„Tatăl dumneavoastră trebuia să nu aibă nimic azi”. Intră în scenă Somitatea care ne-a dat un tratament ca la Templul din Delphi

Foto: Guliver Getty Images

Episodul II. Îl mai țineți minte, pe domnul Lăzărescu? Cetățeanul care s-a plimbat o noapte într-o salvare, până l-a „omorât” Cristi Puiu.

În comparație cu ce a pățit pacientul nostru, el poate fi fericit că a scăpat măcar cu o moarte celebră.

V-am povestit, rândul trecut, despre cum m-am plimbat cu tumoarea lui tata prin București, „palmată” și „șutită” dintr-un spital privat, la indicația unui Mare Profesor. Și cum echipa lui întâi l-a anesteziat așa bine că s-a trezit omul cu bisturiul în el, zbierând pe masa de operație, apoi l-a adormit de nu se mai trezea amărâtul.

Azi vă povestesc despre una dintre multele situații din România în care nu știi ce medic să crezi pentru că diagnosticele, evaluarile, sau para-intepretările sunt mereu altele. Mai subiective decât critica de poezie, într-un cenaclu de liceu.

În plus, parcă fiecare medic încearcă să-ți spună cât de prost și de incompetent este cel la care ai fost înainte. Bieții pacienți și aparținători ies mereu debusolați din spitale, intră în farmacii și pleacă cu tone de medicamente, pe care habar nu au dacă le iau cu folos. Nici nu mai știi cine te-a făcut bine, dacă te-a făcut. În cazul bolnavilor incurabili, nici nu mai știi cine îți scurtează viața.

Scăpat cu greu de sub bisturiul spitalului privat, bătrânul s-a dus glonț la alt spital de stat. Să-l vadă doctorul care îl diagnosticase cu cancer la prostată, în urmă cu mai mulți ani și care îl tratase. Din nefericire, credea foarte tare în priceperea lui, îmi spunea că e o „somitate”.

Problema acum era dacă, așa cum ne sugeraseră alte „somități” mai mici, de peste tot din sistem – fiecare cu o opinie diferită, ar fi bine să facă operație de extirpare de vezică sau dacă ar fi mai bine să facă radioterapie.

Această dilemă a adăugat la convingerile mele de bază, despre sistemul medical românesc, enunțate în primul episod, încă alte trei:

• Medicina de la noi e ca presa românească, dacă vrei să confirmi un diagnostic din trei surse, vei găsi tot atâtea păreri diferite și chiar antagonice. La fel și cu intepretarea analizelor. La final, cine mai știe care medic a avut dreptate?
• Grila de valori în medicină o știu doar ei între ei. În stradă funcționează doar sistemul: „Nu știi un doctor bun?”. Dacă ai noroc să dai de un prieten ipohondru, care totuși nu se tratează pe Google, ci trăiește prin cabinete medicale, s-ar putea să ai mai multe șanse la viață, decât dacă te duci la medicul de familie.
• Boala din perioada comunistă, „Ai pe cineva”, „Îți dau eu pe cineva”, strică orice program sănătos al unui cabinet/spital și e realizată în complicitate medic-pacient/aparținător.

L-am însoțit la spitatul de stat cu specializare în urologie, unde lucrează Somitatea. Față de precedentul spital, aici e un pic mai aerisit. Portarul, ca peste tot, e foarte vigilent și activ. El te ajută să intri peste tot sau te oprește. Depinde ce ai în palmă ghemotoșit. De la 1 la 10 lei, șperaclul are diferite limbi și calități.

Un spital nu neapărat mult mai curat, cu personal mediu-îmbufnat. Depinde de tura pe care nimerești. De data asta, Somitatea nu e arogantă, nu e ironică. Foarte calmă, foarte relaxată, asemeni unui preot budhist, îți dă răspunsuri de parcă plutește. Dar ca și aburul răspunsurile sunt așa de clare, că nu știi dacă să îți spui singur Tatăl Nostru sau mai ai 100 de ani de trăit.

Am intrat cu jenă, în ceea ce părea să fie cabinetul său. Sau un fel de cameră mai mare în care, de după un paravan, Somitatea vorbea cu cineva despre o speță. În timp ce făcea o „procedură” altei persoane. În picioare, cuminți doi alți pacienți care se furișaseră înăuntru, stăteau tăcuți, uitându-se unul la altul, vizibil temători să nu îi scoată cineva afară pe hol, înapoi la puhoiul de lume, care aștepta la rând. Bătrânul era mândru că e pacient vechi și că se știe cu Somitatea. „Cotizase” binișor de-a lungul vremii din câte îmi spunea. Am așteptat să ne vină rândul după cei trei. Controlul a durat 5 minute.

Nu l-a întrebat nimic de operația la plămâni, nimic de chimioterapie, în general a zis că e bine tot și i-a mai scris o rețetă. Asemenea unui fumător vechi de canabis, punea întrebări de parcă lumea azi se născuse, iar tata odată cu ea. L-am rugat să ne dea o opinie legată de dilema noastră: extirpare de vezică sau radioterapie. Era totuși medicul lui vechi. Îl operase de două ori. A dat un răspuns ca la Templul din Delphi, dar din care am înțeles totuși că optează pentru radioterapie. Nu s-a obosit prea tare să îi explice cam ce ar presupune această radioterapie. Doar nu era treaba lui. El e urolog.

Pentru că Somitatea nu a fost foarte convingătoare și pentru că ăsta a fost maximum de interacțiune cu ea, am decis totuși să caut și o altă opinie. Asta pentru că de la clinica privată turcească de chimio și radioterapie ne presau cu un răspuns, dacă face sau nu.

Apropo la clinica aceea privată, un medic tânăr i-a spus bătrânului, direct așa în față că, după opinia lui, mai are de trăit maximum 3 ani. De parcă ar fi stabilit data de expirare a unei conserve.

Pe de altă parte, dacă decidea extirparea de vezică trebuia întreruptă chimioterapia care avea, desigur alt program și ea de aplicare. Bolnavii incurabili sunt, așa cum am mai spus, hăituiți între aceste instituții private și de stat cu programe diferite și ajung din acest motiv în situații imposibile. NU știu să fie, și noi oricum nu am găsit, un factor integrator care să ne ghideze. În niciun caz acesta nu a putut fi medicul de familie. În cazurile incurabile e o luptă a informării din milioane de surse disparate. Cine e mai iute și mai abil, acela își prelungește viața.

De aceea devine tare obositor și umilitor mai ales pentru că programarile au, de multe ori, termene aproape la fel de mari ca-n Justiție și care nu se potrivesc între ele niciodată.

E șocant de câte ori am auzit: „Aaaa, păi mai devreme de trei-patru săptămâni nu se poate intervenția X, sau analiza Y”. Chiar dacă o analiză sau o intervenție sunt interdependente. De parcă ai putea ține tu singur boala în loc până se aliniază planetele medicilor.

Plecat de la spitalul cu specializare în urologie, unde grija lor părea să fie exclusiv vezica, de parcă restul corpului nu mai exista, am aflat că există zone specializate unde poți avea o opinie chiar din alte țări.

Mi-am pus speranțe în această nouă întâlnire. Urma să ne vedem cu un profesor austriac. Pentru 250 de euro omul îți promite că pleacă cu datele tale la Viena și îți dă un răspuns adecvat.

Un sediu occidental și câteva cabinete. Nu părea o clinică mare, ci doar spații pentru consultații. Aici te tratează ca la intrarea într-o corporație, foarte protocolari și prietenoși. Știu cum să te facă să nu te gândești permanent la cât o să le plătești.

Am venit încărcați de documente. Pentru cine nu știe, fiecare persoană care suferă de o boală incurabilă ajunge să care după ea un ditai dosarul cu sute de hârtii și CD-uri, despre ce și cum i s-a făcut. I-am trântit dosarul în față plin cu milioane de termeni pe care nu îi înțelegeam și am așteptat verdictul.

Medicul austriac s-a uitat și a citit preț de vreo 10 minute, foarte atent. Îl vedeam că se crispează și se schimbă la culoare.

A ridicat ochii și mi-a spus: „Iată acesta este unul din multele cazuri pe care le-am întâlnit în România de neglijență comună a medicului și a pacientului. Când veneam, mai demult, nu ziceam nimic. Dar a început să mă irite frecvența cu care găsesc aceste cazuri. Tatăl dumneavoastră trebuia să nu aibă nimic azi. Cancerul la prostată se operează și se tratează cu succes la noi. Tatăl dumneavoastră a primit un tratament neadecvat, mai precis medicație pentru faza II a bolii, când el avea faza I și se știe clar că nu e potrivit acest lucru. Iar apoi se vede că nici el nu s-a mai dus să i se facă cistoscopii pentru mult timp. Așa a metastazat”.

Am rămas muți încercând să ne dăm seama dacă am învățat suficientă engleză, cât să nu fi înțeles noi greșit. Deci cum? Ăăăă, păi și noi acum pe cine să credem? Adică e posibil ca Somitatea să fi făcut malpraxis? Hai, domnle, fugi d-aici! Dar poate străinul ăsta vrea să ne ia banii și de aia zice așa.

Medicul austriac ne-a spus clar și pe loc și mai târziu, prin telefon, de la Viena, că opțiunea corectă pentru bolnav era operația de vezică, nu radioterapia, care ar fi fost mult mai chinuitoare. Trebuie să recunosc însă că am avut convorbirea telefonică după ce am insistat pe un ton mai apăsat, pentru că nu mai primeam nicio veste nici de la acesta.

L-am văzut pe bătrân cum se chircește pentru că la cuvântul operație și-a amintit de experiența anterioară. Era clar că voia să îl creadă mai tare tot pe mister Somitate, pentru că nu voia să mai treacă prin nicio operație. De altfel, asta a și ales, radioterapia (care s-a dovedit o opțiune foarte proastă și cu adevărat chinuitoare pentru el).

Am plecat, întrebându-mă pe cine să cred. Și să verific, cum pot, dacă Somitatea plutitoare avea dreptate, sau medicul austriac, care n-a mâncat salam cu soia la noi în țară.

Urmează episodul III, în care povestesc despre cum poate un muribund să își rupă piciorul într-un spital, de mână cu asistenta și să nu i se facă nicio radiografie, pentru că medicul consideră că durerile lui la șold nu sunt de la picior, ci de la cap.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp