Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de patru ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră și testați viitorul tehnologiei. Am implementat conversația vocală direct în browser. Apăsând pe butonul de microfon, puteți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

„Copilul meu nu are pic de încredere în el!” Ce le spun părinților care își doresc să îi ajut pe copiii lor să capete mai multă încredere în ei înșiși

Copii afară

Foto: Guliver/ Getty Images

„Gáspár, copilul meu nu are pic de încredere în el! Ajută-l să se încreadă mai mult în capacitățile sale! Noi îi spunem oricât de des vine vorba despre asta că este capabil și că e în stare de multe, dar e ca și cum am vorbi cu pereții! Ne privește în tăcere și apoi o ține tot pe-a lui!“ Acestea sunt cuvintele unei mame, care și-a adus adolescentul la mine în terapie.

Încrederea în sine este, probabil, cel de-al treilea lucru pe care părinții și-l doresc cu prioritate pentru copiii lor – după sănătate și fericire. În zilele noastre, „încrederea“ a devenit un concept despre care vorbim indiferent de vârsta copilului sau adultului (și fiecare dintre noi înțelege altceva). Nici în vasta literatură psihologică lucrurile nu sunt foarte clare, la acest capitol. Unii confundă „încrederea în sine“ cu „stima de sine“. Alții cred că este ceva ce ține de situația financiară și de ambițiile personale. Pe de altă parte, sunt și voci care afirmă sus și tare că, fără încredere, nu poți căpăta nimic de la viață. Apoi, mai există și credința că, dacă cineva a dobândit încrederea că poate face ceva specific (de exemplu, să participe la un maraton, să-și construiască un blog ori să învețe să cânte la un instrument), atunci această pornire (încrederea anterior acumulată) ar fi suficientă pentru a realiza ulterior tot ce și-ar propune în viață. 

Experiența mea de psiholog și, mai ales, cea de om dornic să crească personal și profesional îmi arată că lucrurile nu stau chiar așa. Dacă am încredere în mine ca terapeut, nu înseamnă că automat am încredere în mine și atunci când vine vorba despre a coordona o echipă de muncitori pe un șantier sau a implementa diferite proiecte care nu au nicio legătură directă cu profesia mea de bază.

Adevărul este că, de fiecare dată când am de făcut ceva „nou“ (chiar dacă nu-i ceva complet necunoscut), mă cuprinde teama și se coboară peste mine toată neîncrederea din lume. În momentul respectiv, îmi este de un oarecare ajutor să-i aud pe cei dragi că îmi spun cât sunt de capabil; totuși, nu simt că asta ar crește prea mult nivelul meu de încredere în sine.

Ceea ce am observat că mă poate ajuta însă, în adevăratul sens al cuvântului, este să-mi permit – conștient și asumat – să mă implic în acea activitate, știind că voi face tot ce pot la acel moment. Este vorba despre o înțelegere sau, mai bine spus, o decizie personală, prin care parafez o înțelegere cu mine însumi, cu privire la felul în care voi acționa.

Să luăm un exemplu personal: lucrez la manuscrisul pentru o nouă carte. Am mai scris câteva înainte și aș putea spune că nu au fost cele mai mari rateuri din viața mea. Cu toate acestea, gândul că nu-i prima carte nu m-a ajutat să am prea multă încredere în abilitățile mele. Fiecare lucru nou îți cere abilități (măcar parțial) noi. Tocmai de aceea, angajamentul ferm și concret de a dedica suficient timp scrisului, editării și reeditării îmi este mult mai folositor decât simplele gânduri inspiraționale sau pozitive. (Personal, cred în puterea cuvintelor, dar cumva, în mintea mea, cele negative sau amenințătoare mereu au funcționat mai bine decât cele optimiste și încurajatoare și nu într-o direcție pozitivă.) Deci, sursa încrederii mele izvorăște din credința că, dacă depun suficient de mult efort, dacă îmi dozez timpul și îmi concentrez atenția asupra a ceea ce am de făcut, atunci am toate șansele să îmi ating obiectivul. 

Așadar, am putea spune că adevărata încredere vine din determinare și voință personală, iar pe acestea nu cred că ți le poate insufla în mod artificial cineva din exterior. Însă am convingerea că acestea pot fi modelate de către cei din jur, prin puterea exemplului lor. Experiența ultimilor ani mi-a arătat că, dacă-mi propun ceva și încep să fac demersuri în direcția respectivă (chiar dacă nu îmi iese prea bine la început), am șanse mult mai mari ca acel ceva să-mi iasă într-un final, decât dacă doar îmi repet că pot și sunt în stare, dar nu fac cu adevărat nimic în acest sens.

Apoi, mai cred și că încrederea și confortul nu prea fac casă bună împreună. Încrederea în sine vine abia după ce ne permitem întâlnirea cu multe emoții și sentimente nu tocmai plăcute. Iar dacă ne imaginăm că în viață totul ar trebui să vină simplu și ușor, s-ar putea să ne sabotăm singuri (fără să fim conștienți de asta). A avea încredere presupune a te expune la frică, anxietate, necunoscut, incertitudine și apoi a îmbrățișa toate aceste trăiri, fără a bate în retragere.

Oamenii care își cultivă încrederea în propria persoană sunt, de regulă, aceia dispuși să riște și să-și urmeze obiectivul indiferent de efort, provocări sau dificultăți. Ei nu sunt cu nimic mai inteligenți, înstăriți financiar sau biologic, decât semenii lor. Singura diferență majoră este aceea că nu fug de efort și nici de emoțiile pe care organismul lor le produce. 

Oamenii încrezători în sine știu că, înainte ca lucrurile să stea mai bine, ele vor sta mai prost. Desigur, în timp ce lucram la manuscrisul cărții, îmi imaginam cum mă voi plimba prin librării și îmi voi vedea cu mândrie opera publicată sau cum vor veni oamenii să-mi ceară autografe... Cine nu ar visa la un astfel de viitor, după toată munca depusă? Dar fix în momentul în care aveam aceste visuri, mă regăseam în aceleași haine de casă purtate mai bine de 3 zile, cu părul vâlvoi, de parcă nu s-ar fi inventat pieptănul și apa caldă, și având o față palidă, pe care nu o recunoșteam ca fiind a mea, când mă uitam în oglindă.

Da, încrederea presupune să-ți permiți să fie greu, să arăți rău, să te implici cu toată ființa ta – pentru ca mai apoi să iasă ceva demn de apreciere. Cred că este ca atunci când cineva își propune să aibă un corp frumos și știe că îi va fi imposibil fără să transpire, să-și antreneze mușchii până la durere și să renunțe la o serie de obiceiuri plăcute și confortabile.

Revenind la clienții care se așteaptă să le crească încrederea în ei înșiși în urma terapiei, trebuie să spun că această așteptare s-ar putea dovedi fără de sfârșit. Transformările magice se produc rar în cabinetele de terapie, deoarece niciun terapeut nu-ți poate lua cu mâna frica, incertitudinea sau ezitările – atâta vreme cât tu nu te pui în mișcare și nu intri în acțiune. Nu este prea înțelept să așteptăm să apară din neant încrederea în propria persoană, fără să luăm măsuri concrete. Astfel de intervenții divine sau misterioase sunt rare și cred că ne poate costa mult prea scump să le așteptăm pasivi. Nemaivorbind de faptul că, cu cât așteptăm mai mult, cu atât se va împuțina speranța că visul sau obiectivul nostru poate deveni realitate.

Mai simplu spus, teama de greșeală sau de eșec nu este nicidecum un indicator al faptului că ceva ar fi în regulă cu noi (nu denotă încredere insuficientă); înseamnă doar că suntem ființe umane și că avem o serie de emoții care ne pot ajuta să ne activăm resursele, pentru a ne transforma visurile în realitate.

În prezent, cu cât îmi este mai teamă de ceva, cu atât mai clar îmi este că acel ceva este important pentru mine. Iar încrederea înseamnă să știu că, în ciuda a ceea ce simt, eu pot să mă implic în nenumărate activități, pentru a scrie în final o carte de care să fiu mândru. Am încredere în faptul că mă pot mobiliza, că mă pot disciplina și că voi face tot ce-mi stă în putință, chiar dacă asta presupune să pășesc pe un teren necunoscut.

Colegi de-ai mei, tot psihologi, în care am mare încredere, sunt de părere că încrederea este de cel puțin trei feluri: încrederea bazată pe controlul propriilor comportamente („fac tot ce-mi stă în putință, cu intenție și bună-credință“); încrederea bazată pe gestionarea emoțiilor („îmi permit să simt orice, fiindcă știu că toate emoțiile sunt în firea omului“); încrederea bazată pe credință și spiritualitate („viața mea are un sens, așa că tot efortul meu fizic, intelectual și emoțional mă va conduce la succes“). A avea cu adevărat încredere în propria persoană presupune să investim energie în fiecare dintre aceste trei zone. Să le luăm acum pe rând, ca să identificăm problemele:

Ne putem da seama că avem dificultăți la capitolul încredere bazată pe propriile comportamente atunci când: stăm și cugetăm prea mult (adică amânăm sau „procrastinăm“, așa cum spun psihologii în jargon clinic); evităm să ne confruntăm cu necunoscutul; evităm să cerem ajutor.

Dificultăți la capitolul încredere în gestionarea emoțiilor apar atunci când: ne amorțim emoțiile și pretindem că suntem confuzi; evităm să ne exprimăm emoțiile; ne izolăm de ceilalți; căutăm aprobare în stânga și-n dreapta; ne judecăm mult prea aspru.

Avem, clar, nevoie de ceva mai mult antrenament la capitolul încredere bazată pe credință și spiritualitate, atunci când: încercăm să controlăm totul în viață; fugim de riscuri și, aparent, nu avem niciun pic de spirit de aventură; ni se pare că viața nu are niciun sens.

Ce ne rămâne, așadar, de făcut? Să ne permitem întâlnirea cu efortul și cu tot ce pare să fie greu. Să ne împrietenim cu emoțiile noastre și să nu le mai reprimăm. Să ne reamintim că ne aflăm cu un scop pe această planetă și că nu suntem chiar atât de singuri pe cât ar crede uneori mintea umană. În rest, riscul și asumarea acestuia întruchipează cel mai bun prieten, când e vorba să capeți mai multă încredere în sine.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Dan check icon
    Un copil daca ,nu este pus de mic, sa faca ceva practic, si este lasat sa butoneze numai calculatorul , vom avea surprize neplacute cand vor fi mari . Poate nu intamplator in vremea comunistilor erau acele ateliere scoala unde copilul avea anumite deprinderi ,,Iar cand erau lucratori si mari meseriasi , se organizau Olimpiade Concursuri cu tematici ,Cel mai bun dulgher ,strungar ,electrician ,,etc etc,, Ori acum ,manele si multa prostie ,rautate ,smecherie ,si nimic normal !
    • Like 0
  • Oare cum să aibă încredere în ei copiii de azi când nu sunt lăsați să facă nimic singuri, sunt feriți de orice efort și de orice greșeală. Nu li se dă nici o responsabilitate în casă sau în altă parte. Spuneți-mi, de când nu ați mai văzut nu un copil, dar măcar un adolescent trimis de părinți să cumpere pâine sau cartofi, apă, etc. de la magazinul din colț? Câți adolescenți ați văzut ajutându-și mamele la cumpărături și cărând plasele alături de ele? Și dacă nu aveți încredere că pot cumpăra o pâine sau nu doriți să știți cum s-ar descurca la teza de română fără meditator de ce vă surprinde că acești copii nu au încredere în ei?
    • Like 1
  • Parerist check icon
    Trebuie dati la prega, sau la un stagiu despre increderea in propriile forte. Si sa nu mai vina acasa daca nu-s cei mai buni din scoala la incredere!
    • Like 0


Îți recomandăm

Statuie mască

„Primul lucru care contează atunci când faci o donație este ca gestul respectiv să te facă să te simți că ai făcut cu adevărat o faptă bună. Dacă cauza respectivă reușește să te facă să te simți ca un mic erou, te face să te simți bine că ai ajutat, reușește să te facă donezi”, spune Nicoleta Deliu.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Simona Halep - Foto: Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

„Am crescut cu o mentalitate că eram mică, că nu o să ajung să fiu tenismenă, nu o să ajung să fiu sus în clasament, nu o să ajung să câștig turnee mari. Cum până nu demult, în 2017, mi se spunea « nu ai mental de campion de Grand Slam».” (Foto; Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

Citește mai mult