Foto: Getty Images
Fiecare dintre noi s-a confruntat, mai mult sau mai puţin frecvent cu procrastinarea: amȃnarea continuă a unor treburi despre care ştim că oricum trebuie făcute, dar de care nu ne dorim să ne apucăm. Uneori e vorba de sarcini mici, dar neplăcute, alteori de proiecte care implică mult timp şi efort. Şi totuşi … le tot amȃnăm … deşi o parte din creier ne spune că nu este în regulă ce facem, că amȃnarea nu le face să dispară, şi că, de fapt, pȃnă nu le rezolvăm nu ne vom simţi bine ci, dimpotrivă, vom avea o senzaţie de vinovăţie, de insatisfacţie. Şi totuşi amȃnăm, amȃnăm, fie pȃnă cȃnd e aproape prea tȃrziu şi le rezolvăm în grabă, fie chiar pȃnă “pierdem trenul”, respectiv ratăm o oportunitate deoarece am procrastinat pȃnă cȃnd a fost depăşit termenul final pentru activitatea respectivă.
Ce se întȃmplă în creierul nostru atunci cȃnd procrastinăm? Ei bine, este vorba de lupta între partea emoţională şi cea raţională, iar procrastinarea este o victorie a emoţiilor – creierul este construit în aşa fel încȃt, emoţional, să evite neplăcerea şi să caute plăcerea. Este vorba aici pe de-o parte de a evita o sarcină neplăcută dar şi de satisfacţia emoţională rezultată din desfăşurarea unor activităţi alternative, plăcute. Pe moment, această statisfacţie (sau evitarea insatisfacţiei) sunt suficiente pentru a inhiba motivaţia rezultată din partea raţională a minţii, care ne îndreaptă spre a rezolva sarcina/problema.
Dar oare de ce unele sarcini par atȃt de neplăcute încȃt să devină obiect de procrastinare?
Unele sarcini sunt percepute ca obositoare sau plictisitoare, altele ca prea mari şi prea complexe iar unele ca dificile, impunȃnd mult efort şi fără siguranţa că, dacă acesta va fi depus, se va ajunge la un rezultat pozitiv. De multe ori procrastinarea este asociată cu anxietatea (“şi dacă nu voi reuşi să rezolv sarcina?”), alteori cu impresia (profund greşită) că pentru a completa o sarcină este nevoie de o anume stare de spirit, şi că în lipsa acesteia efortul este inutil. În alte cazuri sarcina pare atȃt de mare şi de complexă încȃt încrederea că poate fi dusă la bun sfȃrşit dispare. Alteori rezultatele pozitive sunt anticipate a apare după un timp prea lung încȃt să reprezinte un suport serios pentru a începe activitatea.
În plus, pentru că procesul procrastinării este în principal bazat pe emoţii, ne spunem că vom face asta mȃine sau saptămȃna viitoare pentru că în mintea noastră există deja imaginea persoanei motivate şi active care rezolvă tot ce e de rezolvat … dar într-un viitor … care e oricȃnd, dar nu azi. Lucru care ar fi de acceptat cu o singură condiţie: ca aceasta imagine să fie corectă. În realitate însă mintea noastră tinde să creeze o imagine ideală şi ruptă de realitate a persoanei care vom fi în viitor; de fapt se foloseşte de această imagine pentru a întări evadarea din prezent, punȃndu-i în contrapartidă o versiune mult mai eficientă a sinelui, din viitor, exact pentru a justificare amȃnarea, în aşteptarea acelei stări imaginate, dar care nu există în realitate.
Pentru a păstra acea stare emoţională bună a creierului asociată procrastinării, oamenii recurg la tot felul de moduri de a justifica amȃnarea: fie refuză să se gândească la sarcină, fie găsesc lucruri alternative de făcut, fie susţin că lucrează mai bine sub presiunea unui termen de finalizare, fie pur şi simplu prin angajase angajează în activităţi de tip escapist (jocuri, filme sau chiar somn nejustificat).
Din păcate nici una dina ceste metode nu rezolvă ceea ce era de făcut, iar partea din creierul nostru care ştie că există o sarcină amȃnată nu poate fi păcălită; da, poate fi redusă la tăcere o perioadă (cȃnd partea emoţională preia controlul) dar va scoate capul la lumină mai devreme sau mai tȃrziu şi ne va învinovăți pentru întȃrziere; în acest mod se adună frustrare, scade stima de sine şi se reduce şi mai mult motivaţia pentru acţiuni prezente sau viitoare. Procrastinarea pe o sarcină specifică de multe ori aduce paralizie totală în actiune, pentru că vinovăția pentru ce nu am făcut ne împiedică să facem orice altceva – paradoxal, ne împiedică inclusiv să ne bucurăm pe deplin de satisfacţia de a ne fi luat cȃteva ore de amânare a sarcinii neplăcute. Rezultatul este că procrastinarea nu reuşeşte să aducă de fapt stare de bine, ci mai degrabă sentimentul neputinţei, al inutilităţii, al incapacităţii proprii.
Cum se poate combate procrastinarea?
Există mai multe căi de acţiune.
Mai întȃi este de identificat fenomenul procrastinării. Asta nu este întotdeauna uşor – unii procrastinatori raţionalizează atȃt de mult amȃnarea încȃt devine dificil de identificat că de fapt de procrastinare este vorba. Fie că se conving că mai este destul de mult timp pȃnă la termen, fie că evită să evalueze timpul necesar pentru a rezolva problema, fie se conving că vor lucra mai bine sub presiunea termenului de predare. Dar pȃnă cȃnd nu se punctează clar situaţia, respectiv până nu se acceptă că este vorba de procrastinare, nu se pune problema unor căi de acţiune. Până la urmă nu este uşor să îţi recunoşti o problemă – dar examinȃnd istoria unor evenimente similare se poate pune un diagnostic.
A doua etapă este identificarea cauzelor procrastinării, nu de alta dar combaterea acesteia se face acţionȃnd asupra cauzelor.
O posibilitate este aceea a lipsei de încredere în sine referitor la capacitatea de rezolvare a sarcinii, ceea ce asociază orice gȃnd la sarcină cu un nivel crescut de anxietate. Dacă este vorba despre asta, cea mai bună metodă de a combate procrastinarea este rememorarea unor sarcini trecute, de acelaşi tip, care au fost rezolvate cu succes.
Unele sarcini ţin de obiective viitoare, pe termen lung şi foarte lung – în aceste cazuri nu există o gratificaţie actuală suficientă pentru a urni lucrurile din loc. Şi aici e vorba de rememorarea motivaţiei globale, dar şi de a găsi surse de satisfacţie nu din atingerea obiectivului final ci provenite din bucuria de fi făcut un pas – deşi pasul în sine nu este el însuşi aducător de satisfacţie, sursa de mȃndrie personală ar trebui să fie aceea de a-l fi făcut, în sensul că persoana care a făcut ceva şi-a ţinut cuvȃntul faţă de sine.
Unele sarcini sunt foarte complexe şi par imposibil de realizat: secretul în acest caz constă în etapizare şi stabilirea de paşi de parcurs; în loc de concentrarea pe întreg (asociat cu temerea că e prea greu de realizat) este de văzut prima etapă, care sa fie suficient de simplă încȃt să poată fi parcursă acum.
Uneori procrastinarea este rezultatul supra-aglomerării. Fie pentru că persoana s-a înhămat la prea multe, fie că are o imagine greşită a ceea ce înseamnă efort susţinut (în sensul de prea mult efort – am cunoscut suficiente persoane care îşi imaginează că a fi un om de succes înseamnă a lucra 10-12 ore pe zi la concentrare maximă şi fără pauze). Alteori se ajunge în supra-aglomerare tocmai datorită anticipării greşite a disponibilităţii viitoare de a lucra, asociată cu un trecut de procrastinare recent. În toate aceste situaţii este importantă prioritizarea şi stabilirea unor limite rezonabile pentru efort. Să nu uităm că în perioade aglomerate se poate să lucrăm la presiune maximă, dar acest lucru este posibil doar pe perioade limitate de timp şi nicidecum la nesfȃrşit.
În consecinţa, cam de ce tehnici dispunem pentru a limita procrastinarea?
Motivarea. O sarcină neplăcută are totuşi un scop pentru care trebuie realizată; fie că e vorba de un scop imediat, fie că face parte dintr-un eşafodaj mai complex – dar în orice caz atunci cȃnd ne-am asumat-o am avut un motiv care ţine de obiectivele personale. A ne aminti de acestea favorizează controlul raţionalului asupra tendinţei de procrastinare.
Prioritizarea. In fiecare zi sunt multe lucruri de făcut, unele mai plăcute altele mai puţin atractive, unele mai urgente altele mai puţin urgente, unele mai importante iar altele mai puţin esențiale. A decide ce sarcini sunt importante şi urgente şi a le începe prioritar pe acelea este un mod de a ne crea impresia despre noi înşine că suntem în controlul situaţiei şi aceasta conduce la o stare de bine general care poate limita tendinţa de procrastinare. Dimpotrivă, o persoană care îşi propune să facă mult prea multe lucruri într-o zi va încremeni în inacțiune pentru că încă de la început îşi va da seama că oricȃt de multe eforturi va face tot nu va fi de ajuns – aşa că se va lăsa învinsă încă de la început.
Setarea contextului – este vorba de mediul în care ne aflăm pentru executarea unei sarcini. Dacă avem ceva de lucru, a rămâne mai mult timp decȃt trebuie în dormitor sau a continua să stăm în pijama este un pretext de procrastinare, în timp ce punerea corpului în mişcare şi imersarea într-un mediu asociat cu sarcina favorizează lucrul şi taie din combustibilul procrastinării.
Etapizarea. Orice sarcină complexă se poate descompune în etape – odată ce această etapizare a fost realizată, obiectivul imediat nu mai este sarcina integrală ci parcurgerea etapei următoare. Dacă aceste etape sunt suficient de mici încȃt să nu mai pară imposibil de realizat, sunt mai puţine șanse să se instaleze procrastinarea.
Găsirea de satisfacţii asociate cu rezolvarea sarcinii. Una din greșelile frecvente pe care le fac oamenii este că nu îşi lasă timp să se bucure cȃnd au realizat o sarcină, chiar dacă este una de dimensiune mai redusă sau cu un grad mai mare de banalitate. A fi tot timpul cu ochii pe dificultățile viitoare şi a uita că în urmă se află o serie de acţiuni deja întreprinse este o bază pentru demotivare, în timp ce a se auto-felicita pentru fiecare etapă parcursă creşte încrederea în sine şi în faptul că şi sarcinile următoare pot fi duse la bun sfȃrşit. În plus, a te auto-gratifica pentru o realizare permite şi să anticipezi satisfacţia asociată încheierii sarcinii, anticipare care vine să submineze “domnia absolută” a satisfacției derivată din procrastinare.
Tehnica paşilor mici, Oricine a procrastinat vreodată (şi toata lumea a făcut-o, mai des sau mai rar) ştie că este greu nu să închei sarcina ci să o începi. Pentru a combate procrastinarea e important să te pui în mişcare. Aşa că spune-ţi “doar deschid fișierul” cȃnd ai de compus un material, “doar citesc o pagină” cȃnd ai ceva de învăţat, “rezolv doar punctul unu din prima problemă” cȃnd vine vorba de o temă, “spăl doar vasele” dacă e vorba de curățenia casei, “fac doar 3 minute de exerciţii” dacă e vorba de un program de fitness, şi aşa mai departe. Odată pus în mişcare, omul tine să continue, pentru că de fapt problemele procrastinate nu sunt dificile in absolut ci doar percepute ca neplăcute.
Renunțarea la gȃndirea în alb şi negru. A merge pe principiul “totul sau nimic” este deosebit de păgubos pentru cam toate domeniile psihologice, cu atȃt mai mult pentru procrastinare. A vedea starea actuală drept complet incapacitantă şi a anticipa o stare viitoare drept ideală este combustibilul de bază al procrastinării. Versiunea corectă este una în nuanţe de gri: “o să fac o parte din sarcină acum, poate că o altă parte va fi mȃine, dar important este să o pornesc”.
Căutarea suportului celor apropiaţi – uneori acesta este extrem de util: că ne întȃlnim cu un coleg să lucrăm la o temă sau că cerem cuiva să ne asigure că suntem capabili de a realiza o sarcină, că cerem sprijin în a identifica cea mai bună soluţie sau rugăm pe cineva să ne aducă aminte de motivaţiile pe care părem să le fi uitat pe moment, toate aceste metode sunt utile pentru a ne scoate din starea de imobilitate psihică şi a ne ajuta să pornim la treabă.
Articol publicat inițial pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
E mai ușor să te pierzi în interminabilele litanii despre metatextele metatextuate ale comentariilor literare sau prin ecuații pe care nu le vei folosi iniciodată dacă vei activa în grafica publicitară de exemplu, wedesign etc.
De ce s-a păstrat aceeași structură sovietică a învățământului? Din neștiință și nostalgie. Ăsta e răspunsul.