„Aşa nu se mai poate”. Despre relaţii toxice. Cum se poate părăsi o relaţie toxică?

foto: Michael Piepgras / Alamy / Profimedia

Iată-mă la sfȃrşitul unei mini-serii de articole dedicate relaţiilor toxice (serie începută aici). Le-am descris, am explicat de ce tind să fie perpetuate şi cum ar putea fi reparate. Totuşi, nu întotdeauna este posibilă refacerea unei relaţii toxice pe baze sănătoase, de multe ori pentru că diferenţa de „putere” (economică, administrativă, de personalitate, etc) între cel care este toxic şi victimă este prea mare. Ce are de făcut victima în acest caz este să părăsească relaţia, oricȃt de greu ar părea acest lucru (şi de ce pare aproape imposibil am explicat aici).

Ce e de făcut în acest caz?

Lucrurile sunt puţin diferite în funcţie de natura relaţiei toxice.

Să începem cu „prietenii” toxici. Probabil aceştia sunt cel mai uşor de părăsit, prin căutarea unui alt cerc social. Nu că asta ar fi simplu, mai ales în comunităţile mai mici, deoarece persoanele toxice pot să-i facă viaţa destul de neplăcută celui care a decis să „rupă prietenia”. Presiunea este mare, dar dacă cel care a decis să se debaraseze de toxicitate se concentrează pe propriile interese, încearcă să cunoască alte persoane sau să facă alte activităţi decȃt cele pe care le făcea în comun cu persoana toxică, lucrurile se pot schimba în bine relativ repede. Şi în cazul în care situaţia îi aduce în acelaşi loc, ignorarea deplină este cea mai bună cale de acţiune.

O situaţie mai gravă este aceea cȃnd situaţia toxică este legată de locul de muncă. Uneori există pȃrghii organizaţionale care pot fi utilizate (comisii de etică, intervenţii ale departamentului de resurse umane, etc) dar asta este mai degrabă o excepţie. Pȃnă la urmă, dacă toate metodele recomandate pentru stabilirea de limite dau greş, probabil că o schimbare de job este de luat în considerare. Fie că e vorba de migrarea către o poziţie similară în alt departament al aceleiaşi companii, fie plecarea în altă companie, asta trezeşte suficiente temeri ca să perpetueze situaţia. Totuşi, pȃnă la urmă avem de reţinut că petrecem peste o treime din zi (şi peste 50% din durata activă a zilei, excluzȃnd orele de somn) la job, deci este bine să luăm în considerare cȃt de mult ni s-ar „lumina” viaţa dacă am elimina toxicitatea. În plus, este bine ca persoana care face o schimbare să reflecteze serios la cum s-a dezvoltat relaţia toxică şi să vadă unde a greşit (neimpunând limite, acceptȃnd încălcări ale eticii muncii, lăsȃnd nepenalizate jignirile şi încălcările demnităţii personale, etc) iar la jocul de muncă următor să aibă grijă să nu mai permită dezvoltarea aceloraşi tipuri de probleme. Nu de alta, dar persoane cu tendinţe abuzive se pot găsi cam peste tot, dar nu toate sunt lăsate să se manifeste. A crede că schimbȃnd organizaţia lucrurile vor veni de la sine, fără efort personal, poate duce la dezvoltarea de noi relaţii toxice şi la convingerea victimei că „aşa e peste tot”, ceea ce ar echivala cu o înfrȃngere definitivă.

Ce ne facem însă dacă persoanele toxice sunt rude? Nu putem să ne dăm demisia dintr-o relaţie de rudenie şi nu putem „divorţa” de părinţii toxici. De fapt abuzul de multe ori se bazează pe convingerea abuzatorilor că victima este „captivă pe viaţă”. Da, e drept că relaţia de rudenie rămȃne, dar este alegerea noastră cȃt de mare este distanţa în această relaţie. Captivitatea se bazează de multe ori pe proximitatea geografică (a locui în acelaşi apartament sau bloc cu părinţii, socrii, o mătuşă, bunica, etc) şi – chiar şi la distanţă mare în spaţiu – pe numărul de contacte. Uneori şi pentru oameni aflaţi în ţări diferite toxicitatea este prezentă, pentru că pare să existe o regulă a convorbirilor telefonice frecvente (zilnice sau de mai multe ori pe zi). In plus apare şi ideea că unii au „o datorie” faţă de ceilalţi. Ei bine, nu este aşa. Da, este în regulă să ne ajutăm părinţii în vȃrstă cu anumite tipuri de suport (de exemplu susţinere în cazul unor probleme medicale) dar acest lucru nu înseamnă că toată viaţa noastră trebuie să le fie dedicată. Da, este în regulă ca fratele sau sora care s-au mutat în oraş cu noi să fie găzduiți o săptămână pȃnă îşi închiriază un apartament, dar nu este în regulă să se mute la noi. Da, poate este în regulă să-i facem o dată pe săptămȃnă cumpărăturile mai grele bunicii, dar nu să trecem de două ori pe zi pe la ea, şi aşa mai departe. Nici telefoanele zilnice solicitate de părinţii copiilor adulţi nu sunt în regulă. Ieşirea din relaţia toxică înseamnă, în aceste cazuri, separarea fermă. Dacă locuim cu rudele, este cazul să ne mutăm; da, asta poate implica mai multe cheltuieli, aduce mai multe treburi de făcut, pentru că libertatea implică şi o responsabilitate asociată. Dacă am lăsat să devină o obligaţie să ne petrecem toate week-end-urile cu rudele e cazul să fim fermi în a ne face program separat, iar orele lungi de telefoane trebuie reduse. Da, rudele nu le alegi, dar poţi să stabilești baze diferite de relaţionare.

Şi mai dificilă este ieşirea dintr-o relaţie de cuplu toxică. Asta se asociază cu cel mai puternic sentiment al eşecului, cu cele mai mari îngrijorări referitoare la viitor şi cu cele mai mari temeri privind repercusiunile practice (de la violenţă la interdicţii referitoare la copiii cuplului, pentru a cita doar cele mai frecvente motive).

Ce are de făcut cineva care a decis totuşi că „aşa nu se mai poate?”. În primul rȃnd să caute suport pe toate planurile: mai întȃi suport relaţional (prieteni sau familie de sprijin), apoi suport legal (pentru tot ce înseamnă nu doar divorţ ci si partaj economic), şi dacă este cazul, şi psihologic. Este bine să fie pregătită dinainte o cale de ieşire (locuinţă separată, un alt job dacă primul depindea de partenerul toxic, o sumă de bani „tampon” pentru susţinere în perioada de tranziție, dacă este cazul) şi mai ales este nevoie ca persoana care decide să întrerupă abuzul să aibă o viziune clară asupra a ceea ce doreşte şi poate să devină în cazul în care a făcut acest pas. În plus, odată făcut pasul, să nu mai privească înapoi, pentru că probabil promisiuni de îndreptare au mai fost şi nu s-au realizat, aşa că nu are sens să fie reconsiderate după separare. Asta poate să însemne nu doar întreruperea contactelor, ci şi decuplarea totală (inclusiv pe reţelele de socializare şi poate şi depărtarea de un cerc de prieteni comuni) – mai ales în perioada în care cel/cea care a plecat îşi reconstruiește viaţa.

Pȃnă la urmă în toate cazurile descrise mai sus ceea ce este comun este nevoia de o decizie fermă. Decizia este partea cu adevărat dificilă, şi multe decizii necesare sunt întârziate de temeri, temeri care sunt întărite (explicit sau subtil) de abuzator. Totuşi, este de reţinut că niciun scenariu real negativ nu este atȃt de dramatic pe cȃt îl poate imagina o minte îngrozită; de aceea o reţea de suport social ajută mult, pentru că cei din jur – nefiind angrenați în vârtejul emoţional al abuzului – pot şi să ofere o „oglindă” mai obiectivă şi pot să vină şi cu soluţii, fie că e vorba de idei practice fie că e vorba de suport emoţional.

Odată părăsită relaţia, reconstrucția interioară este un pas absolut necesar. Asta înseamnă întȃi grijă de sine (de la sănătatea corporală la cea psihologică), grijă care implică şi a fi blȃnd cu sine, a nu se auto-blama la nesfȃrşit pentru ce nu a mers, a nu-şi asuma vinile transmise de abuzator, a nu se întreba dacă a procedat corect, etc. Drumul este înainte, spre a stabiliza mai întȃi viaţa după separare şi apoi a se dezvolta, dar pe coordonate care să nu mai repete greşelile făcute anterior. Decȃt să ne auto-acuzăm, mult mai constructiv este să ne întrebăm „cum este persoana în care vreau să mă transform, o persoană care nu va mai ajunge în astfel de situaţii?”

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp