Foto: Guliver Getty Images
Mama Aretina a trecut de 95 de ani.
Știu, oarecum, în ce fel curge viața ei la 95 de ani. Știu din ce văd, ce aud și încerc să înțeleg ce simțiri și ce așteptări are de la viață. Greu, credeți-mă. Încă suntem fericiți că știe cine suntem, altminteri rătăcește zi de zi fără reperele care, cândva, îi călăuzeau trăirile. Cele care dau fundament și legături cu viața în general, ieri și azi.
Înainte de a-și rupe mâna, mama Aretina își luminase câteva jaloane existențiale și se ținea de ele. După întâmplare le uitase și p-alea. Trist și îngrijorător. Orice nouă rătăcire în ceață mai punea un motiv de durere pe răbojul nostru. Greu să-i știm gândurile. Încercam doar să reacționăm la stimulii imediați.
Azi i-am scos ghipsul. Nu noi, firește. Cei calificați. Oficial, la cabinetul doctorului care, noroc chior și păgubos, era de gardă acum două luni, în ziua aia când și-a rupt mâna.
Înainte, mama Aretina avea un protocol zilnic din care nu ieșea neam. Peste zi ieșea tiptil din camera ei strecurându-se în bucătărie. Scormonea prin frigider pe neștiute, căutând ea știa ce prin rafturi. Nu că n-ar fi mâncat abia de-o oră dar, săraca de ea, mai trebuia o porție și pentru Herr Alzheimer.
Seara, când cădea soarele pe după bloc, mișuna la ușă. Deschidea, închidea, ne căuta prin casă doar ca să știe dacă n-ar trebui să încuiem, „mai vine cineva?” Apoi se învrednicea la geamul de la balcon. Trebuia închis, firește, că vine noaptea. „Păi de ce, mamaie? Acu-l închizi, când ne mai răcorim și noi?!”. Ne mai irităm, o mai potolim, dar sfârșim de fiecare dată într-un zâmbet. „Las-o să-și facă numărul”.
Pentru că stă acolo, între ea și noi, un cordon pe care nicio foarfecă n-o să-l taie vreodată. Și-avem oarece datorii de plătit, vremurile alea când a spălat la fund vreo două generații, când le-a hrănit cu lingurița și nici n-a numărat nopțile de nesomn pândindu-le fierbințelile.
În noaptea aia, acum două luni, bântuind pe holurile spitalului, am trăit câteva revelații. Unele șocante, cum ar fi să te uiți de-aproape la ce înseamnă moartea iminentă și cei implicați îndeaproape în întâmplare. Ori povești dramatice cu final fericit. Cu oameni fără speranță conectați la aparate, cu alții deznădăjduiți așteptând miracole. Lacrimi și priviri pierdute. Piese dramatice și, dacă deschideai ochii și aveai mintea trează, puteai chiar să ai o imagine clară cine ce joacă în piesele astea de viață. Ba chiar să-ți faci o imagine relevantă în ce privește calitatea presonajelor. Ca-n orice piesă.
Mama Aretina n-avea nicio vină. Doar a căzut și și-a rupt mâna.
După cum știți, în fiecare dintre noi zace, latentă, starea de capitulare deferentă în preajma celui care ne vindecă. Pe noi sau, cu atât mai mult, pe cei pe care-i iubim. E autoritatea salvatoare, cum ar putea fi altfel? Nu contează că ne privesc de sus, superiori și inabordabili.
Despre vinovăția mamei Aretina, am aflat mai apoi, opinia mea era nulă. Mai mult, într-un moment anume a fost neavenită și turbulentă. Și-a scos ghipsul, săraca de ea. Întâi chiar în prima noapte după ce i-a fost pus, apoi încă o dată după vreo două săptămâni. Total justificat, după mintea ei. Nu reușea să înțeleagă de ce o doare mâna acolo, unde avea mizeria aia pe braț și, evident, mizeria trebuia îndepărtată.
Au pus-o la loc ei, cei meniți s-o facă.
La prima repunere auzeam de dincolo de ușă: „Păi, și? Noi muncim degeaba?”
La a doua am fost prezenți și noi, „aparținătorii”. Noi deferenți, domnul cu ghipsul important. Și revoltat.
„Dacă și-l mai scoate odată să nu mai veniți la mine! Păi ce, vă bateți joc?”
Mai că l-aș lua de gât.
„Puteți să veniți cu televiziunea, eu nu vă mai primesc!”
Îi explic că, în tot intervalul ăsta de când și-a rupt mâna până acum, cineva a dormit cu ea. A stat, atât cât e omenește să stai când ai și alte treburi, în preajma ei. Dar n-o putem ține legată de noi.
„Angajați pe cineva, să stea cu ea!”.
În vremea asta eu turbam iar el înfășura fașele alea gipsate pe braț. Am lăsat capul în pământ și-am înghițit fiere. Mă gândeam că fașa aia trebuie pusă cu un oarecare dichis, nici prea strânsă, nici prea lejeră. Mai bine să sufăr eu...
Nu și l-a mai scos.
L-au scos ei astăzi, la soroc, domnul revoltat și același medic de gardă de atunci, așa cum e el.
„Să nu care cumva să facă o vreme exerciții cu brațul afectat...” râd spre nevastă și-o avertizez „s-a terminat cu exploatarea!”
Deschid larg ușa mașinii și-mi întinde brațul cu buba s-o susțin.
„Nee, nu ăsta, dă-mi-l pe celălalt. Bag seama că deja ai uitat!”
Pot să vă spun că în mașină, în drumul spre casă, era un aer ca la o aniversare. Lipsea tortul, lumânarea și corul cu „cine să trăiască!”. Pân’la urmă, de ce să ne-ntunecăm dacă totul s-a terminat cu bine? Numa’ pune un gând bun doctoriței de la „Minore” și celor doi rezidenți cu suflet și lasă restul în plata Domnului.
Până seara.
Doua semne stâteau la ușă. Le așteptam. Voiam s-o aud zdrăngănind clanța de la intrare, verificând dacă mai vine cineva ori trebuie să-ncuiem. M-aș fi bucurat să fie nu o dată, nu de doua ori, ci până venea vremea băii și de „noapte bună”.
Nici balconu’ nu l-a-nchis.
Stătea doar rezemată de pervaz și se uita-n afară.
Ferindu-și mâna beteagă.
Se-ntoarce spre înăuntru și-mi dau seama că nu-i a bună.
„Ce-i, mamaie? Ce nu-ți place?”
„Eh, maică, nimic. Ce-ți veni?!” N-o cred. Îi dezvelesc antebrațul și mă lămuresc.
Mama Aretina are o frumusețe de braț strâmb.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Am un singur regret - ca a trebuit sa apelez la medici si asistente. Insa niciodata nu m-am gandit sa o internez in azil. Mama mea, raspunderea mea.