Când faci greşeli morale, plăteşti preţul anxietăţii - parafrazez ce spunea Cristian Mungiu într-un interviu acordat Huffington Post -, iar replica ar fi: Când vezi doar greşeli morale, plăteşti preţul dezumanizării personajelor tale.
O adolescentă trebuie să dea bacul şi să ia notă mare în contextul în care a fost molestată cu o zi înainte. Un bărbat de vârstă mijlocie e agresat în fel şi chip – casa, maşina şi persoana îi sunt atacate -, dar tot el riscă să ajungă urmărit penal. O căsnicie îşi trăieşte ultimele momente de agonie, o fiică până acum cuminte comite o infracţiune care se pedepseşte cu închisoare de la unu la cinci ani sub ochii tatălui până acum protector, care nici nu clipeşte, iar o nouă familie începe să se închege cu chiu, cu vai. Un individ veros vede moartea cu ochii, alţi interlopi sunt urmăriţi de poliţie prin munţi, actele de corupţie se ţin lanţ.
Şi totuşi, nivelurile de tensiune, emoţie şi dramă sunt scăzute în "Bacalaureatul" lui Cristian Mungiu.
Prima şi cea mai la îndemână explicaţie e că protagonistul, medicul Romeo Aldea (Adrian Titieni) – probabil primul pivot masculin al unui lungmetraj de Cristian Mungiu – nu e cu spatele la zid, cum erau tinerele din "După dealuri" şi "4, 3, 2". La prima vedere, pare că-şi iubeşte fiica, Eliza (Maria Drăguş), şi vrea s-o vadă "chivernisită" în Occident, dar nu e moarte de om nici dacă nu pleacă. Mariajul cu Magda (Lia Bugnar) nu e pe roze, dar nici spre amantă, Sandra (Mălina Manovici) nu-l prea trage aţa, iar cu situaţia mamei lui e împăcat. În cazul lui, nu pare să fie vorba de o carieră, ci doar un job la care se duce zi de zi fără să-şi bată prea mult capul. Poate mizele sunt prea mici pentru dramă.
Criticii au observat deja că Aldea e în permanentă mişcare, alergând mereu dintr-un loc în altul, confruntându-se mereu cu o problemă şi căutând consecvent să o rezolve cum o putea. Numai că această alergătură non-stop, exacerbată de faptul că el e protagonistul, relevă de-a lungul filmului cât de monocord e, la fel ca triada personajelor feminine.
Personajele lui Mungiu sunt mai degrabă şoareci care aleargă în roata lor de hamsteri. Toţi caută un punct de echilibru şi toţi îl caută în ceilalţi, fie că e plecarea cuiva în străinătate, explorarea unei relaţii, un nou iubit sau compania în exces a odraslei, de parcă "iarba e mai verde" în roata unui alt şoarece.
Sunt monocorde pentru că fiecare ilustrează o altă faţetă a gravităţii compromisului moral şi rămân doar asta - ilustraţii. Magda trăiește de dragul copilului – cu care pare să aibă o relaţie normală (asta spune scenariul, jocul actoricesc al Liei Bugnar spune contrariul, căci mai greu să ai o relaţie cu un robot sedat) -, dar greșește tocmai în dauna copilului, agățându-se de fiică în loc să îi lase șansa să-și înceapă singură viața de adult într-un mediu nou. Sandra greşeşte pentru că vrea stabilitate, şi pentru ea, şi pentru copil, iar rezultatul, nu mijloacele contează. Adolescenta se dovedeşte şi ea o fină cunoscătoare a erorii morale, căci alege să nu greşească în felul banal care îi este împins sub nas de familie, ci optează din prima pentru infracţiune, vezi scena cu motocicleta. Cât despre Aldea, el se afundă în greşeli cât e filmul de lung, dar, spre deosebire de cele trei femei, începe prin a se considera – pe el şi pe odraslă - curat ca lacrima şi îşi (de)plânge decăderea. I se spune însă explicit în film: "Lasă că ne-am descurcat noi", i se aduce aminte şi de un şmen făcut la tinereţe. Remuşcarea, ispăşirea şi iertarea – "în ciuda celor 90% creştini care ne înconjoară", vorba lui Mungiu – nu figurează nici în vocabularul, nici în conduita şi nici în psihicul vreunuia dintre personaje. Iar Aldea pierde şi apanajul moralităţii – care moralitate s-ar putea afla la fel de bine pe Marte -, şi poziţia de putere.
Personajele lui Mungiu sunt mai degrabă şoareci care aleargă în roata lor de hamsteri. Toţi caută un punct de echilibru şi toţi îl caută în ceilalţi, fie că e plecarea cuiva în străinătate, explorarea unei relaţii, un nou iubit sau compania în exces a odraslei, de parcă "iarba e mai verde" în roata unui alt şoarece. Cu toţii au greşit moral, cu toţii sunt complici în greşelile altora, niciunul nu vrea să le îndrepte. Pentru niciunul nu există ocazia unei redempţiuni, de altminteri, toţi vor repaos, nu redempţiune. Timpul acţiunilor individuale care pot absolvi pare să fi trecut pentru toţi, indiferent de vârstă, niciun personaj nu pare nici măcar să ia în calcul aşa ceva. Iar filtrul moral care dictează asta, filtru a cărui greutate se simte de cum se încheie genericul de început, îi dezumanizează de la bun început. Nu te poţi identifica într-adevăr cu parcursul lor – care e de fapt acea alergătură în vid, în profunzime, nu se schimbă nimic, nu se învaţă nimic şi nu evoluează nimeni -, poţi doar să stai să caşti gura la şoareci.
Poate e doar o coincidenţă că protagonistul lungmetrajului lui Mungiu se referă frecvent la probele de la bacalaureat drept teze sau poate e un semn că pe cineast îl bântuie propriul lui tezism, tezism care limitează şi mai abitir şoarecii în roţile lor. Lipsa personajelor consistente poate fi interpretată sau ca o problemă a scenariului, sau ca un sacrificiu necesar: e primul lungmetraj în care Mungiu optează pentru macro (portretul corupţiei) în defavoarea micro (studiul de personaj), fapt demonstrat şi de "jocul devitalizat al actorilor", cum îl numea Andrei Gorzo. Or, ca să faci portretul corupţiei, ilustraţiile sunt necesare, la fel şi complicitatea în erori morale: personajele din "Bacalaureat" sunt ca nişte piese de domino, greşeala unuia îl doboară pe celălalt, vinovăţia se perpetuează astfel şi tot şirul se prăbuşeşte. Poanta fiind că nimeni nu poate avea repere morale sănătoase (darmite să se şi orienteze după ele) într-o societate coruptă de la firul ierbii în sus.
Pe acest fond, regizorul Mungiu a ales limbajul cinematografic perfect adecvat poveştii: juxtapunerea cadrelor-secvenţă, variate ca lungime, cu dialogul de tip serial american (din punct de vedere al informaţiei transmise care duce acţiunea la următorul nivel) e extrem de eficientă, tensiunea difuză à la Haneke e potenţată prin schimbarea unghiurilor de filmare, în perfect acord cu portretul macro al corupţiei, iar, în ce priveşte planul mediu, sunt executate adevărate variaţiuni. Pe scurt, Mungiu e departe de a pica acest Bacalaureat, însă îl ia cu o notă mai mică decât obţinuse la lungmetrajele anterioare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Fara a-l fi vazut inca, cred ca "Bacalaureat" si C. Mungiu meritau mai mult