„Consider că subiectul se poate discuta și fără a țipa”. Cum să îți susții punctul de vedere cu fermitate, fără agresivitate. Despre comunicarea asertivă

foto: Getty Images

Recent am discutat despre stilurile de comunicare deficitare Dacă e să le reluăm foarte schematic, comunicarea agresivă are drept scop impunerea dorinţelor proprii asupra celorlalţi, comunicarea pasivă implică acceptarea dorinţelor celorlalţi împotriva celor proprii în timp ce aceea pasiv-agresivă înseamnă o acceptare de suprafaţă dublată de revoltă interioară, ce iese la suprafaţă exploziv.

Ei bine, ce ne facem totuşi atunci cȃnd părerile noastre diferă de ale interlocutorului şi avem nevoie să ni le facem cunoscute?

Aici intervine comunicarea asertivă, care este definită ca un mod de a comunica în care ne facem cunoscută propria părere/poziţie, dar într-un mod care să respecte demnitatea celuilalt, astfel încȃt să nu rănim nenecesar.

Cheia pentru comunicarea asertivă este înţelegerea faptului că o părere diferită este exact atȃt: o diferenţă de opinii, care nu se extinde la persoană ci rămȃne centrată pe situaţia discutată. Atȃt în comunicarea agresivă cȃt şi în cea pasivă există, în subsol, o notă de subjugare, de exprimare a puterii, în sensul forțării unuia din cei doi să se supună celuilalt, ceea ce uşor se extinde de la situaţii şi fapte concrete la relaţii de forţă între persoanele în sine. De fapt comunicatorii agresivi sunt tipologii abuzatoare iar cei pasivi au o componentă psihologică de victimă.

În comunicarea asertivă ceea ce se transmite este „eu te respect pe tine, dar de data aceasta voi face lucrurile diferit, pentru că mă respect şi pe mine”. Lucrurile nu se extind de la diferenţa de opinii la un „concurs” de dominare la nivel interuman.

Ei bine, şi cum realizăm asta?

Există cȃteva chei ale comunicării asertive.

Prima este păstrarea calmului şi a unei atitudini deschise şi politicoase. De multe ori cei care sunt agresivi adoptă şi o postură dominatoare şi tipuri de fraze ce conţin cuvinte dure, în timp ce pasivii se retrag în sine, lasă privirea în jos, şi eventual înlocuiesc cuvintele cu semne afirmative corporale. O comunicare asertivă se face pe ton normal, privind deschis în ochi persoana şi păstrȃnd vocabularul în limitele nivelului de politeţe uzual pentru cei doi (aţi observat cȃt de uşor cei care sunt agresivi cu persoane necunoscute trec de la pluralul de politeţe la „tu”?). Comunicarea asertivă include, dacă situaţia o cere, „te rog” şi „mulţumesc”, şi „lasă loc de bună ziua” în interacţiunile viitoare.

O a doua cheie este descrierea situaţiei care îi provoacă disconfort comunicatorului, descriere care implică folosirea lui „eu” şi include exprimarea sentimentelor proprii. Hai să dăm nişte exemple.

Să presupunem că un coleg ne roagă să îl ajutăm cu ceva, sau să îi ţinem locul, dar cererea vine într-un moment prost, sau este proporțional prea mare. O descriere corectă ar fi „îmi pare rău, dar sunt într-o perioadă foarte aglomerată/sunt foarte obosit(ă)/am deja planificat un program pentru astăzi”. Poate un prieten are nevoie de suport emoţional, pentru că traversează o perioadă grea, dar noi suntem prinşi în problemele proprii, atunci descrierea ar fi „îmi dau seama cȃt de greu îţi este, dar din păcate acum am un termen pentru o lucrare, chiar nu am cum să mă împart”. Sau poate cineva cu care am lucrat în echipă ne-a tot „pasat” din responsabilităţi pȃnă am ajuns să nu le mai facem faţă: „uite, mai sunt aceste lucruri de făcut, eu am lucrat deja 4 ore, mai este nevoie de cineva care să pună umărul, ca să ne încadrăm în termen”.

Tot asertiv se pot formula şi cereri: „dacă ai disponibilitate, mi-ar prinde bine acest tip de ajutor”, sau „Ai avea cȃteva minute libere? Mi-ar prinde bine să mă sfătuiesc cu cineva”.

Ei bine, şi dacă este vorba de un şef care vrea să ne impună o sarcină suplimentară, care vine peste o încărcare prea mare sau ne obligă să stăm peste program? Comunicarea asertivă poate însemna: „am înţeles despre ce e vorba, vă amintesc că mai am şi aceste lucrări cu aceste termene, vă rog să îmi spuneţi care este ordinea de priorităţi, pentru că nu văd cum aş reuşi să le închei pe toate în acelaşi timp” sau „de acord, mă voi ocupa mȃine de asta, dar astăzi va trebui să merg să iau copilul de la şcoală/mă întȃlnesc cu soţul/soţia în oraş/am deja un program pentru seară”.

Uneori este vorba de a se simţi abuzat de discursul celuilalt care conţine acuzaţii, injurii sau foloseşte cuvinte care exprimă desconsiderarea, sau care este pe un tot răstit. Atunci un răspuns asertiv este: „percep cuvintele/tonul tău ca agresiv/sarcastic/jignitor, mi-aş dori să reformulezi”, sau „consider că subiectul se poate discuta şi fără a țipa”, sau „nu îmi place modul în care ai formulat asta”.

Poate că cineva ne-a „vorbit pe la spate” într-un mod critic. O comunicare asertiva înseamnă a merge la cel în cauză şi a-i spune: „uite, ai afirmat asta despre mine, m-a supărat să aflu că nu ai discutat mai întȃi cu mine, aş dori să vorbim noi mai întȃi înainte de a o face cu alte persoane”

De reţinut şi o a treia cheie, şi anume aceea că accentul cade pe nevoile noastre şi nu pe blamarea celuilalt; avem de transmis că este importantă problema şi modul de rezolvare şi nu căutarea unui vinovat sau evidenţierea defectelor sau relei-voințe a interlocutorului. Asta însă nu înseamnă însă că nu ne rezervăm dreptul de a spune „nu” unei cereri nerezonabile sau care vine într-un moment cȃnd nu o putem satisface, şi nici că vom accepta orice fel de comportament doar pentru a nu-l răni pe celălalt. Asta pentru că în comunicarea asertivă respectul merge în două sensuri: şi spre celălalt, dar şi spre propriile noastre păreri, emoţii, nevoi.

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp