(Foto: Guliver/Getty Images)
14 iulie 2014. Eram în Paris împreună cu soțul meu. Foarte fericiți să petrecem ceva timp împreună, într-o țară care mie îmi este ca o a doua casă.
În ziua respectivă ne pregăteam să ieșim mai spre seară la concertul care se desfășoară anual pe peluza din spatele Turnului Eiffel cu ocazia sărbătorii naționale. Ne întâlneam acolo cu o prietenă și urma să petrecem seara împreună: concert, focuri de artificii, șampanie. Ca la francezi.
În timpul zilei, britanicul meu soț moțăie, cald fiind, înfruptându-se din dulciurile pe care le-am cumpărat de la cofetăria marocană din colț și sorbindu-și tacticos cafeaua. E cald, suntem împreună, relaxați. E perfect.
În fine. Ne pregătim, ne aranjăm și ieșim. Ajungem la timp, dar nu îndeajuns de devreme cât să prindem locuri în față, așa că ne așezăm frumos pe iarbă și începem să discutăm de unele și de altele. Concertul e superb. Atmosfera și mai și, toată lumea e absorbită, se ciocnește de zor, râsete, aplauze, ce mai, un eveniment reușit. După aproape de trei ore de concert și focuri de artificii, ne dezmorțim și începem să șerpuim încet, încet către gurile de metrou din apropiere. Aici mă trezesc zâmbind… Dacă m-ar fi întrebat cineva în anii ‘90, ce înseamnă aglomerație la ora de vârf, as fi răspuns fără să preget: București, la metrou. În anii 2000, răspunsul s-a schimbat în: Paris: ora de vârf, la metrou. Iar în 2010: fără nici un termen de comparație, Londra, metrou sau oricare alt mijloc de transport la orele de vârf.
Ne urcăm în metrou și ne îndreptăm zâmbind către casă. Mă rog, un apartament, situat într-una dintre suburbiile mai răsărite, mai liniștite ale Parisului. Villejuif, suburbie prin definiție de stânga, este gri, dar stabilă. Totul bine și frumos. De la metrou, o luăm frumos în jos pe stradă, ținându-ne de mână și povestind. Dintr-o dată, se aude o bubuitură și în fața noastră, la câțiva metri, se ridică un fum alb. Mă opresc instinctiv, după care îmi aduc aminte că e 14 iulie și izbucnesc în râs, spunând cu voce tare către soțul meu: „Ha, probabil tinerii în cartier își fac propriul spectacol de focuri de artificii”... continuăm să mergem către fum când încep să mă înec, nu mai pot să respir. Dintr-o dată, parcă am înghițit un ghimpe, mă ustură gâtul, ochii îmi lăcrimează incontrolabil, alte bubuituri, zgomote, fornăiala, nu văd, dar continuu orbecăind, cu soțul meu care mă îndeamnă să continuăm printre horcăieli, că nu suntem departe de casă.
Prin fumul din fața ochilor, întrezăresc un scutier. Mă mir și am tendința să dau înapoi, dar mă răzgândesc și mă reped către el, îl apuc de braț și îi spun în franceză:
„- Nu vă supărați, cineva a dat cu ceva și nu pot să respir…”
La care el răspunde calm:
„- Nu vă frecați la ochi. Este gaz lacrimogen. Calmați-vă. Locuiți în cartier?”
Dau din cap cu gura căscată, arătându-i cu aproximație pe unde ar trebui să trecem ca să ajungem la apartament.
„- Mergeți acasă, spălați-vă bine cu apă pe mâini, pe față, și spălați hainele. Dar în nici un caz să nu vă frecați la ochi. Și nu ieșiți din casă în seara asta. Totul va fi în ordine.”
O luăm la dreapta către apartament, ținându-ne unul de altul și bâjbâind. În spate se aud bubuituri și poliție care aleargă, strigăte de „nu mișca”. Pe strada pe care am intrat, în dreapta este gardul unei școli, trotuarul și pe urmă strada cu mașini parcate pe șosea. De data asta, mașinile sunt în flăcări.... Ne lipim de gard și o luăm repede la picior, ajungând în sfârșit la apartament și după un duș prelungit, ne uităm lung unul la altul buimăciți și dăm drumul la televizor. Încetul cu încetul îmi revin și îi explic soțului că, în Franța, de ziua națională, în general sărbătorirea degenerează în anumite cartiere, dar cum că sunt absolut surprinsă că s-a întâmplat aici. Dă din cap, povestind evenimente similare din Birmingham și ne întoarcem la cutia de dulciuri din Maroc, încheind dimineața pe o notă dulce, străină de aceste meleaguri. Ne bem cafeaua privind de la înălțimea celor 13 etaje cum focurile se sting încet, încet în cartier, contopindu-se în răsărit…
O scenă ireală din care rămân cu imaginea polițistului pe care l-am apucat de cot. Nu s-a enervat, nu m-a pus la zid. Mi-a răspuns calm, cald, blând și ușor amuzat de naivitatea mea și m-a îndrumat fără să se sinchisească prea mult dacă drumul pe care mi-l arăta este cel mai scurt pentru ca eu să ajung acasă. Pentru el era cel mai sigur. Și era singurul lucru care conta în acel moment. Ceea ce este sigur e că am mulțumit lui Dumnezeu că am dat peste un om cu scaun la cap și care a înțeles că are de a face cu „străini de cartier” și nimic altceva. Și încă o dată mi-am dat seama cât de mari sunt diferențele între poliția din România și poliția din Franța.
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.