu a venit sa investeasca cand si cum au vrut ei. Si in alte tari sunt situatii de rasism, rateuri in spitale si in scoli, gropi in sosele, copii nespalati si abandonati, oameni imputiti etc. - pe acest motiv sunt multe persoane ce se intorc in Romania.
    Fericirea nu depinde de ceilalti ci de eforturile proprii. Probabil acu' februarie le vezi mai gri din carentze nutritive sau proasta igiena a vietii,
    Cand ai timp rupe cateva ore din viata asta neplacuta si incearca sa rasfoiesti pe J.Cameron sau The Happiness Project, sunt carti ce ghideaza din pasi simpli sa directionam gandurile catre lucruri constructive, iesit din zona de confort si actionat in pasi pozitivi. Spitalul romanesc si scoala romaneasca se vor imbunatati daca faci volutariat in ele, pensia iti va fi mai buna daca in loc de tv si tigari si alcool investim, sanatatea e mult mai buna daca aducem o ora de miscare seara si dormit la o ora potrivita, daca renuntzam la locuintza sau jobul caldutz si ne mutam, daca iesim la o plimbare lunga si alerta cu prietenii etc.
    • Like 3
    • @ Claudia Olteanu
      "pe acest motiv sunt multe persoane ce se intorc in Romania."
      Hahahahahahahahahahahahhahh
      • Like 4
    • @ Claudia Olteanu
      Asta e din ciclul "în România e aproape ca-n Elveția"... Bineînțeles, aceeași logică nu mai funcționează la românii verzi dacă zici "în România e aproape ca-n Somalia"
      • Like 1
    • @ Claudia Olteanu
      am 2 fosti colegi de munca ce si-au dat demisia si s-au dus inapoi in Bucuresti, plus o amica, plus o ruda - si asta doar in ultimiii 2 ani. Si in grupul apropiat de prietene mai sunt 2 persoane ce urmaresc asta in urmatoarele luni (sau cel putin asa zic de cateva luni...).
      Plus, pe grupurile de romani de aici vad periodic persoane ce intreaba ce trebuie facut si acte de inchis pt ca se intorc in romania - nu ii cunosc personal, nu le stiu motivele, dar procedurile de inchis acte si parasit tzara asta sunt la fel de anevoioase ca cele de venit.
      Nu e de oricine strainatatea. Si nu e vorba de frumusetile romanesti pt ca cine emigreaza nu fuge de frumuseti sau dupa frumuseti, ci de incapacitatea proprie de a se adapta si integra in o alta tara/societate /cu bune si cu rele. Nicaieri nu e perfect, important e ca avem de ales si urez tuturor sa schimbe daca nu se simt bine si daca e asa de acru.
      • Like 3
  • "Dar în altă parte nu o să-mi mai pese."?!?
    Cred ca sunteți victima unui exercițiu de auto-iluzionare prin care refuzați sa găsiți pentru fiecare defect ireconciliabil al României unul echivalent un raiul către ați ales sa va îndreptați. Asta v-ar fi scutit de un nou fel de nemulțumire la fel de puternica care probabil face ca nicio prima generație de emigranți sa nu se simtă bine unde ajung. Eu nu cunosc niciun roman plecat fericit.
    Pe de alta parte, o tara superba din EU poate depopulată un timp, nu vad cum nu se va repopula cu un nou fel de romani, cei care vor veni de altundeva si vor dori sa fie aici si care vor spulbera mizeria ce pare de necurățat.
    In spatele pesimismului căutat înadins semne "ca se poate" apar peste tot...
    • Like 3
    • @ Mihai Butoi
      "eu nu cunosc niciun roman plecat fericit."
      Hahahahahhahahahahahahahahahaa
      • Like 1
    • @ Mihai Butoi
      am 10 ani de la emigrare. In grupul de prietene de aici suntem toate venite de 5-10-20 ani, din diferite locuri ale lumii. Majoritatea suntem cu un grad de fericire (mai mare si mai mica), integrate, adaptate, cu joburi si cariere si ipoteci si planuri de viitor si hobby-uri. 2 vor sa se intoarca in Romania pentru ca nu s-au descurcat aici (si ele sunt fericite in felul lor si in deciziile lor).
      Niciuna nu a zis ca nu ii mai pasa si ca grijile s-au evaporat, doar ca e mult mai usor in a iesi la ecologizat o zona unde sunt si altii care o fac, in a face voluntariat in spital pt ca si personalul stie ca e depasit de situatie si accepta cu mare drag ajutorul, e simplu in a face reclamatii la politie cand, in general, politia chiar verifica reclamatiile si nu vine sa puna presiune pe mine sa imi retrag reclamatia (ok, si aici facui de 3 ori aceeasi reclamatie si a 4 oara facuram o reclamatie colectiva din bloc), e simplu de depus actele la primarie si chiar daca am avut nevoie de 8 hartii la ghiseu ma intampina o persoana cu un "Cum va pot ajuta azi" si ma ghideaza din prima ca 2 din documente nu sunt complete dar imi primeste dosarul asa si sa revin cu celelalte 2 documente sapt viitoare si mentioneaza clar ca saptamana viitoare sa ma duc la ghiseul celalalt. In contradictie, am schimbat buletinul in 2019 Bucuresti si daca nu sunam nu stiam ca buletinul se ridica din alt sediu, si cand am sunat si am intrebat daca sigur e gata si la ce ora deschid iar raspunsul e rupt din filmele comuniste: " deschidem la 7 dar veniti si dumneavoastra pe la 8, asa" . Sectorul 4, Bucuresti, 2019 toamna.......
      Altfel si Irlanda a trecut printr-o migratie masiva acum mult timp, astazi sunt mai multi irlandezi in afara tarii decat in Irlanda. Tara s-a repopulat cu alte natii (romani, moldoveni, polonezi, vietnamezi, filipinezi etc) - probabil asta se va intampla si cu Romania.
      • Like 5
  • Cu vie durere, cu furie, raman aici.
    • Like 3
    • @ Liviu Catana
      E loc și pentru masochiști pe planetă...
      • Like 2
  • Sfâșietor...adevărat...
    • Like 4


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult
Text: Mihaela Ardelean/ Voce: Alex Livadaru
sound-bars icon